**Cu aproximativ doi ani în urmă, două zile după noaptea arestării lui Koll***
Matteo îl ținea pe Ronan de antebraț, trăgându-l privind ecranul care îi anunța toate cele rele ascunse sub fațada unei familii bine cunoscute dar a cărui fiu tocmai îi ruinase numele..
O mașină neagră opri pe alea casei, Diego coborî, cu o naturalețe care spunea mai mult decât orice cuvinte… “Sunt aici”… Cu un gest rapid încă de când auzise problemele amicilor lui, luase primul avion fugind în ajutorul lor,își arăta prin acest gest , puntea prieteniei.
– Nu credeam c-o să-l văd încătușat, mârâi Vipe, în timp ce Kira își strângea brațele la piept, cu privirea rece lipită de dubă.
– Și nu-l mai vezi liber curând, zise Kira, metalic.
–Mărturii, înregistrări… Avem. Și nu-i singurul: asociatul acela „intangibil” a fost prins cu o minoră, în hotel. Presa e deja flămândă.
Matteo și Ronan își spuseră pe fugă, planul de rezervă cum voiau să-i planteze dovezi, să-l lege definitiv pe Koll. Nu mai e cazul pentru că alții o luase înaintea lor. Piesele erau puse. Căderea lui Koll nu era doar în lanț ci mai mare de atât.
Rachel, discretă până atunci, își ridică privirea. O secundă se întâlnit cu a lui Diego. Nu se grăbi s-o întoarcă. Zâmbetele lor, mici, au avut forța unui început.
Erau cu toți împreună ,urmărind in jurul lor cum totul se năruia …mai puțin viața lor.
O veioză aprinsă. Patru pahare de whiskey. Matteo, Ronan, Rachel, Diego, adunați aproape, pe canapea.
Rachel își strângea genunchii la piept. Diego, fără să-și dea seama, își înclina corpul spre ea, ca și cum toracele lui ar fi încercat s-o apere de toate furtunile pe care nu le rostea.
– Hellen trebuie să afle adevărul, spuse el dintr-odată. Simplu.
– Și dacă nu poate duce acum? întrebă Ronan, cu voce joasă.
Diego îl privi direct.
– Adevărul doare o dată. Minciuna doare în fiecare zi. Dacă o iubiți, are dreptul la tot. Nu la fărâme.
Matteo schimbă o privire cu Ronan. În miezul lor, știau… Diego ,avea dreptate.
Diego puse paharul pe masă.
– Mai e ceva. Vreau să mă căsătoresc cu Rachel.
Aerul se subție un moment. Rachel îl fixă înapoi, nu roșind, nu fugind, ci măsurându-l cu o intensitate calmă.
– Ne știm de câteva zile, șopti ea.
– Știu, zâmbi el.
–Dar am văzut cine ești și ce meriți. Protecție. Respect. Iubire. Complectează tu ordinea.
Ronan îl cântări cu acel amestec de severitate și recunoștință. Matteo își lăsă capul pe spătar, înțelegând că, între cei doi, rostul prindea formă.
Rachel își ridică paharul dar nu bău , cu mâna liberă îsi mângâie ușor pântecele.
–Bine. Dar să știi că nu sunt genul salvat.
– Și eu nu sunt genul temporar, replică Diego, atingându-i mâna. –Rămân.
Matteo trase aer în piept:
– Atunci e stabilit. Mama află. Rachel are pe cineva de partea ei. Iar noi… construim viitorul fără umbre.
***În fața altarului***
5 luni in urmă
Las Vegas-ul pulsa ca o inimă neon, iar strada fremăta de râsete, muzică și promisiuni spuse la ureche. Limuzina albă opri lin în fața unei capele ascunse între două clădiri pline de lumini. Era una din acele locuri pe care, la prima vedere, le-ai putea subestima… până când intrai și erai înghițit de magia lor.
Matteo coborî primul. Cămașa albă îi era ușor desfăcută la gât, iar părul îi cădea rebel peste frunte. Ochii îi străluceau ca ai cuiva care știa exact ce face. Ronan îl urma, mai rezervat, dar cu acel zâmbet care apărea rar și numai pentru el. Purta un costum negru impecabil, cămașă albă și cravată subțire, iar în buzunarul de la piept o floare albă, aceeași pe care Matteo o alesese dintr-un buchet la întâmplare în drum spre aeroport.
În ușa capelei îi întâmpină un bărbat în vârstă, cu părul alb imaculat, costum alb sidefat și un zâmbet larg.
– Bine ați venit, domnilor! Știu că e seara voastră, și vă promit că va fi perfectă, spuse el cu un accent ușor sudic.
Înăuntru, pereții erau îmbrăcați în draperii albe și aurii. Mii de flori de orhidee și trandafiri se revărsau din aranjamente masive. În aer plutea un parfum dulce, îmbinat cu ușoara răcoare a aerului condiționat. Lumina caldă, filtrată prin vitralii delicate, părea să îmbrățișeze fiecare colț.
Un pian cânta discret în fundal, iar câteva lumânări aprinse aruncau umbre jucăușe pe marmura lucioasă. Nu erau martori mulți, doar câțiva oameni din personal și fotograful capelei, dar pentru Ronan și Matteo părea că întreaga lume se redusese la acest spațiu intim.
–Ești gata? întrebă Matteo, cu un surâs ușor sfidător, știind că răspunsul lui Ronan va fi mai mult decât un simplu „da”.
–Gata am fost de mult, răspunse Ronan, iar tonul îi era cald și scurt, de parcă nu mai avea răbdare să piardă timpul cu vorbe.
Au pășit împreună spre altar. Podeaua scânteia sub pașii lor, iar inima lui Matteo bătea într-un ritm care părea să acompanieze pianul. Ronan, cu mersul lui hotărât, părea că rupe aerul dintre ei și restul lumii.
Când au ajuns în fața oficiantului, acesta le-a zâmbit larg.
– Astăzi nu avem doar o ceremonie. Avem o promisiune. Două inimi care aleg să fie una, în fața lumii, în fața cerului și, cel mai important, în fața lor înșiși.
Matteo simți cum îi tremură ușor degetele și, fără să-și dea seama, le împleti cu ale lui Ronan. Contactul era ferm, un „nu te las” spus prin atingere.
– Ronan? îl întrebă oficiantul.
–Vrei să-l iei pe Matteo… și să-l iubești, să-l protejezi și să fii alături de el în orice furtună, fie ea de foc sau de liniște?
– Da, răspunse Ronan simplu, dar în ochii lui se citea mai mult decât orice jurământ: o promisiune nespusă de ani de zile.
– Matteo, vrei să-l iei pe Ronan… și să-i fii lumină în întuneric, umăr în cădere și casă în orice loc al lumii?
– Îl iau, spuse Matteo fără ezitare, și în acel „îl iau” era toată încăpățânarea, iubirea și loialitatea lui.
Au schimbat inele. Mici, simple, din aur alb, dar încărcate de poveste. Când Matteo i-a pus inelul lui Ronan, i-a strâns mâna și i-a șoptit.
– Nu scapi de mine nici dacă vrei.
Ronan, la rândul lui, i-a așezat inelul pe deget cu un gest lent, aproape ritualic.
– Și nici tu de mine, a răspuns, cu acel zâmbet pe care Matteo îl adora, rar și adevărat.
–Vă declar soț și soț! anunță oficiantul, iar pianul cântă mai puternic.
În acel moment, Ronan nu a mai așteptat. L-a tras pe Matteo aproape, i-a cuprins fața în palme și l-a sărutat. Nu era un sărut grăbit, ci unul adânc, încărcat de dor, de lupte câștigate și de un viitor pe care și-l construiau împreună.
Florile din jur păreau să își aplece tulpinile spre ei, lumina părea mai caldă, iar muzica devenea fundalul unei scene care putea sta oricând pe marele ecran.
Fotograful imortaliza momentul, dar Matteo știa că imaginile adevărate erau deja imprimate în el. Îi simțea inima lui Ronan bătând la fel de repede ca a lui.
Au ieșit din capelă sub ploaia fină de petale, cu mâinile strâns unite. Afară, noaptea din Las Vegas era un spectacol de lumini și energie. În fața lor, strada pulsa, dar între ei era liniște, acea liniște pe care o găsești doar când ești exact acolo unde trebuie să fii.
Ronan își aplecă fruntea spre a lui Matteo.
– Acum, soțule, ce urmează?
– Totul, răspunse Matteo, cu un zâmbet de copil care știe că a câștigat cel mai mare premiu.
–Totul, doar împreună.
Au pornit pe trotuarul plin de viață, cu pași egali, cu umbrele lor alungindu-se sub lumina reclamelor. În jur, lumea râdea, dansa, alerga. Ei mergeau încet, cu degetele întrețesute și cu inelele lor noi strălucind în lumina neon.
Pentru Ronan și Matteo, acea noapte nu era doar despre un „da”. Era despre toate „da-urile” pe care și le spuseseră fără cuvinte înainte. Și despre faptul că, în sfârșit, nu mai era nevoie să ascundă nimic.
Plaja era pustie, iar valurile mângâiau țărmul cu un șuierat blând, ca o respirație adâncă a mării. Luna, rotundă și clară, se oglindea pe apa întunecată, aruncând o dâră argintie care părea să ducă până la infinit.
Pe nisipul ud, nu departe de linia valurilor, era întinsă o pătură groasă, peste care Matteo a așezat, cu o grijă neașteptată, două perne aduse din camera de hotel. Pe o tavă mică, adusă cu ei, așezaseră farfurii cu fructe proaspete, brânzeturi și două pahare de vin alb, rece, care păstrau perlele fine ale condensului sub lumina lunii.
Ronan se așeză primul, trăgându-l și pe Matteo lângă el, iar vântul ușor le ridică părul, purtând spre ei mirosul sărat al mării. Își ciocniră paharele fără cuvinte, privindu-se direct, cu acel fel de privire care spunea totul, un amestec de promisiune, recunoștință și o iubire care nu mai avea nevoie de măști.
– Soțul meu, rosti Matteo încet, ca și cum se obișnuia cu gustul acelor cuvinte pe buze.
–Al meu, întări Ronan, și un zâmbet i se curba pe chip, rar și sincer.
Au mâncat încet, fără grabă, gustând din fructe și din liniște. Câteodată mâinile li se atingeau pe tavă și se prindeau instinctiv, rămânând așa câteva secunde, ca și cum atingerea ar fi fost mai importantă decât orice alt gest.
Când vinul s-a terminat, Matteo se ridică și, fără a spune nimic, își întinse mâna spre Ronan.
–Ce faci? întrebă Ronan, dar deja se ridica, prins în curiozitatea lui.
– Dansez cu soțul meu.
Pe nisipul ud, desculți, au început să se miște încet, fără muzică, doar pe ritmul valurilor. Ronan îl ținea aproape, o mână pe talia lui Matteo, cealaltă încleștată pe ceafa lui. Matteo își sprijinise fruntea de a lui, iar între respirațiile lor se simțea mirosul vinului și al mării. Niciunul nu spunea nimic. Nu era nevoie.
Valurile le atingeau gleznele, iar pașii lor lăsau urme care se ștergeau în câteva clipe, dar ceea ce simțeau rămânea imprimat în amândoi. La un moment dat, Matteo îl sărută ușor pe buze, apoi mai adânc, prelung, cu o dulceață care te înnebunea. Ronan răspunse cu aceeași intensitate, trăgându-l și mai aproape.
Dansul se transformă în îmbrățișare, îmbrățișarea în săruturi care se prelungeau, iar săruturile… în acel fel de atingeri prin care îți spui ce nu poți exprima în cuvinte. Își mângâiau obrajii, gâtul, umerii, ca și cum ar fi vrut să memoreze fiecare detaliu. În ochii lor nu era grabă, dar era o nevoie profundă, o obsesie frumoasă de a fi unul cu celălalt.
S-au întors pe pătură, iar noaptea i-a acoperit cu mantia ei. Lumina lunii le picta trupurile, iar respirațiile lor deveneau tot mai rapide. Atingerile lor nu erau simple gesturi de dorință, ci declarații mute: „Ești tot ce vreau”, „Nu te pierd”, „Te iubesc fără sfârșit.” Gemetele lor, stinse în părul celuilalt, erau ca niște cuvinte nerostite, dar mai sincere decât orice jurământ.
Valurile continuau să șoptească, iar nisipul rece le rămânea lipit de tălpi. Își găseau ritmul, își căutau privirile, și în fiecare clipă păreau să-și spună: „Aici e viața noastră. Aici, pe plaja asta, sub luna asta, în noaptea asta care nu se va repeta.”
Când s-au oprit, erau amândoi întinși pe spate, cu piepturile ridicându-li-se în același ritm, ținându-se de mâini. Matteo își întoarse capul spre Ronan și îi zâmbi obosit, dar fericit.
– Vezi? Iubirea noastră chiar e o forță.
Ronan îi sărută fruntea și închise ochii.
– Nu, Matteo… iubirea noastră e tot universul.
Și acolo, pe plaja din Las Vegas, cu luna martoră, au adormit îmbrățișați, știind că tot ce aveau nevoie era deja lângă ei.
Sfârșit
Pentru voi cititorii…
Ați fost cu noi în fiecare pas din momentele de furtună până la clipele în care iubirea a reușit să învingă tot. Ați râs, ați plâns, ați simțit fiecare tresărire a inimilor lui Matteo și Ronan ca și cum ar fi fost ale voastre.
Această poveste nu este doar despre doi oameni care s-au iubit în ciuda lumii, ci și despre voi, cele care ați crezut în ei atunci când drumul părea imposibil. Fără voi, emoțiile lor nu ar fi prins aceeași putere, iar finalul nu ar fi avut aceeași lumină.
Vă mulțumesc că ați stat lângă ei până la ultima pagină și că le-ați oferit nu doar atenția voastră, ci și o parte din inimile voastre.
În fiecare rând, în fiecare dialog și în fiecare sărut, ați fost și voi acolo, martore și părtașe la o iubire care nu se va sfârși niciodată.
Vă iubesc și vă port în suflet,
Darci Sameul ❤️
Și noi te iubim Darci❤️❤️❤️ și-ți mulțumim ca ne faci părtașe la călătorii din-astea minunate. ❤️❤️❤️
O carte minunata plina de iubire’neortodoxa’pentru unii oameni O iubire care a venit si a ramas intre ei in ciuda tuturor greutatilor .Multumesc Darci pentru ca ne-ai oferit-o,iar fetelor ca ne-au dat voie sa fim alaturi de ei.