FRĂMÂNTĂRI -Capitolul 5

Prima întâlnire cu prima iubire

În ziua următoare, Krit stătea într-un restaurant italian dintr-un mall din zona Phrom Phong.

Se uita la Wayu, așezat pe scaunul din fața lui. Acesta răsfoia meniul. Astăzi, Wayu purta o cămașă și pantaloni lungi, fără rupturile din prima zi când se cunoscuseră. Imaginea lui era a unui tânăr arătos, proaspăt și curat.

Dar chiar dacă s-ar fi îmbrăcat provocator, pentru Krit el tot un copil rămânea. Chipul alb și neted, tunsoarea scurtă, ușor ondulată până la ceafă, obrajii încă plini și tineri, buzele frumoase, genele lungi și stufoase. Trăsăturile erau frumoase și bine conturate, atrăgând privirea, mai ales ochii aceia mari, umezi și strălucitori.

— Ce comandă de obicei Phi? ridică Wayu privirea. Nu știu ce e bun. E prima dată când vin aici.

— Comandă ce vrei. Eu invit.

— Ehm… eu am vrut să-l invit pe P’Krit ca să-i mulțumesc, nu să mă invite Phi pe mine.

Krit zâmbi. Nu avea de gând să-l lase pe Wayu să plătească.

— Ce îți place, în general, să mănânci?

— Porc crocant… dar nu cred că au așa ceva aici.

— Atunci vrei să încerci asta? File de biban de mare. Dacă vrei carne, putem lua un wagyu; sau, dacă vrei, paste…

— Iau peștele, dacă P’Krit zice că e bun. Și dacă luăm și o pizza de împărțit?

Krit încuviință. Pentru aperitiv, i-a comandat lui Wayu pâine cu maia și prosciutto di Parma.

— Vrei ceva de băut? întrebă Krit.

— Apă, te rog. Beau alcool în fiecare seară la muncă; vreau o pauză. Să nu-mi mai crească nivelul de alcool în sânge. P’Krit vine des pe aici?

— Din când în când. E comod și nu e la fel de aglomerat ca în Siam.

— Bine că m-a invitat Phi aici. Singur n-aș fi intrat. Probabil m-aș fi dus pe tăiței. Nu la chioșcul de sus; aș fi ieșit în oraș după ei…

Krit mormăi scurt. De fapt, nici nu se gândise să iasă azi. Dar aseară, când Wayu îl invitase și el refuzase, expresia de pe chipul băiatului părea că i se năruie lumea în față. Așa că acceptase, gândindu-se că îndrumă un tânăr rătăcit să se simtă în siguranță și să poată merge mai departe pe un drum cu mai puține hârtoape.

După ce Wayu îi trimisese pe Line variantele de loc, după câteva mesaje, trecuse de la „Khun Krit” la „Phi Krit”. În final, Wayu scrisese:

— Poate alege Phi Krit.

Așa că Krit alesese un restaurant dintr-un mall la care Wayu putea ajunge ușor cu trenul suspendat.

— Cum merge munca? întrebă Krit.

— Bine. De fapt, abia de vreo lună lucrez în bar. La început nici nu știam ce față să pun când trebuia să stau aliniat să mă aleagă clienții, dar m-am obișnuit și știu ce am de făcut.

— Și ce ai de făcut?

— Să zâmbesc, ce altceva?

— Cum zâmbești?

— Așa, zise Wayu și făcu un zâmbet evident fals, ca un copil silit să pozeze.

— Serios, acum.

Wayu zâmbi din nou. Krit îl privi. Avea un zâmbet frumos: când zâmbea, ochii îi luceau și îi luminau toată fața — nu inocent până la naivitate, dar cald și clar.

— Așa e mai bine, spuse Krit.

— Doar „mai bine puțin”? Credeam că te topesc și-ți golesc portofelul.

— Nu sunt client.

— Mi-ar plăcea să fii. Glumesc… glumesc.

Krit clătină din cap. Deși se cunoșteau de puțin timp, discuția curgea ușor, ca și cum, dincolo de diferențe, era ceva comun care îi trăgea unul spre altul.

— Dar la P’Krit cum e la muncă? Trebuie să fie stresant, întrebă Wayu, întinzând mâna după o felie de pizza. Primul nasture al cămășii era descheiat, iar la mișcare i se vedea pieptul alb.

Krit îi aruncă o privire din colțul ochiului; îl mâncau degetele să i-l încheie, dar nu era atât de copil încât să facă gestul acela.

Wayu avea o personalitate care amesteca tinerețea cu senzualitatea adultă — o combinație care, probabil, îl ajuta în meseria lui.

— Tot ce ține de suferință sau viață și moarte e treabă serioasă. Dar cineva trebuie s-o facă, răspunse Krit.

— Să treci pe la bar, P’Krit, să te deconectezi. Îți cumpăr patru-cinci pahare și stau de vorbă cu tine toată noaptea. Glumesc… glumesc. Poți veni doar să asculți muzică; unora chiar asta le place.

Au mâncat și au vorbit lejer, destul cât să se atingă și de viața personală. Krit află că Wayu studia arhitectura, dar renunțase ca să muncească și să-și ajute familia.

— Regreți că ai lăsat facultatea?

— Mult, făcu Wayu, trist. Dar a fost necesar. Nu pot duce amândouă odată.

Krit încuviință, cu o înțelegere amestecată cu compasiune. Simțea o legătură cu oamenii care porneau pe drumul dorit și, din nevoi, trebuiau să se oprească la jumătate sau să o ia pe ocolite.

— Când se mai așază lucrurile, te gândești să reiei?

— Mi-aș dori, dar nu am curaj să sper. Întâi trebuie să supraviețuiesc. Am și grijă de mama și de nepoțel. Dacă s-ar putea, aș termina și aș lucra ca arhitect. Nu știu dacă o să pot. Dacă sunt în stare.

— O să poți, spuse Krit. Dacă după ce ai luat o vază în cap erai gata să „te revanșezi” și aproape i-ai dat una în față, poți orice.

— P’Krit știe să încurajeze, râse Wayu.

Krit îl privi zâmbind vesel, departe de băiatul mohorât din secția de poliție. Îi stârnea tandrețe. Unii au prea puțin timp să fie tineri, apoi sunt împinși să se facă adulți.

— Și Singto cum e? întrebă Krit despre nepoțel. Îl ținea minte, mic și curios, în brațele mamei lui.

— Foarte bine, Phi. Mănâncă mai bine pe zi ce trece. Încerc să-l învăț să pronunțe clar.

— Ți-ai luat rolul de tată foarte devreme… nu?

— Da. E obositor, dar îl fac cu drag. E fericire din propriul obosel. E răsplătitor să-l vezi cum crește și începe să facă singur lucruri. Îi plac copiii lui Khun Krit?

— Da, dar n-am pe cine crește.

— Poți să-l ții în brațe când vrei. Nu sunt gelos.

— Mmm.

Când Krit întrebă de mama copilului, Wayu se întristă. Spuse că sora lui nu mai dăduse semne de ceva vreme și era îngrijorat. Krit îi ceru numele lui Wai și o fotografie. Observă că semănau mult — trăsături frumoase și ascuțite. Mai întrebă câte ceva despre bărbatul cu care fugise, în caz că ar putea ajuta.

După aceea trecură la subiecte mai ușoare: sporturi, muzică. Când Krit spuse că îi place în special indie rock, Wayu îi ridică degetul mare și-l tachină că e locotenent cu gust bun. Dar când Wayu zise că personajul lui preferat de desene e un burete pătrat care face mizerie, deși e burete de spălat vase, Krit râse și îl tachină că are gusturi ciudate.

Vorbeau plăcut când, deodată, cineva bătu ușor în peretele de sticlă de lângă masă. Când se întoarse, Krit o văzu pe Rose.

— Ce cauți pe aici, Rose? o salută el, când se apropie.

— Am venit la cumpărături cu o prietenă și apoi mergem la film. Krit e cu treburi sau a ieșit la masă?

— La masă. Vrei să te așezi cu noi?

Rose se așeză, uitându-se insistent la Krit — evident, curioasă cu cine era.

— Wayu, ea e Rose, prietena mea, îl prezentă Krit. Rose, el e Nong Wayu. Zilele trecute a avut nevoie de ajutor, așa că azi am ieșit împreună.

— Așa…? întinse Rose puțin vorba, apoi îi zâmbi lui Wayu, care o salută politicos. Încântată, Nong Wayu.

— La fel, Khun, zâmbi Wayu. Vreți să mâncați cu noi, Khun Rose? Khun Krit a lăudat locul — și chiar e bun.

— Nu, mulțumesc. Mă așteaptă prietenele. Am trecut pe la toaletă și l-am zărit pe Krit, am venit să salut, zise Rose, apoi se întoarse spre Krit. Mergeți undeva după masă? Veniți cu mine la film?

— Probabil film romantic, spuse Krit.

— Nu, un thriller cu crime. Dar dacă vrei romantic, schimbăm.

Telefonul lui Wayu sună. Văzând numărul, își ceru scuze și ieși să răspundă. Cum Wayu ieși, Rose se aplecă spre Krit:

— Vă vedeți?

— „Ne vedem”? Ce vrei să spui?

— Hai, nu te preface! Când v-am văzut din afară, Doamne! Parcă filmați un serial. Vă uitați în ochii celuilalt și zâmbeați dulce. Atmosferă de film, cu filtru. Și băiatul e adorabil. Cum v-ați cunoscut? E ok? De când vorbiți?

— De ce atâtea întrebări? râse Krit.

— Curiozitatea. Nu te-am mai văzut ieșind cu cineva de mult.

— Îți faci filme. Nu mă gândesc la nimic.

— Sigur? Eu cred că el se gândește, făcu Rose cu o clipire jucăușă. E fix genul tău: înalt, alb, drăguț, cu zâmbet frumos. Ar fi ciudat să nu-l cucerești.

Krit clătină din cap.

Atitudinea jucăușă a lui Rose se topi într-un amestec de supărare și oboseală.

— De ce? Nu l-ai uitat pe Pete?

— De ce aduci asta?

— Nu voiam, dar… au trecut ani, Krit. Trebuie să mergi mai departe. Pete nu merită iubirea ta. Te-a trădat.

Krit tăcu. Rose își dădu seama că atinsese o rană.

— Scuză-mă. Vreau doar să fii fericit, spuse ea, atingându-i ușor dosul mâinii. El îi zâmbi fără ranchiună. Înainte să continue, Wayu reveni, iar Rose schimbă subiectul:

— Hei, Krit, de ce nu-l duci pe Wayu la bistroul nostru preferat? i se adresă lui Wayu. E o cafenea cu brunch pe Sathorn, mâncare grozavă și atmosferă plăcută. Ar trebui să mergeți.

Wayu zâmbi. Nici nu știa dacă ar mai găsi un pretext pentru a-l invita pe Krit altă dată — de data asta acceptase doar fiindcă spusese că vrea să-i mulțumească.

După câteva vorbe, Rose își luă rămas-bun și plecă spre prietene. Cum plecă, Wayu spuse:

— Khun Rose e foarte veselă. Prietenoasă și frumoasă.

— Așa e din facultate.

— De mult timp sunteți prieteni?

— De prin liceu. Dar ne-am apropiat la facultate — în același campus, facultăți diferite.

Wayu păru surprins, apoi șopti:

— Ce frumos.

După felul principal, Krit îl îmbie pe Wayu la desert.

— Deserturile sunt celebre aici. Vrei să încerci ceva?

Wayu deschise meniul.

— Arată toate grozav. Krit, recomanzi ceva?

— Nu știu.

— Hm?

— Nu prea mănânc desert, n-am comandat niciodată. Dar aș vrea să încerci tu.

În timp ce Wayu răsfoia, telefonul lui Krit, pe masă, sună. Ridică aparatul și răspunse. Privirea i se înăspri în timp ce asculta. Wayu continua să se uite la listă, dar auzea răspunsurile scurte ale lui Krit: „Mmm.”, „Da.”, „Nu cred.”… Apoi:

— Bine, vin.

Wayu se opri. Când închise, întrebă:

— Ai treabă, Phi?

— Da, a apărut ceva de serviciu. Îmi pare rău, nici n-am apucat desertul.

— Nu-i nimic, făcu Wayu din mână. Altă dată.

(Chiar va mai fi „altă dată”?)

Krit își puse telefonul la loc. Ținu neapărat să plătească el nota.

— Accept doar mulțumirea ta, spuse. Wayu, ține-te tare. Știu că ești un om bun. Nu alege un drum pe care să-l regreți.

Wayu privi în jos, mușcându-și buza. Nu voia să se despartă acum de Krit. Deși vorbiseră destul și Krit avea o urgență, ar mai fi stat un pic să-i audă vocea aceea gravă. Îi încălzea pieptul, chiar și când spunea lucruri simple.

Știa, însă, că nu trebuie să-i mănânce timpul. Și… întâlnirea cu Rose îi scormonise niște nesiguranțe.

Când ieșiră din restaurant, Krit întrebă:

— Te întorci acasă cu metroul?

— Da, zâmbi Wayu.

Krit îl privi apăsat. Wayu iar avea aceeași expresie, cu ochii mari, strălucitori, parcă acoperiți de rouă. Părea că vrea să spună „Nu mă lăsa aici”, deși se ținea tare. Lui Krit îi veni să-i mângâie părul, să-l liniștească, dar se opri.

— Mâine lucrezi, nu? Ai grijă de tine, spuse.

— Da. Mulțumesc pentru azi, răspunse Wayu.

Își zâmbiră și se despărțiră, fiecare pe drumul lui, cu viețile lor, întâlnindu-se doar pe alocuri.

……………….

După aceea, Krit fu prins în ancheta unui caz de trafic de persoane pe care echipa lui îl săpa până la rădăcină. Avea potențial de scandal public, din cauza oamenilor implicați.

Seara ajunse acasă. Îi salută pe părinți, apoi urcă în cameră.

…

După duș, se prăbuși pe canapeaua de lângă fereastră. Voia să pornească știrile, dar își aminti ce îi spusese Rose la prânz.

„Pete nu merită iubirea ta. Te-a trădat.”

„Trădare.” Cuvânt pe care îl folosești doar când făptașul e cineva în care ai avut încredere.

Krit se ridică și merse la biblioteca de pe perete. Scoase un manual de engleză din facultate. Îl deschise. Între pagini erau două bancnote…

Pete…

Prima iubire a lui Krit începuse la un curs de engleză. Pete era băiat de provincie, student la o universitate din Bangkok. Se cunoscuseră la o materie comună între facultăți. Când primiseră un proiect video pe echipe, fuseseră împreună — Pete, Krit și Rose. Lui Pete îi plăcea camera: arătos, sprinten, fermecător — munca ieșise bine și distractivă.

La scurt timp, Pete îl invitase pe Krit să deschidă împreună un canal de YouTube. Krit acceptase pe loc. Îi plăcea munca din spate, provocarea creativității. El filma și crea conținutul; Pete era în față.

Făceau lifestyle: mâncare, plimbări prin Bangkok, provocări populare. Familia lui Pete nu era înstărită, așa că Krit plătea echipamentele și producția — cu drag. Era fericit. O latură a vieții pe care n-avea s-o poată face ca meserie, oricât ar fi vrut. Trebuia să facă dreptul și să devină polițist, pe urmele tatălui; clipurile erau singurul prilej de a face „ce voia”. Nici măcar nu-și trecea numele la credite. Ținea bucuria pentru sine.

Canalul crescuse. Pete devenise recognoscibil ca „creator”. Relația lor evoluase, ajunseseră iubiți.

„Pete îl iubește pe Krit. Sunt norocos că l-am cunoscut.”
„Și Krit e norocos că l-a cunoscut pe Pete.”

Dar iubirea trebuia ascunsă. Krit o ascundea de familie. Nu îl adusese niciodată pe Pete acasă, vorbea cu grijă la telefon chiar și în propria cameră. Putea fi el însuși doar în apartamentul lui Pete.

Au început să intre bani din YouTube. Primii 3000 de baht, Pete i-a împărțit în două.

„Știu că lui Krit nu-i lipsesc banii, dar ăștia sunt primii noștri bani, făcuți împreună. Trebuie să-i păstrezi, ca amintire.”

Krit îi acceptase și îi pusese în manualul de engleză din semestrul acela.

„Păcat că nu vrei în fața camerei. Cu cât de frumos ești, am face vizualizări,” râdea Pete, mângâindu-i fața.

„Pete e frumos.”

„Da, Pete e frumosul care are un iubit frumos.”

Îl sărutase pe bărbie, apoi pe buze; mâna lui Krit alunecase pe șoldul lui Pete; tricourile căzuseră; canapeaua îi primise.

„Mi-aș dori să fim așa pentru totdeauna,” șoptise Pete.

Viitorul lui Krit era clar: polițist. Al lui Pete — industria entertainmentului, propriul show de călătorii, invitat săptămânal, idei trăznite. Dar pentru asta, Pete trebuia să fie mai cunoscut.

„Încerc să dau audiție pentru un rol într-un BL nou anunțat,” spusese Pete.

„Vrei actorie?”

„Îmi place camera, fie creator, fie actor. Și șansa e acum. Krit mă susține, nu mă oprește, nu?”

Krit făcuse mai mult: plătise cursurile de actorie, îl susținuse în toate. Dacă el nu avusese dreptul să-și aleagă drumul, visul lui Pete devenise și al lui.

Pete prinsese rol secundar. Bucurie mare. Ce nu se așteptase Krit: contract de trei ani care interzicea „să aibă iubit”.

„Krit înțelege, nu? E o șansă rară.”

„Și noi trei ani… pe ascuns?”

„Nu… Krit, nu o să o fac pe ascuns.”

Șoc. Cuvântul „iubire” devenise „asta”, când celălalt nu te mai voia.

Acolo se terminase. Pete își urmase visul fără Krit.

Krit încă păstra cei 1500 de baht în carte. Nu o mai scosese de pe raft. Pete rămăsese o amintire dulce-amară — prima și singura iubire căreia îi dăduse drumul.

Un „ping” de mesaj îl aduse înapoi.

Se uită la ecran. Mesaj de la Wayu:

„Mâncarea de azi a fost delicioasă. Mulțumesc.”

Imediat, al doilea:

„Noapte bună, P’Krit.”

Lăsă mesajele pe ecran până se întunecă. Oftă. Apoi puse manualul, cu cele două bancnote, la locul lui pe raft.