Fratele vitreg- Capitolul 28

Joc periculos

Ronan stătea în întunericul dens al nopții, afundat într-un șezlong de lângă piscină. În mâna dreaptă ținea un pahar cu tărie, iar în stânga… o sticlă aproape goală, martoră a tuturor gândurilor care-i înfierbântaseră mintea de ore bune.

Nu schița niciun gest. Privea într-un singur punct fix, dincolo de reflexia apei, ca și cum acolo și-ar fi abandonat sufletul.

Știa….știa că Matteo și Diego erau în camera aceea. Știa că el însuși declanșase totul și tot ce îl mai ținea treaz era amarul de pe limbă și durerea din piept.

Un foșnet se auzi, apoi pași. Vocea lui Diego, urmată de cea a lui Matteo, se apropiau.

Ronan își ridică privirea. Era tulbure și întunecată, iar în fața lui, pe fundalul apei sclipind sub lună, stăteau tăcuți cei doi.
Diego și Matteo …care îl priveau înapoi cu ceva aparte în priviri…..

Zâmbi. Un zâmbet ironic, amar, apoi pufni ușor, încercă să se ridice din șezlong, dar eșuă.
Trupul nu-l mai asculta…a doua încercare reuși, și din câțiva pași nesiguri ajunse în fața lui Matteo. Îi prinse obrajii între palme, cu mișcări neclare, dar tremurând de sinceritate, și-l privi în acel verde în care se pierduse de atâtea ori.

–Te-am pierdut, nu-i așa?… șopti cu glasul spart.

– Ronan…

Vocea lui Diego îi era ca o cheie răsucită în rană.

Ronan se întoarse brusc. Furia, gelozia, frica, tot ce îl măcinase zile în șir, tot ce-l făcea să ardă din interior, se condensă într-un singur gest.

Pumnul plecă instinctiv și îl izbi pe Diego în plin. Acesta căzu pe spate direct în piscină, dar capul i se lovi de marginea dură.

Un zgomot sec….apoi tăcere. Până când pata de sânge începu să se lărgească la suprafața apei.

– DIEGO! strigă Matteo încremenit. Îl împinse cu toată forța pe Ronan și sări în apă, fără să ezite.

Se scufundă, îl apucă pe Diego și îl aduse la suprafață cu eforturi tremurânde. Se lupta cu greutatea apei și cu propria panică. Îl ridică pe margine și striga:

–Ajută-mă!! AJUTĂ-MĂ, RONAN!!

Dar cel care sări în ajutor fu Jose, care asistase șocat la întreaga scenă.

– Jose, sună la urgențe! ACUM! îi urlă Matteo, cu fața stropită de apă și sânge.

Apoi, întorcându-se spre Ronan, cu mâinile tremurânde ,cu inima strânsă și privirea în flăcări, îi strigă cu toată durerea:

–Ce dracu’ e cu tine?! Atât de nesigur ești de iubirea mea, încât ai ajuns la un pas de crimă?! CE E CU TINE, RONAN?!!!!

Privirea și furia din glasul lui Matteo îl treziră pe Ronan din beția propriei gelozii. Se clătină un pas înapoi. Inima îi căzu grea în stomac.

– Mati… Iartă-mă… eu… eu n-am vrut… îngăimă și făcu un pas către el.

Dar Matteo îl opri cu o singură privire rece, tăioasă.

– Știi ceva, Ronan? Toți mi-au spus ce fel de om ești,rece,egoist…periculos. Dar eu? Eu am văzut altceva. Am iubit altceva în tine… partea aceea ruptă și fragilă, partea care-mi vorbea fără cuvinte…

Înghiți cu greu.

– Dar poate… poate toți au avut dreptate. Tu distrugi tot ce atingi și  nici măcar nu știi ce lași în urmă.

Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar tonul nu i se clătină. Privea spre trupul întins al lui Diego, cu sângele în păr și buzele palide.

– Pleacă. Pleacă, Ronan… înainte să mai faci și alte răni de neiertat…

Ronan nu mai spuse nimic. Nu mai putea. Îl durea totul, dar mai mult decât orice îl durea faptul că nu apucase să-l audă.
Că nu îl lăsase să-i spună adevărul…că iubirea lor începuse să se prăbușească sub propria greutate.

Și atunci, a făcut ce știa cel mai bine: a plecat.

Sirenele ambulanței se stinseseră în urma lor, dar urletul din pieptul lui Matteo nu tăcea. Stătea pe unul dintre scaunele tari din zona de așteptare a urgențelor, cu palmele strânse între genunchi și privirea pierdută. Trupul lui tremura ușor. De la frig, de la panică sau poate de la vină. Diego fusese preluat imediat de echipa medicală, iar el rămăsese acolo  neputincios, cu sângele amestecat cu apa piscinei încă pe cămașă.

Telefonul din buzunar vibra constant. Într-un final, găsi puterea să formeze numărul pe care îl știa pe de rost. Glasul său, când vorbi, era tremurat și spart:

– Mamă… vino te rog… Diego… s-a lovit… e la urgență…

Hellen nu întrebă nimic. Nu era timp,în mai puțin de treizeci de minute, intră în spital, cu pașii grăbiți și chipul încremenit. Matteo o zări și se ridică imediat, aruncându-se în brațele ei.

– E vina mea… totul e vina mea… suspina el, dar ea îl strânse mai tare.

–Shhh… sunt aici. Sunt cu tine. Vom vedea ce este de făcut.

Din capătul coridorului apăru și Daniel, în uniformă medicală, cu chipul tensionat. Se oprise brusc când îi văzuse pe cei doi pe bancă. Își lăsă dosarul ce îl ținea în mână pe tejgheaua asistentelor  și se apropie calm.

Matteo se ridică instantaneu.

– Daniel! Spune-mi, te rog… cum e Diego? întrebă cu sufletul în gât.

Privirea lui Daniel se înmuiă. Îi atinse ușor brațul, apoi, fără să ezite, îl trase la piept într-o îmbrățișare scurtă, dar plină de liniște.

– Oh, Doamne, Mati, când a sunat Jose…am crezut… m-ați speriat îngrozitor, rosti el pe un ton cald, dar apăsat.

Matteo clipi de câteva ori, ținându-se de el.

– A fost… a fost un accident… eu… eu nu știu cum s-a ajuns aici…

Daniel dădu ușor din cap și-l așeză din nou pe bancă, între el și Hellen. Apoi oftă adânc și-și lăsă capul pe spate.

– Eram în sală… aproape încheiasem operația când asistentele au venit să-mi spună că sunt căutat de urgență. Am ieșit cu inima în gât. Nu mi s-a spus decât că un băiat a căzut în piscină și s-a lovit grav la cap.

Ochii lui Daniel se întunecară pentru o clipă.

– Am crezut că ești tu, Mati. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

Hellen își duse o mână la gură și înghiți un plâns tăcut. Matteo, în schimb, rămăsese încremenit. Doar respirația sacadată îi trăda frământarea.

–Dar… Diego? Este în viață, nu-i așa?

Daniel încuviință scurt.

– Este stabil. E încă în investigații. A suferit un traumatism cranian, dar nu e grav cât să-l pună în pericol vital. A fost norocul lui că n-a căzut mai rău.

Matteo închise ochii pentru o clipă, iar lacrimile îi scăpară în tăcere.

– Te iubesc, Daniel… m-ai liniștit… am simțit că-mi pierd mințile, șopti el.

– Și eu pe tine, fiule, zise Daniel, atingându-i tâmpla cu degetele, apoi privi spre Hellen.

–Trebuie să rămână aici în noaptea asta. Cel puțin până vedem cum reacționează corpul după impact.

Hellen încuviință, dar Matteo se ridică.

– Pot să-l văd?

– Nu acum. E la terapie, sub supraveghere. Dar vei putea mâine dimineață. Acum, trebuie să te odihnești. Ai trecut printr-o traumă, Matteo. Nu te pedepsi mai mult decât o face deja realitatea.

Dar Matteo nu răspunse. Privea în gol. Pe fundalul minții sale nu mai era Diego, ci… chipul lui Ronan. Strigătul său,pumnul acela. Privirea sfâșiată și tot ceea ce nu apucaseră să-și spună.

Târziu în noapte, când zgomotele spitalului se domoliseră și lumina rece devenise singurul martor al răbdării, Matteo rămăsese în sala de așteptare, în ciuda insistențelor tuturor. Cu o încăpățânare mută și ochii roșii, refuza să plece. Hellen era cu el, sprijin de neclintit, cu mâna în mâna lui.

Daniel, pregătit să intre într-o nouă operație, îi privi pentru o clipă, ezitând. Apoi, vorbi calm cu una dintre asistentele medicale, rugând-o să le ofere o cameră privată cu paturi. Dacă tot nu aveau de gând să plece, măcar să stea undeva în liniște.

Câteva ore mai târziu, când își încheie cu succes operația, Daniel deschise ușa camerei oferite celor doi. Se opri în tocul ușii, zâmbind.

Hellen dormea, cu capul rezemat pe pieptul fiului ei, iar Matteo o ținea în brațe, adormit și el. În același pat, strânși unul în altul ca doi naufragiați ce găsiseră, pentru o noapte, o insulă de pace.

Daniel închise ușa în tăcere și se îndreptă către terapie intensivă, unde Diego tocmai se trezise.

– Hei, hombre… mormăi el glumind, cu un zâmbet jucăuș în colțul gurii.

Diego, cu fața palidă și capul bandajat, îl întâmpină cu un surâs slăbit.

Daniel luă dosarul agățat la capătul patului și îl răsfoi rapid, apoi își coborî privirea spre pacient.

– Cum te simți? întrebă calm, dar cu un licăr de îngrijorare în ochi.

– De parcă… am fost lovit la cap și-am zburat într-o piscină… răspunse Diego, strâmbându-se ușor, dar păstrându-și stilul ironic.

Daniel pufni, ușor amuzat, dar vizibil ușurat.

– Dacă încă poți glumi, înseamnă că ești pe drumul cel bun. Mati era de-a dreptul panicat… Acum doarme într-o cameră, în brațele lui Hellen. Nu s-a dezlipit de lângă tine nicio secundă.

Cuvintele îl făcură pe Diego să își lase privirea în jos. Mâinile îi tremurau ușor de sub pătura spitalului.

– Este vina mea… zise brusc.
Vocea lui era scăzută.

– N-am fost atent… am alunecat… și apoi m-am trezit aici…

Daniel îl privi atent. O umbră trecu peste chipul lui. Nu-l credea pe deplin, dar știa când să tacă. Era bucuros doar că Diego e viu.

– Diego… ascultă-mă bine.

Vocea lui devenise joasă, blândă, dar fermă.

– Orice s-ar întâmpla… eu sunt aici. Matteo nu e sângele meu, dar… este fiul meu, în tot ce contează. Îl iubesc ca pe propriul copil. Tot ce-mi doresc e să-l știu fericit. Iar tu… tu însemni mult pentru el. Asta e clar pentru oricine v-a văzut o singură dată împreună.

Diego nu răspunse imediat. Privea în tavan, cu ochii strălucind de lacrimi pe care nu și le permitea încă.

–Dacă îl iubești, spuse Daniel în cele din urmă.

–Atunci ajută-l să fie liber. Să fie sincer cu el însuși. Asta e iubirea reală, Diego.

Diego închise ochii.

Și în liniștea aceea apăsătoare de salon alb și rece, fiecare își purta propriul adevăr, propria suferință.