Fratele vitreg- Capitolul 5

Soarele amiezii se reflecta în geamurile clădirii masive a facultății, în timp ce Hellen, Daniel și Matteo coborau din SUV-ul alb, parcat elegant lângă intrarea principală. Daniel purta un costum bleumarin impecabil, iar Hellen era într-o rochie vaporoasă de vară, cu o mapă de documente în mână. Matteo părea puțin neliniștit, dar nu spunea nimic. Noul început îl apăsa ușor pe umeri.

După ce se prezentară la recepție, fură conduși către biroul decanului. Hellen și Daniel urmau să discute despre transferul lui Matteo și despre formalitățile de înscriere.

Matteo, însă, simțea că se sufocă între pereții clădirii administrative. Privirea i se pierdu afară, unde parcarea strălucea sub razele soarelui. O mașină ieșită din comun atrase imediat atenția lui: un Ferrari sport cromat, parcând lin, cu un sunet discret și ferm. Portiera se deschise, iar din interior coborî un băiat cu o prezență magnetică.

Matteo simți cum inima îi bătea mai tare. Fără să mai aștepte, ceru permisiunea de a vizita împrejurimile cât timp părinții săi discutau. Obținu un gest de aprobare rapid și, ca teleghidat, ieși din clădire și se îndreptă spre parcare.

Aerul de afară îi limpezi gândurile. În fața lui, Ferrari-ul sclipea ca un trofeu într-o vitrină. Se apropie cu pași măsurați, fascinat, și ridică ușor mâna, atingând cu vârful degetelor capota perfect lustruită.

– Hei! Nu ai voie să atingi! se auzi o voce clară și fermă în spatele lui.

Matteo se întoarse brusc, surprins.

– Scuze… nu am vrut… spuse rapid, rușinat.

Cel din fața lui îl privi câteva secunde fără să spună nimic. Avea un aer rece, stăpân pe sine. Părea genul de băiat care știa exact ce vrea și obținea mereu ce își propunea. Dar, brusc, privirea i se înmuie ușor, iar colțurile gurii i se arcuiră într-un zâmbet subtil.

– Oh… ești nou? întrebă, apropiindu-se cu un pas.

– Bună… da. Azi este prima zi… răspunse Matteo, vizibil mai relaxat.

– Eu sunt Koll, spuse băiatul și îi întinse mâna, de data asta cu o voce mult mai caldă.

–Matteo, spuse și el, strângându-i mâna.

– Îmi place modelul tău… adică Ferrari-ul. I-ai schimbat jantele și suspensiile?

Koll ridică o sprânceană, vizibil impresionat.

– Da, i-am pus jante mai mari și suspensii sport. Mă ajută la raliuri, zise mândru.

–M-am prins după felul în care ai parcat… recunoscu Matteo cu un zâmbet timid.

Koll îl privi cu interes, ca și cum tocmai descoperise un element rar într-un peisaj banal și zâmbi mulțumit.

– Participi la raliuri? întrebă Matteo, uimit.

– De fapt… eu le organizez.

Matteo nici nu mai apucă să spună „uau” că auzi glasul mamei sale strigându-l din pragul ușii. Hellen îi făcea semn cu mâna, zâmbindu-i cald. Băiatul oftă scurt, dar se întoarse spre Koll.

– Mi-a părut bine, Koll.

Făcu un pas să plece, dar Koll îi atinse brațul cu o mișcare rapidă.

– Stai, uite numărul meu.

Îi puse o carte de vizită neagră cu inițiale argintii în palmă.

-Sună-mă.

Matteo îl privi pentru o clipă. Inima îi tresări. Apoi zâmbi, își băgă cartea în buzunar și se întoarse spre părinți.

După ce terminase turul complet al facultății  un campus vast, aerisit, cu o priveliște uluitoare spre ocean  cei trei se îndreptară spre o terasă cochetă, aflată la doar câteva minute distanță de universitate. Acolo, sub o umbrelă crem, cu un brizant ușor jucându-se printre pahare și șervețele, Hellen și Daniel discutau entuziasmați, aplecați peste un carnețel în care notau idei.

Matteo sorbea liniștit dintr-o limonadă rece, dar nu scăpa cu privirea interacțiunile lor  cum Daniel îi atingea mamei sale mâna fără să spună nimic, cum ea zâmbea sincer, radiantă. Nu-și amintea ultima oară când o văzuse atât de relaxată.

– Mati, mi vida… începu Hellen, întorcându-se spre el cu un zâmbet larg.

– Ne gândeam… ce-ar fi să-l chemăm pe Diego mai devreme aici? Mai sunt câteva săptămâni din vacanța voastră, nu? Ar fi frumos să petreceți timp împreună. Și… își ridică ușor sprâncenele

-…. vor veni și fetele mele, Jona și Kate.

Matteo clipi ușor, atent la entuziasmul din glasul ei.

– Despre ce petrecere vorbiți voi doi? întrebă, sorbind încet, cu o sprânceană ridicată.

Daniel zâmbi larg și își așeză brațul pe spătarul scaunului Helenei.

–O petrecere de bun-venit… și pentru căsătoria noastră, Matteo, se opri o clipă, apoi privi direct în ochii lui.

– Mama ta merită o petrecere de căsătorie. Sărbătorim noua noastră viață cu voi toți alături.

Matteo privi de la unul la altul, apoi oftă discret, dar nu din supărare. Ci din acel amestec de gânduri pe care le simți când totul e nou, puțin prea repede, dar poate… nu chiar atât de rău.

– Atunci… să fie cu muzică bună și tacos…zise el, ridicând paharul într-un mic toast informal.

– Și cu Diego, adăugă zâmbind complice.

Hellen râse ușurată, iar Daniel încuviință din cap. Un început de familie. Cu gust de limonadă, sare de mare și o doză de curaj.

Matteo rămăsese singur în camera sa. În timp ce Hellen și Daniel alergau prin magazine, entuziasmați de ideea petrecerii de bun-venit, el preferase să-și tragă sufletul între cutiile încă nedesfăcute, lăsate de-a lungul pereților camerei sale luxoase. Încerca să se obișnuiască, cu noul pat, cu noua vedere, cu noua viață.

Se așezase pe marginea patului, cu telefonul în mână, derulând absent conversațiile cu Diego, când un zgomot înfundat dinspre balcon îi atrase atenția. Lăsă telefonul jos și se ridică, pășind spre ușile de sticlă largi care dădeau spre terasa suspendată. Le deschise ușor, iar zgomotele de jos îl izbiră ca un val: râsete, muzică slabă, stropi de apă și sunete de veselie superficială.

Pe terasa de dedesubt, o piscină strălucea sub soarele cald. Câțiva tineri se jucau în apă, sărind, țipând, trăgându-se în glumă unul pe altul. Ronan era acolo  întins pe un șezlong, cu o băutură în mână, păr rebel, trup tatuat și un zâmbet ce nu-i spunea nimic bun. Lângă el, două fete în bikini râdeau și-l mângâiau fără jenă, iar alți băieți cu același aer de privilegiați roiau în jurul lor.

Matteo era pe punctul de a se retrage în cameră, jenat că asistă la un moment de intimitate între Ronan și prietenii lui, dar ceva îl opri. Un nume. Numele lui.

– Și zici că nu-l placi pe fratele tău? întrebă un băiat râzând, aruncându-se în piscină.

Ronan ridică paharul și îl înclină spre el în batjocură.

– Fratele meu? Te rog… răspunse cu dispreț.

– Este doar un plus inconvenient în familia asta. Nu e fratele meu și nu va fi niciodată.

Matteo simți cum ceva i se strânse în piept. Rămase nemișcat, mâna atinsă de sticla rece a ușii de balcon.

– Hai, baby, în apă! se auzi o fată chicotind, chemându-l pe Ronan cu voce dulce, falsă.

Dar Ronan n-o ascultă imediat. Își trecu mâna prin păr, apoi adăugă, aproape șoptit, dar suficient de clar:

-O să-l fac să plece singur din familia asta… pe el și pe mama lui. Nu vor decât banii tatălui meu. Banii și faima…atât.

Matteo închise ușa balconului fără zgomot. Se întoarse, iar în privirea lui nu mai era uimire ci o liniște dureroasă, tăcută, care apăsa tot aerul din cameră.

Și o hotărâre pe care nici el nu o mai putea controla.

Matteo coborî scările cu pași tăcuți, dar în minte cuvintele lui Ronan încă ardeau ca o rană deschisă. Le simțea pulsând în tâmple, mușcându-i răbdarea. Ar fi vrut să coboare și să-i arunce în față tot ce gândea. Să-i răspundă pe măsură. Să-i facă să-și înghită fiecare silabă disprețuitoare.

Dar nu.. nu acum, nu când mama lui zâmbea, iar Daniel părea sincer fericit. Nu voia să le strice clipa.

Ajuns în bucătărie, își trase adânc aer în piept, își turnă limonadă rece într-un pahar și lăsă sunetul lichidului să-l aducă înapoi în prezent. Se sprijini ușor de blatul de marmură, privirea pierdută în gol.

– Oh… salut! se auzi o voce dinspre ușa bucătăriei.

Matteo își întoarse capul și ridică o sprânceană. În prag, un băiat cu păr blond-închis, dezordonat, îl privea cu un aer stânjenit, dar prietenos.

– Salut, răspunse simplu Matteo, apucând paharul și făcând un pas spre ieșire.

– Scuze… eu sunt Kevin. Tu trebuie să fii… Mathias?

Matteo se opri în loc. Întoarse ușor capul spre el.

– Matteo,îl corectă rece, cu o voce joasă, clară.

– Matteo…scuze.

Kevin zâmbi, încercând să pară degajat.

– Nu vii la piscină? E destul de chill acolo.

Matteo oftă scurt, apoi aruncă o privire tăioasă peste umăr.

– Nu… N-aș vrea să-l deranjez pe regele Ronan, spuse, cu o ironie mușcătoare ce pluti în aerul din bucătărie ca un fior.

Nu apucă să mai adauge nimic, pentru că exact în acel moment ușa se deschise larg și Ronan intră. Trupul său părea desprins dintr-un clip muzical: pantaloni scurți, bust gol, lanț de aur la gât, păr umed și ochii întunecați ca o noapte fără stele. Se opri când auzi replica, iar privirea i se înăspri instant.

– Kevin, ai luat berile? întrebă, dar tonul nu era interesat de răspuns.

Cuvintele fuseseră doar un pretext. Ochii lui rămăseseră fixați pe Matteo.

Tăcerea dintre cei doi era groasă, tăioasă, și Jackie o simți pe piele.

– Da… cred că sunt pe terasă. Le iau acum, spuse el încercând să iasă discret, dar atmosfera era deja compromisă.

Ronan păși lent înăuntru, închizând ușa în urma lui. Matteo rămase nemișcat, cu paharul de limonadă ridicat la buze, dar fără să bea. Îl privea direct.

– Ai o problemă, frățioare? întrebă Ronan cu un zâmbet rece, periculos.

– Nu,  și n-am frați, spuse Matteo calm.

– Și n-am nici probleme. Doar preferințe clare pentru cei cu bun-simț.

O scânteie ciocni aerul dintre ei. Niciunul nu clipea.

– Să înțeleg că tu ești tipul ăla moralist.

-Plictisitor.

-Perfect…

Ronan își înclină capul ușor, evaluându-l ca pe un adversar.

– Iar tu ești tipul ăla veșnic nemulțumit, speriat că altcineva ar putea aduce puțină lumină în colivia lui întunecată, replică Matteo, începând să plece.

Ronan își încleștă maxilarul. Tăcerea care se lăsă era mai zgomotoasă decât orice insultă.

Matteo ieși fără să se mai uite în urmă. Știa că jocul începuse. Iar partida abia fusese mutată de la rece… la personal.