FRĂMÂNTĂRI -Capitolul 4

 Persoana care a sosit la momentul potrivit

După lovitura puternică în cap, aproape că nu mai simțeam nimic altceva decât durerea ascuțită care se răspândea imediat. Cu capul amețit, m-am clătinat și m-am izbit de dulapul de pe perete înainte de a cădea la pământ. Conștiința mi se agăța de mine cu greu. Un lichid cald se prelingea pe pielea crăpată și îmi curgea peste ochi. Imaginea din fața mea era neclară. Am rămas nemișcat până când am auzit o bubuitură la ușă, urmată de zgomotul vocilor. Nu știam cine e cine, vocile se amestecau și treceau pe lângă mine fără să pot înțelege ce se întâmplă.

Până când cineva s-a apropiat și m-a atins.

— Sunt polițist, mi-a spus în mijlocul amețelii mele.

După aceea, m-au dus la spital. Și Khun Chen a fost dus acolo. Deși amândoi eram răniți, el continua să țipe la mine din scaunul de pe partea opusă a sălii de urgență. Eu nu puteam să-i răspund, fiindcă eram încă amețit; tot ce puteam face era să țin o cârpă pe rană, acolo unde sângele încă se scurgea încet.

— Ia asta, a spus polițistul care mă găsise primul, întinzându-mi un prosop mic în locul celui deja îmbibat de sânge din mâna mea.

Sergentul Krit… cred că așa îl chema. Am auzit asistenta rostindu-i numele. Nu-i văzusem bine chipul nici la hotel, nici acum, în spital. Știam doar că el fusese cel care intervenise, auzind zarva și strigătele de ajutor.

L-am văzut mai târziu trecând prin fața biroului asistentelor și discutând cu poliția locală. I-am aruncat o privire scurtă. Nu purta uniformă, ci un costum elegant, ca și cum venise de la o petrecere. Avea o siluetă impunătoare, picioare lungi, umeri lați. Vocea lui era profundă și clară.

— Nu mă auzi? m-a întrebat pe un ton sever, așezându-se pe scaunul de lângă mine.

Am ridicat privirea spre chipul lui și am coborât-o repede. Inima a început să-mi bată nebunește. Sergentul Krit mi-a atins brațul, l-a coborât ușor pe lângă corp și a folosit prosopul ca să apese delicat pe rană.

— Stai nemișcat, mi-a spus când, din reflex, mi-am mișcat capul.

Vocea lui era plăcută, caldă, atât de surprinzător de calmă în haosul acela. Chiar dacă, la cum arătam, totul părea o scenă de prostituție eșuată, el nu mi-a arătat nicio urmă de dispreț. M-a privit ca pe un om rănit, un om care merita compasiune.

Simțeam un miros plăcut de aftershave care emana de pe pielea lui. Își suflecase mânecile cămășii până la coate, iar brațele puternice contrastau cu pielea mai deschisă a gâtului. Costumul lui scump se aduna lejer peste genunchi.

Sergentul Krit își trecea mâna peste fruntea mea, ștergând urmele de sânge. Atunci am ridicat din nou privirea. Era atât de aproape încât îi puteam vedea clar fiecare trăsătură. Avea o piele curată, netedă, ochi migdalați, nas ferm și o adâncitură deasupra buzei care se arcuia delicat, dându-i un aer aproape sculptural.

Oamenii simt când sunt priviți. Și el m-a privit înapoi. Ne-am întâlnit privirile, foarte aproape. Mi s-a tăiat respirația.

Era un bărbat frumos, fără îndoială. Dar ceea ce m-a captivat nu era doar frumusețea lui exterioară, ci ceva ascuns în privirea lui, o profunzime misterioasă. Nu puteam să-mi mai desprind ochii de ai lui.

— Te mai doare? m-a întrebat.

— Da…am răspuns încet, rușinat că îl privisem prea mult.

Am rămas tăcut, lăsându-l să curețe rana. O căldură blândă emana din gesturile lui, învăluindu-mă. În jur totul părea să se fi oprit. Nu mai auzeam zgomot, doar bătaia inimii mele. Eram acolo, doar eu și el, într-un moment suspendat.

După atâtea luni de greutăți, după anii în care avusesem grijă de sora mea, de mama mea și, mai târziu, de nepotul meu, uitasem cum e să fii îngrijit. Nimeni nu mai avusese grijă de mine, de mult timp. Iar acum, gesturile lui simple îmi umpleau golul din suflet.

Tandrețea lui umplea spațiile goale din inima mea, și abia atunci am înțeles cât de dor îmi fusese de o asemenea atingere. Poate că n-ar fi trebuit să ne întâlnim așa. Ar fi fost mai frumos să ne ciocnim din greșeală pe o stradă, să ne zâmbim… Dar în lumea mea ruinată, nu există asemenea romantisme.

El doar își făcuse datoria. Iar eu… eu începeam să mă îndrăgostesc.

În spital, Khun Chen nu se oprise din urlat, chemându-și prietenii. Eu nu am sunat pe nimeni. Nu voiam să implic pe nimeni în mizeria mea. Îmi meritam consecințele. Chiar dacă îmi era frică… ce mă aștepta? Acuzații de prostituție? Închisoare?

După un timp, asistenta m-a chemat la consultație. Medicul mi-a examinat rana, mi-a făcut câteva verificări. Am avut noroc că vasul care se spărsese fusese din ceramică, nu din sticlă groasă. Altfel, nu m-aș fi ales doar cu câteva copci.

Când am ieșit din spital, am fost duși amândoi la secția de poliție. Sergentul Krit a mers ca martor, el fusese cel care intervenise și calmase situația.

În cele din urmă, Khun Chen și-a retras acuzațiile. Deși mă insultase în fața tuturor, a preferat să spună că totul fusese doar un „joc de rol” între doi iubiți. Voia să-și protejeze reputația. A declarat că va plăti toate daunele.

Mi s-a făcut greață, dar am tăcut. Era mai bine așa decât un proces.

După ore întregi de interogatorii, am ieșit în fața comisariatului. Eram complet gol pe dinăuntru.

Sergentul Krit a apărut după mine. Când m-a văzut stând acolo fără direcție, s-a apropiat.

— Cum ai de gând să te întorci acasă?, a întrebat.

— Hm?

L-am privit confuz.

A oftat ușor. Probabil arătam atât de jalnic încât nu-și putuse abține întrebarea.

— Unde locuiești? Te duc eu.

Și m-a dus.

Pe drum, am vorbit puțin. I-am spus că lucrez ca host într-un bar, dar n-am intrat în detalii. Nu voiam să-l pun în fața mizeriilor mele. Mi-am spus că poate nu ne vom mai vedea niciodată — dar totuși, îmi păsa ce va gândi despre mine.

Mașina s-a oprit în fața casei mele. Lumina era aprinsă, deși era târziu. M-am grăbit să cobor, temându-mă că se întâmplase ceva. Sergentul Krit m-a urmat.

Atunci, mama a deschis ușa și a ieșit cu Singto în brațe.

— Wayu!

Am răsuflat ușurat.

— Mamă, de ce nu dormi la ora asta? Și de ce îl ții pe Singto treaz?

Când mi-a auzit vocea, micuțul s-a întors spre mine, întinzându-și brațele cu gângureli fericite.

— Am văzut o mașină oprind în fața casei. M-am uitat pe fereastră și te-am recunoscut. Atunci s-a trezit și Singto, așa că am ieșit cu el.

Mama m-a privit apoi peste umăr.

-Oh, dar cu cine ești?

— Cu sergentul Krit. Mamă, el este cel care m-a ajutat.

Mama s-a încordat brusc, văzând uniforma. Privirea ei s-a mutat la rana mea din frunte.

— Ce s-a întâmplat, Wayu? Ești rănit?

Aș fi putut să-i spun adevărul, dar nu voiam ca sergentul să audă toată drama familiei. Așa că am inventat repede ceva. Am întins brațele spre Singto.

— Nu e nimic grav, mamă. Un client s-a certat în bar și m-a lovit din greșeală. Sergentul era prin zonă și m-a dus la spital. Acum sunt bine.

Mama i-a mulțumit imediat lui Krit și l-a invitat înăuntru să bea un pahar cu apă.

— Nu e nevoie, doamnă. E târziu, trebuie să mă întorc., a spus el politicos.

— Îmi pare rău că v-am implicat în necazurile mele, sergent., am spus eu.

— Face parte din datoria mea., a răspuns calm. Intră în casă, se face dimineață în curând.

— Mulțumesc pentru tot.

— Dacă nu te aduceam, ai fi rămas acolo, în fața secției, nu-i așa?, a întrebat zâmbind ușor.

— Probabil… eram prea amețit ca să gândesc.

— Atunci du-te și dormi. Mâine o să te simți mai bine.

— Da… mulțumesc.

El a încuviințat ușor, apoi s-a întors spre mașină. L-am privit cum se îndepărtează și am simțit un gol în piept. Tot ce se întâmplase fusese groaznic, dar el… el era singurul lucru bun care ieșise din toată noaptea aceea.

— Sergent Krit…, l-am strigat, fără să știu ce aveam să spun.

El s-a întors.

— Da?

— Eu… doar voiam să vă mulțumesc încă o dată.

A zâmbit. Era o zâmbet care făcea lumea să se miște din nou, ca un copac uscat care înflorește brusc.

— Mi-ai mulțumit deja, nu-i așa?, a spus el blând.

I-am zâmbit și eu, timid, dar sincer.

— Mai bine duceți-vă, s-ar putea să vă prindă zorii. Conduceți cu grijă.

Am urmărit mașina până când luminile roșii din spate au dispărut după colț. Doar lumina slabă a felinarelor mai tremura în noapte.

— Sergent Krit…, am șoptit.

Când am intrat în casă, mama stătea pe canapea cu Singto adormit în brațe.

— Wayu, ești bine? Te doare tare, mamă? a întrebat ea.

Deși încă eram supărat pe ea, întrebarea aceea mi-a înmuiat inima. M-am așezat lângă ea, am atins cu buzele creștetul lui Singto și am răspuns:

— Am luat un calmant.

— Ce-i cu oamenii ăștia? Se bat într-un local și nu-i lasă pe alții să-și câștige pâinea! Netrebnicii…

— Am strâns banii, mamă. Treizeci și cinci de mii, am întrerupt-o.

-Mâine îi returnez.

Mama a clipit uimită.

— De unde i-ai făcut, Wayu?

— I-am împrumutat de la manager. Doar de data asta. Trebuie să muncesc și să-i acopăr complet. Și dacă mai fac probleme, mă dă afară.

Am privit-o drept.

— Ascultă. Sunt epuizat și nu știu cât mai pot duce. Dacă nu poți ajuta, nu mai crea probleme. Nu te mai împrumuta la cămătari. Ai văzut cum recuperează datoriile. Te rog, gândește-te la Singto.

Mama a făcut o grimasă și a dat din cap.

— Gata. Nu mai fac.

A doua zi după-amiază m-a sunat Tai, apoi P’Hong. Se răspândise deja vestea scandalului cu Khun Chen prin bar. Nu era surprinzător: Chen era prieten cu Khun Oat, client VIP, așa că informația ajunsese la Khun Fei, managerul.

— Și ce a zis Khun Fei? am întrebat, cu nodul în gât.

— Să vii să vorbești cu el de urgență, când poți merge, zise Tai.

— Dracu’… sunt varză, am mormăit.

— Care-i povestea reală? Nu cred ce-a zis Sky. Spune-mi tu.

I-am spus lui Tai totul. La început s-a supărat că decisesem fără să-i spun, dar când a înțeles ce-am pățit, s-a înfuriat.

— Știam! Sky e un ticălos fără pic de sinceritate!

— N-am crezut că e în stare… De ce-a făcut-o? Ce i-am făcut?

Mi-a răspuns P’Hong, care m-a sunat la scurt timp după.

— Ce altceva? Vrea să te împiedice. A văzut că ai potențial să urci. Dacă te culci ușor cu clienții, îți scade cota: mulți, după ce te au o dată, nu te mai caută. Și e gelos pe Khun Oat — nu vrea să devii favoritul lui în locul lui.

— Khun Oat? Cum să concurez eu cu P’Sky?

— Cine știe? Viitorul dă cu banul cum vrea, chicoti P’Hong.

— Trebuia să ajungă până aici?

— În lumea asta, nu te încrezi ușor în nimeni.

Am pus fraza asta în piatră. Fusesem prost: problemele mă orbiseră și nu bănuisem de ce ar plăti Chen atâția bani pentru un host obișnuit, fără condiții. Eu prost, Sky ticălos.

A doua zi după-amiază m-am dus la bar înainte de deschidere, să-l văd pe Khun Fei. Tai a venit cu mine. L-am găsit și pe P’Sky acolo, probabil fusese chemat și el. Cum am văzut fața lui, sângele mi-a luat foc. Era omul din cauza căruia doi bărbați aproape m-au luat pe sus. M-am repezit:

— Cum ai putut să faci asta?!

— Ce-am făcut? răspunse, sfidător.

— Afacerea ta mizerabilă cu Khun Chen! M-ai trimis la el!

— Și de ce-ai acceptat? Te-ai oferit singur, te-am „ajutat”. Tu mi-ai cerut.

Mi-am pierdut cumpătul. M-am năpustit pe el. Nu era pregătit și a căzut. Tai a sărit să ne despartă, dar furia îmi dădea o forță de necunoscut.

— Nu la față! Nu mă lovi la față! țipă Sky, panicat.

Pumni… o pauză… și un „pac!” sec.

— Auu! urlă Sky, ducând mâna la obraz.

Eu încremenisem. Nu eu lovisem, ci Tai.

— Nici n-am apucat să te lovesc bine și deja schelălăi, rosti Tai.

La scurt timp, amândoi am fost chemați la Khun Fei. Eram convins că ne dă afară pe loc, pe amândoi.

Dar lumea îți mai dă și surprize. I-am spus lui Khun Fei varianta mea, pe bune, fără să mă mai intereseze ce spusese Sky înainte.

— Dacă îți cer să-ți ceri scuze lui Sky, o faci? întreabă Khun Fei.

— Nu, am răspuns.

— Nici eu, a zis Tai.

Khun Fei ne-a privit și a oftat scurt.

— Atunci să nu se mai repete. Dacă puteți evita, evitați. Dacă nu puteți, demisionați. Nu veniți să-mi stricați afacerea.

— Hă… eu și Tai ne-am uitat năuci unul la altul.

— Khun Fei… adică… nu ne dați afară?

— Vreți să plecați?

— Nu! amândoi dintr-o suflare.

— Atunci mergeți la treabă. Personalul se schimbă, afacerea merge mai departe. Problemele personale rămân la ușă. Dacă lucrați aici, conviețuiți.

Viața de noapte se mișcă pe bani, crud, simplu. Chiar dacă nu mai vrem să ne vedem nici umbrele, rămânem în același loc pentru că trebuie să trăim. Iar ca să trăim, ne trebuie bani.

Lui Tai i s-a reținut jumătate din venitul ultimelor două săptămâni pentru „fața” lui Sky, prejudiciu de imagine, cum a zis Khun Fei. Tai a zis că a meritat și că ar plăti și mai mult pentru încă un pumn. Am râs, deși nu era de râs. Mi-am promis să-i acopăr eu suma.

Am stat patru zile acasă și apoi m-am întors la muncă. Unii colegi m-au tachinat despre „relația” cu P’Sky, dar în general și-au văzut de ale lor. M-am concentrat pe ritmul de lucru. Era meseria pe care o alesesem și trebuia să ajung într-un punct mai bun. P’Hong a revenit cu o zi după mine, arăta bine, cum îl știam. În scurt timp, am început să am tot mai mulți clienți care mă cereau la masă.

Într-o pauză, Tai a venit la mine afară.

— Hei, pe ce planetă te-ai pierdut?

— Pe-a mea. Tai… ți-l amintești pe polițistul despre care ți-am zis? Inspectorul Krit, cel care m-a salvat de Chen.

— Aha, cel despre care ai zis că-i frumos?

— De unde știi că-i frumos?

— Serios? Ai repetat-o de zece ori. Normal că știu!

M-am înroșit.

— Aș vrea să-l văd. Să-i mulțumesc din nou.

— Pe bune?

— De ce zâmbești așa?

— Îți place.

— Eu n-am zis asta.

Tai a râs.

— Viziune de viitor, măi Wayu.

— Adică?

— Soția soldatului numără sticle, soția polițistului numără bancnote.

Am izbucnit în râs.

— Măi, vreau doar să-i iau ceva în semn de mulțumire, nu să-i devin soție.

— Ți-ar plăcea?

Am dat din mână.

— Crezi că ar fi bine să mă prezint așa, din senin?

— N-ai de ce să-ți fie teamă. Dacă nu vrei nimic altceva decât să-i mulțumești, ce rău e?

Am ezitat.

— Sau… vrei ceva mai mult? a zis Tai, cu un zâmbet blând.

-Zero așteptări înseamnă zero dezamăgiri. Dar, dacă aș fi eu, mai bine risc o așteptare mică decât un regret mare. Accept o tristețe azi, decât să mă întreb mâine „ce-ar fi fost dacă”. Nu vreau să-mi pară rău că n-am încercat.

Am împreunat palmele spre el, teatral.

— Mulțumesc, maestre.

Două zile mai târziu, stăteam sub un copac din parcarea de lângă scările sediului poliției, cu o sacoșă din material nețesut în mână. Inițial voiam să-i cumpăr un coș cu fructe, dar mi s-a părut prea „de protocol”. Am ales pe rând cafea, sucuri, biscuiți, gustări , lucruri practice, alese cu grijă.

Timpul trecea, ora de plecare cam trecuse, dar inspectorul Krit nu apărea. Apoi l-am zărit: înalt, în uniformă, coborând scările spre mașina de la marginea aleii. M-am grăbit:

— Inspector Krit!

S-a întors. M-a recunoscut pe loc.

— Wayu? Ce cauți aici?

M-am apropiat, recunoscător că nu mă uitase. În uniformă era și mai…

Respiră, Wayu.

— Am venit special ca să vă văd, inspectore. Să vă mulțumesc din nou. V-am adus un mic dar.

I-am întins plasa. Abia atunci am realizat că era galben-portocaliu, ca pentru ofrande. Prea târziu.

— Nu trebuia. E datoria noastră să avem grijă de cetățeni. Cum e rana?

— S-a vindecat, am spus repede.

— Inspectore… adică, ofițer…

A râs ușor. M-a topit.

— Alege una, a zis.

— Pot să-ți spun Phi?

Bravo, gură spurcată!

Dar n-a părut deranjat.

— Sigur. Ești mic, abia ai douăzeci, nu?

M-am dezumflat pe loc. Știa vârsta mea. Știa prea multe despre mine din noaptea aceea.

— Ce voiai să spui? a adăugat el.

— Voiam să întreb dacă aveți planuri azi. Aș vrea să vă invit la masă, ca să vă mulțumesc. Dacă sunteți ocupat, înțeleg.

— Azi am serviciu. Trebuie să continui.

Mi s-a tăiat respirația. Apoi a completat:

— Munca la ordine publică e imprevizibilă.

— M-am gândit că… poate vă e silă, am mormăit.

— Silă de ce?

— Eu sunt host la bar. Și ce s-a întâmplat săptămâna trecută… poate vă incomodează.

— Ca polițist, văd probleme în fiecare zi. Cât despre meserii: nu toți avem aceleași șanse sau nevoi. Nu crede că toată lumea judecă ușor.

— Doar… să nu credeți că mă vând. N-am făcut asta niciodată. Era cât pe-aci atunci, dar n-am apucat…

— Îți dai seama că mărturisești unui polițist infracțiunea?

— Nu! Nu! N-am…

— Ești sensibil. Nu te arestez. Dar dacă știi diferența între bine și rău, nu mai face răul.

— N-o să-l mai fac, am spus, cu ochii în pământ.

El a mormăit aprobator și a adăugat:

— N-am terminat. Azi sunt ocupat, dar mâine sunt liber.

Am ridicat capul brusc.

— Adică…?

— Ești liber? Sau lucrezi?

— Liber, am răspuns instantaneu.

-În mod normal încep la zece seara, dar mâine am zi liberă. Îmi dați ID-ul de Line? Vă trimit locația restaurantului, să vedeți dacă vă convine.

— Desigur.

În seara aceea m-am întors acasă plutind. P’Krit, cel mai cald om din lume, mă adăugase pe Line. Și mâine urma să-l văd din nou. M-am pomenit zâmbind singur, repetând conversația de zeci de ori. Oare se strică mușchii feței dacă zâmbești prea mult? Nu pot să mă deformez înainte să-l văd!

Mi-am bătut ușor obrajii, încercând o mină serioasă.

Unde-o fi pus mama elasticele pentru pungile de curry? Trebuie să-mi leg gura să nu mai zâmbesc!