Sub aceeași piele
Casa era scufundată în liniște.
Doar pașii lor și râsetele stinse umpleau aerul dens dintre pereți.
Diego îl ținea de mână și-l roti brusc, trăgându-l în brațele lui, acolo unde zâmbetele lor se suprapuseră și piepturile li se atingeau.
–Nu ți-am spus… șopti Diego, și-i atinse vârful nasului cu buzele calde.
–Ce să-mi spui? murmură Matteo, cu ochii încremeniți în ai lui.
Diego îi cuprinse obrajii cu palmele și-l privi adânc, zâmbind sincer:
– Când am realizat că sunt îndrăgostit de tine.
Matteo înlemni. Buzele i se despărțiră ușor, ochii i se umeziră imediat, iar Diego, hipnotizat de acea sclipire vie și sfântă, continuă, mai blând:
–Eram la raliu… toți strigau „Storm, Storm!”, iar tu… tu străluceai… nu mai auzeam nimic, nu mai exista nimeni. Numai tu.
Zâmbetul tău. Ochii ăia…
Bum. Bum. Bum. Așa mi-a început inima, de parcă voia să sară din piept ca să te prindă.
Matteo chicoti scurt, cu lacrimile urcându-i pe gene.
–Și am știut că dacă n-am să te sărut… dacă n-am să gust măcar o dată buzele tale… o să mor cu tine în gând pentru tot restul vieții.
Râdeau și plângeau în același timp, buzele aproape, respirațiile amestecate.
Matteo îi cuprinse fața cu palmele și îl sărută.
Un sărut blând, curat, plin de toate lucrurile nespuse.
Urcară scările ținându-se de mână, desculți, cu inimile gata să explodeze.
Camera lui Matteo era scăldată într-o lumină difuză, iar aerul părea încărcat de o vrajă moale.
Ușa se închise cu un clinchet în urma lor.
Diego îl trase aproape, iar trupurile lor se lipiră ca două bucăți ale aceluiași întreg.
– Mi vida… șopti Diego, cu mâinile tremurând ușor pe talia lui Matteo.
Matteo încuviință, nu cu glas, ci cu privirea. Cu acea chemare adâncă ce nu lăsa loc de îndoială.
Îi descheie încet cămașa, atingând pielea cu degete care învățau din mers cum să iubească.Matteo își lăsă privirea să alunece pe pielea fină a lui Diego, acolo unde degetele lui trasau linii invizibile, iar fiecare atingere părea că aprinde o stea în pieptul lui. Îi simțea respirația înnebunitor de aproape, pielea fierbinte, pulsul bătând la unison.
Hainele cădeau încet, ca niște petale, lăsându-i goi de orice mască, de orice trecut, doar doi bărbați sub vraja unui prezent absolut.
– Ești atât de frumos… șopti Matteo, cu ochii fixați în acei iriși ciocolatii care vibrau de dorință.
– Te vreau… acum… răspunse Diego, cu glasul tremurând de emoție.
Matteo își mușcă buza.
Îl dorea.
Îl dorea cu o sete pură, profundă. Dar în același timp voia să-l protejeze, să-l mângâie, să nu-i provoace nici cea mai mică durere.
Diego era visul lui, dorința lui veche și cea mai pură iubire pe care o cunoscuse.
– Nu vreau să te rănesc, mi vida…îi spuse în șoaptă, atingându-i obrazul.
Diego îl trase mai aproape, cu sufletul arzând în privire:
– M-am pregătit pentru tine… Sunt pregătit…te vreau pe tine…Aici. Acum. Așa cum sunt.
Îi prinse mâna și i-o ghidă spre el, acolo unde pielea fremăta, unde dorința era vie și arzătoare. Când Matteo îl simți, un geamăt adânc îi scăpă de pe buze nu de poftă, ci de copleșirea acelui moment intim, fragil și absolut.
Diego tresări sub atingerile lui, iar trupul i se arcuia ușor, căutând mai mult. Se înlănțuiră apoi sub așternuturi, două trupuri într-o singură respirație, doi oameni care își dăruiau totul, fără bariere.
Nu era nimic grăbit, nimic brutal, totul era sincer, lent, sacru. Un dans al inimilor, o fuziune de piele și suflet.
Fiecare clipă era marcată de suspine, de șoapte, de lacrimi ascunse de emoție.
În acel moment, Matteo nu mai era înfrânt de trecut, iar Diego nu mai era doar o fantezie veche.
Erau împreună. Acolo. Adevărați. Goți de secrete.
– Ești tot ce am așteptat… i-a șoptit Diego, pierdut în îmbrățișarea lor.
– Ești tot ce am căutat… i-a răspuns Matteo, cu vocea frântă de dragoste.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea vină.
Doar iubire.
Curată. Fierbinte. Reală.
Trupurile lor se descopereau unul altuia în ritm lent, fără grabă, doar cu dorință pură și sfântă.
Diego își lăsă fruntea pe gâtul lui Matteo și îl sărută acolo, unde pulsul vibra nebun.
Îl gustă cu buzele, cu inima, cu tot sufletul.
Matteo se învârti cu Diego în așternuturi până ajunse deasupra, privi în culorile mierii apoi prinse acele buze într-un sărut, trupurile lor dezgolite de orice se lipiră perfect, se poziționase la intrare ridicând privirea spre Diego…
– Nu te încorda mi vida… șopti și trupul lui Diego părea că ascultă dulceața cuvintelor lui Matteo.
Îi ridică genunchii oferindu-i mai mult spatiu de apropiere. Diego îi apucă încheietura mâinii și își bagă două degete în gură sub privirea arzătoare a lui Matteo care simți cum explodează din interior atunci când simți degetele lui în gura caldă a lui Diego
Matteo duse degetele pline de saliva lui Diego la intrare mângâind locul unde voia să simtă mai mult decât simțise vreodată….
Gâtul lui Diego scotea gemete, era pregătit se simțea pregătit și Matteo îl penetra ușor în încercarea de ai oferi plăcere și mai putina durere….
Mișcările îi erau lente ca într-un vals, o adiere de seară. Trupurile lor se încordară și se legănau în același ritm de parcă avea propria muzică pe care o respectau în sincron…
Plăcerea venea peste ei cu cât mișcările veneau mai fluide mai alerte și apoi …. simțeau acea magie acea vibrare din interiorul lor….Diego fu primul care ejacula sub glasul plin de cuvinte pe care Matteo nu le mai auzea….apoi urma el …într-o ejaculare ce îl lasă fără vlagă…
Se prăbușiră pe așternuturi ca într-un vis. Împleticiți, înlănțuiți, calzi.
Râdeau, suspinau, tremurau.
Fiecare respirație era o promisiune.
– Te iubesc, mi vida… șopti în timp ce întoarse capul și îi sărută dulce umărul transpirat
– Te iubesc… răspunse Matteo printre lacrimi, cu obrajii aprinși și buzele încă arse de dorință.
Când totul se liniști, când inimile își recăpătaseră ritmul, iar trupurile se odihneau sub același cearceaf, Matteo îl trase ușor spre el, îmbrățișându-l.
– Diego…
– Hmm?
– Nu am mai simțit niciodată așa ceva…
Diego zâmbi în părul lui și îi șopti:
– Pentru că n-ai mai fost niciodată iubit așa cum meriți…
Și în acel moment, Matteo îl crezu.
Fiecare celulă din trupul lui îl credea și își promisese acolo pe loc că avea să îl iubească așa pe Diego până în momentul despărțirii și apoi…toată viața lor….
Dimineața părea nedrept de luminoasă. Cerul era senin, soarele blând, dar în inima lui Matteo, totul era acoperit de o ceață densă, grea, dureroasă.
Nu dormise aproape deloc în noaptea aceea. Îl privise pe Diego ore întregi cum dormea, cu o mână pe pieptul lui și un zâmbet ușor pe buze, ca un vis frumos care se temea să nu se destrame.
Acum, în fața plecării, Matteo simțea cum toate glumele și zâmbetele lui Diego ascundeau, de fapt, același gol ce-i cuprindea și pe el.
Se îmbrățișaseră strâns cu Hellen și Daniel, care încercaseră să pară veseli, dar ochii lor îi trădau. Îl iubeau pe Diego ca pe propriul fiu și despărțirea părea grea pentru toți.
Mașina gonea pe străzile orașului, dar în interior domnea liniștea. Mâinile lor stăteau împreunate pe bancheta din spate, strâns, tremurat, de parcă orice slăbire ar fi dus la destrămarea lumii.
– Nu vreau să te las… își spuse Matteo în gând, dar buzele lui rămâneau pecetluite.
Ajunși la aeroport, pașii deveniseră grei. Matteo simțea cum inima i se izbește în piept cu fiecare metru care îi apropia de despărțire.
Când se opriră în fața porților de îmbarcare, lacrimile lui Matteo cedaseră.
Nu mai putea lupta.
Cădeau tăcute, curate, arzându-i obrajii.
Diego îl trase aproape și îl strânse cu toată puterea în brațe.
– Mi vida… șopti el, dar vocea îi era frântă.
– Ne vom vedea zilnic pe cameră… vom vorbi la telefon… două luni vor zbura, ai să vezi… Ai să vezi…
Îl mângâia pe obraz, îl săruta pe frunte, pe ochii umezi, pe colțurile buzelor. Fiecare atingere părea o promisiune, o alinare, un strigăt de „Nu uita că te iubesc.”
– Gracias por existir… Diego… te quiero...îi șopti Matteo, desprinzându-se încet din îmbrățișare.
Diego încercă să zâmbească larg.
– Nu plângem, sí? spuse el, cu acel zâmbet care întotdeauna reușea să-i topească sufletul.
Matteo dădu din cap, dar nu mai putea articula niciun cuvânt.
Diego făcu un pas înapoi, apoi încă unul. Se întoarse pentru o secundă, îi trimise un sărut în aer și… dispăru. Înghițit de mulțimea aeroportului.
Matteo rămase acolo. Cu buzele tremurând, cu ochii goi, cu mâinile amorțite.
Parcă o parte din el fusese smulsă. Și tot ce rămăsese era dorul.
Când Jose trase mașina în fața vilei, Matteo rămase nemișcat pentru câteva secunde, cu mâna pe clanța portierei.
Privirea i se ridică instinctiv spre colțul aleii unde, de obicei, trona impunătoarea mașină neagră a lui Ronan.
Gol.
Un gol atât de fizic, cât și dureros de metaforic.
A treia zi. Trei zile în care Ronan nu mai pășise pragul acelei case.
Daniel îi spusese, cu un ton neutru, că Ronan l-a sunat va sta câteva zile la un amic, îl ajută cu ceva important. Dar Matteo știa.
Nu era vorba de niciun prieten, niciun ajutor. Era fuga.
Fuga de acel moment din camera lui. De acel sărut.
De acea privire sfâșiată de vină și dor.
Și poate… poate că era mai bine așa.
Absența lui Ronan le oferise acel răgaz de care aveau nevoie el și Diego în aceste zile până la plecarea lui, pentru a-și trăi începutul.
Pentru a râde, pentru a iubi, pentru a fi doar ei doi, fără greutatea unui moment care amenința să le tulbure prezentul.
Și totuși, Matteo nu putea nega că liniștea aceea era doar o aparență.
În spatele zâmbetului, în spatele atingerilor tandre cu Diego, era o umbră care persista. Un nor de vină, o amintire care refuza să dispară. Încerca să alunge imaginea lui Ronan buzele, tremurul mâinilor, șoaptele încinse dar acestea reveneau, ca un ecou încărcat de interzis.
Matteo își sprijini fruntea de geamul rece al mașinii, privind aleea pustie.
Voia să îl uite.
Voia o relație curată, frumoasă, sinceră cu Diego.
Fără umbre.
Fără Ronan.
Dar cum îți ștergi din inimă ceva ce nici n-ai știut că ai lăsat să intre?
Ieși din mașină fără grabă, cu pașii apăsați de gânduri. Dar înainte să apuce să pășească pe aleea principală, se opri brusc.
Clipi.
O clipă. Apoi încă una.
În fața lui, parcată la mijlocul aleii, trona un bolid luxos, lucios, într-un albastru marin metalizat, cu o fundă imensă prinsă de capotă.
Un Aston Martin Vantage sport, agresiv, cu linii elegante și faruri subțiri ca o felină încordată gata de atac.
Pe marginea treptelor, Hellen avea un zâmbet larg cât toată fața, iar Daniel părea un copil entuziasmat în fața bradului de Crăciun.
– Mama…? rosti Matteo cu voce joasă, încă blocat.
– Surprizăăăă! răspunseră Hellen și Daniel în cor, ca doi copii care nu puteau aștepta să vadă reacția.
Matteo se uită iar la mașină. Apoi la ei. Apoi iar la mașină.
– E… e a mea? Mașina asta e a mea? întrebă năucit.
–Dar… dar nu e ziua mea…
Hellen începu să râdă și îl bătu pe Daniel pe umăr.
– Ți-am spus că așa va reacționa!
– Este pentru naveta la facultate, mi hijo. Meriți ceva care să-ți țină de cald când pleci dimineața, și să-ți aducă bucurie.
Matteo țipă scurt de bucurie și o sări în brațe pe Hellen, aproape doborând-o. Apoi se întoarse către Daniel și, fără să-i dea timp de reacție, îl cuprinse într-o îmbrățișare puternică.
– Mulțumesc, mamă! Mulțumesc, Daniel!
– Îți place, amice? întrebă Daniel, mândru.
– Dacă îmi place?! Dumnezeule, e mașina visurilor mele! Încă nu pot să cred… Asta e… e de nebunie! Abia aștept să aterizeze Diego să i-o arăt! Va muri de ciudă că a plecat tocmai acum!
Chicoti fericit și se apropie de mașină, mângâind caroseria perfectă, oglindită în lumina de seară.
Noroc cu masina care i-a mutat gandurile vinovate care il inundau si nu putea sa le stapaneasca Multumesc
E greu de stăpânit sentimente și ganduri,pe care nu vrei sa le accepți,atât pentru Matteo cât și pentru Ronan.O mare surpriza ,a fost acest cadou ,pentru Matteo.Fericirea că și-a primit mașină mult visata ,a făcut să dispară pentru moment tristețea și vinovăția.Multumesc Alina !♥️
Am simțit capitolul exact ca mângâierea unui trandafir pe piele: parfum ușor, delicatețe și căldură. Pana si plecarea lui Diego a fost ca o întărire a sufletului în fața viitorului. ❤️❤️❤️