Tru
O săptămână mai târziu, vânătăile mele s-au estompat, m-am întors la muncă și viața a revenit la normal. Nu am mai auzit nimic de Liam. Nu știu dacă voi mai auzi vreodată sau nu, dar amintirea acelui sărut pe care l-am împărțit în dormitorul meu este întipărit în mintea mea.
La fel și ultimele cuvinte pe care mi le-a spus.
Le-am revăzut de o mie de ori în minte: pauza lui fulgerătoare, tonul lui întunecat, cuvintele în sine. Nu știu exact ce să înțeleg din toate astea, în afară de faptul că nu se aștepta la asta… și nu era sigur că o acceptă.
Dincolo de asta, nu mi-am permis să mă gândesc la altceva. Terenul de acolo este mult prea periculos.
– Ce ai de gând să faci pentru absolvire? Vin ai tăi?
Am râs la întrebarea Carlei. E duminică seara, iar tura mea la Buddy’s s-a terminat. Totuși, nu mă grăbesc să ajung acasă, pentru că Ty și Ellie au făcut atât de mult sex zgomotos în ultima săptămână, încât îmi sângerează urechile. Mă simt vinovată că mă gândesc la asta, dar mă voi bucura când se vor despărți din nou. Între timp, trebuie să-mi cumpăr dopuri pentru urechi, ca să pot dormi puțin.
– Doamne, nu. Nu pleacă niciodată din Texas.
– Serios? De ce nu?
– Tata este claustrofob. Nu se poate urca în avion, altfel începe să urle ca un elefant. Iar mama nu vrea să plece nicăieri și să-l lase singur acasă, pentru că fie dă foc la casă încercând să-și pregătească singur o masă, fie o lasă pe Daisy să doarmă cu el în patul lor.
Carla se uită la mine o clipă.
– Te rog, spune-mi că Daisy este un câine.
– E un măgar.
Ea mormăie:
– De unde să știu eu asta? și pleacă.
Am strigat după ea:
– Ai întrebat!
Zâmbind, mă îndrept spre spate. Diego e la grătarul din bucătărie. Își ridică bărbia spre mine când trec pe lângă el, dar nu spune nimic.
Nu am vorbit prea mult de când m-am întors la muncă. A păstrat distanța, ceea ce îi sunt recunoscătoare. După îmbrățișarea pe care mi-a dat-o, împreună cu amenințarea împotriva lui Liam, încă nu mă simt confortabil în preajma lui. Cred că el trebuie să simtă asta, pentru că jovialitatea lui obișnuită a dispărut. În sala de odihnă, îmi agăț șorțul în dulap și îmi schimb pantofii. Apoi îmi pun haina – încă nu știu ce s-a întâmplat cu cea pe care o purtam în noaptea în care am fost atacată – și îmi iau poșeta. Când mă întorc, Diego stă tolănit de cadrul ușii, uitându-se la podea.
Cu vocea lui stinsă, spune:
– Îi datorez niște scuze.
Sunt atât de surprinsă, încât nu fac decât să-l privesc o clipă.
El ridică privirea și îmi trimite un mic zâmbet.
– Am întrecut măsura. Spunând chestia aia despre vato în negru. Știi tu.
– Despre cum l-ai ucide? Da, știu. A fost puțin neașteptat.
Zâmbetul lui devine ironic.
– Te-a speriat.
Îi întorc zâmbetul.
– Ca să fiu corectă, m-am speriat.
El oftează și se dă jos de pe cadrul ușii.
– Da, a fost un moment nepotrivit. Și de asemenea, proaste maniere. Faptul că eu eram un macho nesimțit era, parcă, ultimul lucru cu care aveai nevoie să ai de-a face. Îmi pare foarte rău.
Sunt mișcată. E foarte drăguț și îmi dau seama că e sincer. Arată ca un băiețel care a fost certat pentru că a furat o prăjitură.
– Scuze acceptate, spun cu căldură. Și acum să nu mai vorbim niciodată despre asta.
Îmi examinează fața pentru o clipă, apoi izbucnește într-un zâmbet sincer.
– S-a făcut.
Există un moment de tăcere stânjenitoare înainte de a mă întreba:
– Te îndrepți spre casă?
Am dat din cap.
– Da, dar nu în pat, din păcate. Am o lucrare de predat mâine și de care am uitat complet.
Își încrețește fruntea.
– Nu aveai deja examenele finale?
Râsul meu este sec.
– Da, dar există un profesor care crede că nu-și face treaba decât dacă elevii lui sunt nefericiți. Vom munci ca niște câini direct până în ultimul minut al ultimei zile de curs, vineri.
– Asta e nasol. Când e ceremonia de absolvire?
– Săptămâna următoare. Dar eu nu mă duc.
Diego pare surprins.
– De ce nu? Ai muncit atât de mult.
– În primul rând, urăsc mulțimile mari. Îmi dau urticarie. Am lipsit și de la absolvirea facultății mele. Toată agitația și atenția…Mă cutremur. Și familia mea nu vine, așa că nu are rost.
Își încruntă fruntea.
– Ei bine, asta nu este corect. Trebuie să sărbătorim reușita ta. Ce-ar fi să luăm cina? Să fie o seară specială.
Am înghețat. Apoi încep să intru în panică, stomacul mi se răsucește și gura mi se usucă.
– Um…Diego, sper că nu te supără, dar nu cred că ar fi o idee bună. Tu și cu mine…
El spune fără probleme:
– Mă refeream la Carla și Buddy. Și cu colega ta de cameră, dacă vrei. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, nu?
Spun cu ezitare:
– Sună bine.
El zâmbește, arătându-mi un set de dinți albi și perfecți.
– Mișto. Spune-mi unde și câți, iar eu voi face rezervarea.
– Mulțumesc, Diego.
– Orice pentru tine, chica.
Se întoarce și pleacă, lăsându-mă să mă uit după el cu o strângere ciudată în piept și cu sentimentul că o întâlnire în grup nu era deloc ceea ce avea în minte.
Aveam dreptate: ultima săptămână de școală este epuizantă. Nu am timp să fac nimic altceva decât să învăț, să lucrez, să merg la cursuri și să mai învăț. Aplic pentru mai multe stagii diferite la firme de avocatură locale, pentru că nu sunt 100% sigură că voi trece prima dată de barou, iar experiența ar fi bună pentru CV-ul meu. Gândurile legate de Liam persistă în spatele capului meu, dar sunt suficient de ocupată încât să le pot ignora în mare parte.
Cu excepția nopții.
Întinsă în pat, mă uit la tavan și îi ascult pe Ellie și Tyler făcând sex sălbatic în timp ce îmi imaginez că sunt eu și Liam.
E o tortură. Mă întreb dacă nu cumva sunt pedepsită pentru ceva teribil pe care l-am făcut într-o viață anterioară. Dar ea strălucește de fericire, așa că mă comport ca o bună prietenă și îmi țin gura despre cum uimitoarea ei viața sexuală mă omoară. Oricum, mi-ar spune că sunt geloasă.
Și ar avea dreptate.
Sâmbăta după ce se termină școala mergem la cină într-un local în care nu am mai fost niciodată. Ellie mi-a sugerat locul. Carla și soțul ei vin, la fel și Ellie și Ty. Buddy a refuzat, așa că am rămas doar noi șase. Merg cu Ellie și Ty la restaurant. Când ajungem, îi găsim pe Diego, Carla și pe soțul ei, Dave, așteptându-ne în bar. Mă uit o singură dată la Diego și mi se strânge inima. Poartă un costum. Un costum albastru marin frumos, cu o cămașă albă, o cravată gri și mocasini negri lustruiți până la o asemenea strălucire încât m-ar putea orbi. Ăsta nu e un costum de „suntem doar prieteni”.
Tresare de pe scaun imediat ce mă vede, mă privește de sus în jos și fluieră.
– Arăți minunat, chica. Asta da rochie.
Rochia în cauză este o rochie roșie fără mâneci, cu decolteu în V, mulată, cu nasturi mici de cristal pe toată lungimea din față. Dezvăluie mai multă piele decât mi-aș dori, dar o port sub constrângere.
– Mulțumesc. Am împrumutat-o de la Ellie. Mi-a spus că nu ar fi fost văzută în acest loc cu mine în hainele mele obișnuite… Mă întorc spre ea cu o sprânceană încruntată.
– Cum ai spus?
Agățată de brațul lui Ty, Ellie râde.
– Walmart chic.
– Ăsta e un oximoron, spune Ty, rânjind la Ellie.
Sunt surprinsă că știe definiția cuvântului.
Ty este blond și genul de superficial pe care îl poți observa de la capătul unei camere. Arată exact ca ceea ce este: sportivul bogat și popular din liceu, care are mai multă sculă decât creier și un fond de încredere de o asemenea mărime încât îi garantează că nu va trebui să se obosească niciodată să își dezvolte acele trăsături de caracter enervante precum onestitatea sau empatia. Este unul dintre marile mistere ale vieții faptul că o femeie ca Ellie – inteligentă, atrăgătoare, încrezătoare în sine ar avea ceva de-a face cu el. Și apoi, judecând după volumul țipetelor ei, sexul este legendar.
– Hei, Tru! O Carla rânjind îmi dă o îmbrățișare. Poartă o rochie cu imprimeu de leopard care pare pictată pe ea. Decolteul ei este impresionant.
– Ți-l amintești pe Dave?
Face un gest către soțul ei, o bucată de carne de vită de bărbat care stă lângă ea.
A trecut de câțiva ani de la prima tinerețe, dar este chipeș într-un mod aspru. Arată ca cineva pe care l-ai vrea lângă tine dacă avionul tău s-ar prăbuși pe o insulă pustie. El ar fi tipul care taie palmieri pentru a face colibe pentru adăpost și care prinde pește cu mâinile goale.
– Tru, spune el pe un bariton zgomotos. Felicitări pentru absolvire.
– Mulțumesc, Dave. Nu credeam că voi reuși!
Mă privește cu o privire nivelată.
– Carla spune că vei fi o avocată din oficiu?
– Ăsta e planul.
– Foarte bine pentru tine. Orașul ăsta are nevoie de mai mulți tineri străluciți și cu spirit civic. Se pare că pe toți tinerii din ziua de azi îi interesează doar să își facă selfie-uri și să fie modele pe Instagram.
Dându-și părul peste cap, Ty râde.
– Da, asta pentru că influencerii de pe Instagram fac bani. Tru va trebui să își găsească un soț bogat dacă vrea să poată plăti chiria.
Îmi face cu ochiul.
– A fi civic nu plătește facturile, iubito.
Sunt iritată de clinchet, de condescendență și mai ales de faptul că mi se spune „iubito”. Spun cu răceală:
– Nu mă interesează un soț bogat, dar mă interesează să ajut oamenii care nu-și pot permite o reprezentare juridică decentă.
El își bate joc de mine.
– Deci, în principiu, criminali săraci?
Nările mi se umflă. Căldura mi se strecoară pe gât.
– Mulți dintre acești „criminali săraci” sunt acuzați pe nedrept…
Ty pufnește.
– Trăiesc la marginea societății și suferă de sărăcie sau de dependență.
Își dă ochii peste cap.
– Complet de sine stătător.
– Care au nevoie de cineva care să pledeze pentru ei, închei eu cu voce tare. Vreau să fiu eu acel cineva.
Plictisit de subiect, Ty se uită peste capul meu pentru a scruta mulțimea.
– Dă-i bătaie, iubito. Doar să nu te aștepți să ai vreodată o mașină decentă.
Dave se uită încruntat la Ty, Carla își pune nervos mâna pe antebrațul voinic al lui Dave, iar Ellie, simțind că discuția a luat-o razna, zice strălucitor:
– Hai să ne luăm masa, da?
Îl îndreaptă pe Ty spre standul hostessului din fața barului.Privindu-i cum pleacă, Diego murmură în sinea lui:
– Ce nemernic.
Dave mârâie.
– Sunt de acord cu tine, frate.
Când oftez, Carla se uită la mine cu simpatie.
– Hai să-ți aducem ceva de băut, dragă.
Îi zâmbesc.
– Și iată de ce te iubesc.
De la acest început nefericit, lucrurile merg direct la vale. Ty se îmbată cu tequila celebrităților la suprapreț și flirtează în mod scandalos cu chelnerița adolescentă și simandicoasă. Ellie devine din ce în ce mai ciupită, până când seamănă cu o prună. Dave abia dacă vorbește, preferând în schimb să dea pe gât bere una după alta în timp ce se uită fix la Ty cu pumnii în gură, în timp ce Carla pălăvrăgește pentru a umple tăcerea stânjenitoare. Cel mai rău dintre toate, Diego petrece mult prea mult timp uitându-se la mine. Se holbează direct, fără să se obosească să se ascundă.
Suntem așezați la o masă într-un colț al încăperii, departe de ringul de dans – dacă aș fi știut că locul are ring de dans, nu aș fi venit niciodată – așa că, deși muzica e tare, nu e insuportabilă. Cu toate acestea, cam tot restul este insuportabil, de la mâncarea pretențioasă, la mulțimea pretențioasă și la DJ-ul pretențios care tot strigă
– Ce faceți, petrecăreților? între melodii.
După ce farfuriile au fost strânse, Ty râgâie tare, privind cu nostalgie la fundul chelneriței care se retrage.
– Vrea cineva să danseze?
– Cred că e timpul să plecăm. Dave se uită la Carla, care zâmbește inconfortabil.
– Nu, nu plecați! Tyler îl bate pe Dave pe umăr.
– Petrecerea abia a început!
Cu maxilarul încleștat, Dave spune sec:
– Carla.
– Da, e timpul să plecăm!, spune ea nervoasă, trimițându-mi o privire de scuze. Mulțumesc pentru o cină foarte distractivă, Tru. A fost o idee grozavă. Ne vedem mâine la muncă!
Ea și Dave se ridică de pe scaune chiar în momentul în care chelnerița se întoarce cu meniurile de desert.
– Vrea cineva să bea ceva după cină… Îi zâmbește lui Ty. Sau ceva dulce?
Ty rânjește ca un idiot, în timp ce un Dave evident dezgustat își scoate portofelul.
– Nu pentru noi, mulțumesc. Mă ocup eu de nota de plată.
Sunt pe cale să protestez că nu este necesar, dar chelnerița spune:
– Oh, a fost deja plătită, domnule.
Toată lumea se uită unul la altul. Când devine clar că nimeni nu are de gând să își asume meritele, Ellie strigă fericită la Ty:
– Dragă! Tu ai făcut asta?
– Nu.
– Oh. Se uită la Diego. Tu?
– Nu.
Chelnerița spune:
– Proprietarul s-a ocupat de asta.
Diego se uită nedumerit.
Ty murmură:
– Aș fi venit aici mai devreme dacă știam că va fi gratis.
Carla spune cu ezitare,
– Ce drăguț, ca și cum nu ar fi sigură dacă e drăguț sau nu.
Pentru că Dave nu pare deloc încântat de această evoluție. Și nu doar nefericit-furios. Îmi trimite o privire dură.
– Proprietarul e un prieten de-al tău?
Simțindu-mă în defensivă, îmi ridic mâinile în aer.
– Habar nu am cine este proprietarul acestui loc. Este prima dată când vin aici.
Dave și chelnerița se uită împreună. Zâmbind rigid, chelnerița așează meniurile de desert pe marginea mesei și spune:
– Atunci, le voi lăsa aici. Se grăbește să plece.
Carla pare confuză.
– E ciudat. De ce ar plăti proprietarul pentru cina noastră? Organizează un concurs?
Dave o apucă de braț și o trage mai aproape de el. Se uită în jur cu suspiciune, de parcă s-ar aștepta ca niște pistolari înarmați să sară de sub mesele din apropiere.
– Noi plecăm. Acum.
– Bine, dragă, ia-o ușor! Ce te-a apucat?
– Liam Black tocmai ne-a făcut cinste cu cina, asta e ceea ce m-a apucat, pocnește el.
Inima îmi îngheață ca o piatră în piept.
– Cine?
Carla nu știe despre cine vorbește Dave, dar se pare că Diego știe, pentru că tot sângele i se scurge de pe față. Se holbează la mine cu groază.
Când Ty spune cu voce tare:
– Cine naiba e Liam Black?, Dave o târăște pe Carla fără să mai scoată un cuvânt. Sunt atât de grăbiți, încât nici măcar nu-și iau rămas bun.
Tot uitându-se la mine, Diego îl întreabă pe Ty:
– Nu ești de pe aici, nu-i așa?
– Sunt din L.A, spune Ty cu mândrie.
Diego se ridică și scrutează rapid restaurantul și ringul de dans. Mă apucă de încheietura mâinii și mă trage în picioare.
– Ia-ți poșeta. Plecăm de aici.
Diego știe cine este Liam. Mă trec fiori pe șira spinării. Îmi iau geanta, îi fac cu mâna lui Ellie și îl las pe Diego să mă conducă pe lângă mesele de la restaurant și prin ringul de dans aglomerat până la o pereche de uși duble din cealaltă parte a restaurantului. Sunt uși batante, din acelea cu ferestre rotunde la nivelul ochilor. Nu știu de ce, dar nu ieșim prin față… ne îndreptăm spre bucătărie. El împinge una dintre uși și mă trage înăuntru.
Bucătăria este mult mai mare decât cea a lui Buddy, cu o jumătate de duzină de bucătari care transpiră deasupra unor tigăi sfârâind și strigând indicații către bucătarii de linie și către cei care se ocupă de servire. Personalul de servire se grăbește ca niște șobolani, ținând farfuriile în sus. Băieți intră și ies înăuntru și afară, cărând brațe pline de vase murdare. Este un haos abia controlat. Nimeni nu ne cruță o privire.
– Diego, încetinește! De ce ieșim pe aici?
– Ca să nu ne oprească bodyguarzii de la ușa din față la ieșire.
– De ce ne-ar opri?
Ignorându-mă, mă trage mai tare de mână și își smucește bărbia în semn de salut către un tânăr bucătar latino care stătea în picioare în spatele unui aragaz aburind cu șase focuri. Diego îi spune ceva în spaniolă urgent. Bucătarul dă din cap și înclină capul spre dreapta.
Ne întoarcem în acea direcție. Presupun că este o ieșire, dar înainte de a mai face zece pași, ne oprim în derapaj. Pentru că șase bărbați uriași în costume negre se strecoară pe ușa spre care ne îndreptam. Ies pe flanc pentru a sta în formație, câte trei de fiecare parte a ușii, cu mâinile încleștate la brâu și cu picioarele desfăcute. Umflăturile din diferite locuri de sub costumele lor sugerează un arsenal de arme ascunse.
Fără să zâmbească, ne privesc fix.
Zgomotul și activitatea frenetică din bucătărie se estompează instantaneu în liniște și tăcere fără suflare.
Până când Liam intră pe ușă.
Se oprește și își încrucișează brațele peste pieptul larg. Se uită la Diego. Se uită la mine.
Cu ochii arzând, spune încet:
– Bună seara.
Apoi fiecare bucătar, băiat și chelneriță din bucătărie se întoarce și fuge afară.
