Tru
Când mă întorc la masă, a apărut mâncare nouă și farfuriile vechi au fost curățate. Liam își termină paharul de vin.
Mă așez. Mâncăm în tăcere, întreruptă doar de reapariția chelnerului pentru a curăța farfuriile și a aduce noi feluri de mâncare. Beau două pahare de vin în succesiune rapidă, fără să mă obosesc să încerc să îmi dau seama ce înseamnă faptul că nu am fugit.
Nu am nevoie să mă întreb. Știu deja.
Este un dezastru absolut în devenire.
Când toate farfuriile de la cină au fost curățate și sorbim cappuccino, Liam spune:
– Ți-ai uitat geanta în mașină aseară. L-am rugat pe Declan să o aducă în bibliotecă.
Se referă la geanta cu telefonul meu în ea. Telefonul pe care nu am de gând să-l folosesc pentru a da un apel de urgență la poliție, sau la oricine altcineva, ca să vină să mă salveze.
– De ce dai din cap?
– Pentru că mă tot surprind.
– Acum știi cum mă simt.
Îmi ridic privirea din spuma cremoasă a ceștii de cappuccino din mână și îl privesc.
– Întotdeauna pari să știi exact ce am de gând să fac.
Zâmbetul său enigmatic își face o reapariție.
– Chiar așa?
Când nu-i întorc zâmbetul, acesta se estompează. Arătând frustrat, se apleacă mai aproape.
– Spune-mi la ce te gândești.
– Nu-mi vine să cred că nu știi.
– Aș vrea să te aud spunând-o.
– Deci chiar știi la ce mă gândesc.
– Pari deranjată de asta.
– Poți să mă învinovățești?
– Dacă te face să te simți mai bine, n-aș folosi niciodată asta împotriva ta.
Las ceașca jos și îmi frec fruntea, oftând.
– Ți-am dat o durere de cap?
– Nu. Doar că… asta e foarte…
Vocea lui devine răgușită.
– Nu e deloc complicat, Tru.
Spun cu severitate:
– Ar fi de ajutor dacă nu mi-ai mai citi gândurile.
– Nu mă pot abține. Ești o carte deschisă.
– Ai putea măcar să te prefaci?
– Ți-am spus că nu te-aș minți niciodată doar pentru a te face să te simți mai bine.
– Stai… credeam că ai spus că sunt imprevizibilă?
– Nu, am spus că te-am subestimat mereu.
Mă gândesc pentru un minut.
– Nu sunt sigură că înțeleg diferența.
Cu ochii în flăcări, el mârâie:
– Ți-am spus cât de frumoasă ești ?
– Uau! Lasă-mă un minut să-mi revin. Unde este colierul cervical când ai nevoie de unul?
– Pentru că așa e. Mi se întărește scula dacă mă gândesc la asta.
Exasperată, mă uit fix la el.
– Ai spus că nu mă vei presa.
Mă privește cu ochii înfierbântați, apoi se pare că decide că m-a împins prea departe, pentru că se așează înapoi în scaun și încrucișează cu dezinvoltură un picior peste celălalt.
– Destul de corect. Vrei să mai mănânci ceva?
Doamne, omul ăsta ar putea pune la încercare răbdarea Maicii Tereza.
– Nu, spun cu răceală. Îți mulțumesc pentru cină. A fost minunată.
– Cu plăcere.
Am impresia că se străduiește din răsputeri să nu arate nimic din amuzamentul pe care îl simte. Asta nu face decât să mă înfurie și mai tare.
– Liam?
– Da, fetițo?
– Îmi faci rău la tensiune.
Ochii lui întunecați dansează cu veselie. Se ridică în picioare, își lasă șervețelul pe masă și îmi întinde o mână.
– Haide. Poți să mai arunci cu pantofi în mine când ajungem acasă.
Mă uit la mâna lui, tentată să îi pocnesc degetele ca o broască țestoasă.Dar, în cele din urmă, îi iau mâna și îl las să mă conducă până la mașină și să mă ducă înapoi la zgârie-norii lui.
Oricum, nu există un alt loc unde aș prefera să fiu.
Când ne întoarcem în apartament, primul lucru pe care îl face Liam este să pornească muzica.
– Ce-i asta? Îl urmez în sufragerie, unde se joacă cu o telecomandă.
– Gotan Project. Au sediul în Paris, dar muzica este electrotango argentinian.
– Electrotango? Nu știam că există așa ceva.
– Este un hibrid de muzică electronică de dans și tango tradițional.
Lasă telecomanda pe măsuța de cafea și mă privește în timp ce ascult, intrigată de ritmul senzual și zdrobitor.
– Este sexy, pronunț eu, ceea ce îl face să zâmbească.
– Este. Și muzica nu este singurul lucru sexy din Argentina.
Îmi strâmb buzele.
– Vorbești despre femei.
– Vorbesc despre atmosferă. Despre cultură. De vreme. Felul în care argentinienii își trăiesc viața. Sunt oameni foarte pasionați.
– Ai petrecut ceva timp acolo?
Își lasă privirea să zăbovească asupra mea, coborând de la fața mea până la șolduri.
– Da. Și ai dreptate să vrei să mergi. Este genul de loc în care ai putea să te pierzi și să fi recunoscătoare că te-ai pierdut.
Își ridică genele. Privirile noastre se blochează. Îmi dau seama că știe ceva despre cum e să te pierzi.
Privindu-l în ochi, încep să cred că și eu știu.
Emoția îmi trece prin corp ca un val care se apropie. Mă simt fierbinte, apoi rece, apoi panicată, nesigură dacă ar trebui să stau nemișcată sau să fug.
– Cred că o să mă duc să mai învăț un pic.
El dă din cap și se întoarce, cu ochii închiși. Apoi se îndreaptă pe hol spre dormitorul principal, desfăcându-și cravata în timp ce dă colțul și dispare.
Când pleacă, expir o respirație tremurândă. Sunt departe în largul mării, într-o barcă cu scurgeri, cu o furtună care se apropie și știu asta. De fapt, furtuna a sosit deja. Acum e doar o chestiune de a vedea dacă mă voi scufunda sau voi înota.
În bibliotecă, îmi găsesc geanta de mână întinsă pe masă, lângă laptop. Îmi scot telefonul din geantă și îl deblochez, oftând când văd că am cincisprezece apeluri pierdute de la Diego, alături de câteva mesaje de panică. Ultimul este scris cu majuscule.
TE ROG SĂ MĂ ANUNȚI CĂ EȘTI BINE!!!
Îi formez numărul, îngrijorată că va face vreo prostie dacă nu primește vești de la mine.
– Tru!, strigă el în secunda în care răspunde. Slavă Domnului! Ești în regulă?
– Sunt bine, promit. Totul este în regulă.
Există o pauză, apoi expiră o respirație grea. Iisuse. Am fost complet speriat.
– Îmi pare rău pentru noaptea trecută. N-am știut că ar fi…
– Nu-ți cere naibii scuze pentru el!
Când tac, speriată de răutatea tonului său, el își cere scuze.
– La naiba. Îmi pare rău. Nu am vrut să țip la tine. Doar că am fost atât de îngrijorat. Apoi nu ai venit la serviciu în seara asta și m-am gândit…
E tăcut pentru o clipă, apoi vocea îi scade.
– M-am gândit că s-ar putea să te fi rănit.
– Nu mi-ar face rău niciodată.
– Tru, îmi răspunde el cu blândețe. Nu fi naivă. Vorbim despre un om care a ordonat execuția a zeci de dușmani ai săi. Face rău oamenilor pentru că îi place.
Sau poate pentru că o merită.
Sunt atât de ssurprină de acest gând, încât rămân tăcută. Nu vreau să mă gândesc la ce înseamnă, cu atât mai puțin să-l las să iasă din gura mea.
– Ascultă, știu că nu știi prea multe despre el…
– Știu destule.
E rândul lui Diego să fie surprins în tăcere. După o clipă, spune:
– Deci știi că este șeful mafiei irlandeze?
– Acum știu.
– Dar nu știai înainte de noaptea trecută?
– Nu.
– Deci, practic, te-a mințit în legătură cu cine este.
– A încercat să mă protejeze.
Râsul lui Diego este dur și neîncrezător.
– Ești prea deșteaptă ca să crezi asta.
Furia mi se desfășoară încet în stomac, ca un șarpe cu spirele sale.
– Ți-a făcut rău?
O pauză reticentă, apoi:
– Nu.
– Știi de ce?
Printre dinții strânși:
– Pentru că tu i-ai cerut să nu o facă.
– Corect. Și dacă crezi că sunt o victimă neajutorată aici, te înșeli.
– Poate că nu ești neajutorată, dar tot ești victima lui.
Căldura mi se târăște pe gât, făcându-mi urechile să strălucească, dându-mi foc la față.
– Nu am fost niciodată o victimă în toată viața mea și cu siguranță nu sunt una acum.
Se lasă o tăcere lungă și tensionată.
– Mă ascultă, nu-i așa? Stă chiar acolo, cu un pistol la tâmplă, spunându-ți ce să spui.
Încet, clar, spun:
– Nu. Nu ascultă. Nu există nicio armă. Și nu ar îndrăzni niciodată să-mi spună ce să spun. Nu mă tratează așa.
– Nu te cred.
– Ăsta este adevărul.
Vocea lui se ridică.
– Te auzi? Îi iei apărarea! E un gangster, Tru! E un golan!
Îmi păstrez vocea egală, deși îmi tremură mâinile și am stomacul în noduri.
– Din câte îmi amintesc, mi-ai spus că ai fost cândva un golan.
– Cine am fost acum zece ani este un lucru foarte diferit față de cine este Liam Black acum!
– O să am nevoie să nu mai țipi la mine, sau conversația asta s-a terminat.
Îi aud respirația dincolo de linie, tare și neregulată, și știu că e înfuriat.
– Deci acum ești prietena lui sau ceva de genul ăsta?
Sau ceva de genul ăsta. Un zâmbet slab îmi ridică buzele.
Mă întreb cine devin. Această femeie care găsește umor în propria ei dispariție. Această persoană care poate să țină în minte idei atât de mult opuse și totuși să funcționeze.
Prima idee: Liam e un criminal.
Ideea a doua: Liam este un om bun.
Nu știu cum, sau de ce, sau când am devenit o persoană care poate scuza ce e mai rău într-un om pentru ceva ce simt, dar nu știu, că ar putea fi un bine mai mare. Tot ce știu este că eu cred în Liam – în tot întunericul și în toată lumina lui frumoasă – și simt asta ca pe ceva sacru pentru mine, chiar dacă ar putea să fie doar nebunie.
– Uite, te-am sunat doar ca să știi că sunt bine și să văd ce faci.
El oftează.
– Puteai să suni mai devreme ca să afli dacă sunt bine. Ai văzut cum l-a pus pe tipul ăla să mă dea afară din restaurant. Puteam să zac pe o alee undeva cu un glonț în cap!
– Știu că nu vei înțelege asta și probabil că nici tu nu vei crede, dar când mi-a spus că nu-ți va face rău, a fost o promisiune.
– Și când ți-am spus că nu am nevoie să îi ceri protecție, a fost tot o promisiune.
Mă încrunt.
– Ce ar trebui să însemne asta?
– Înseamnă că am propriile mele metode de a mă proteja. Liam Black nu este singurul care are relații. Și cu siguranță nu este singurul care știe cum să facă oamenii să dispară.
Asta face ca tot părul de pe brațele mele să se ridice în cap.
– Diego, te rog să nu faci vreo prostie. Nu e nevoie să escaladezi situația. Nimeni nu a fost rănit…
– Nu încă, spune el întunecat. Dar te minți pe tine însăți dacă crezi că a te implica cu un astfel de om se termină altfel decât cu sânge.
Se deconectează.
Mă holbez la telefonul din mână, atât de neliniștită încât nu pot gândi limpede. Ies din bibliotecă, cobor pe holul lung și plin de ecou și intru în dormitorul principal.
Liam stă întins pe spate pe patul king-size și se holbează la tavan, cu picioarele încrucișate la glezne și cu brațele încrucișate la ceafă. Este desculț și cu pieptul gol, purtând doar o pereche de blugi negri.
– Cum se face că aproape toată lumea din orașul ăsta pare să știe cine ești, dar eu nu pot să aflu nimic despre tine pe internet?
Tonul lui este liniștit și calm. Spre deosebire de al meu, care este ridicat și la limita isteriei.
– Angajez oameni pentru a-mi ține numele departe de internet, dar vorba din gură în gură este de neoprit. De ce ești supărată?
Agitată, îmi mut greutatea de pe un picior pe altul.
– Tocmai am vorbit cu Diego.
Privirea lui fentează din tavan spre mine. Așteaptă.
– Crede că sunt victima ta.
– Înseamnă că nu te cunoaște deloc.
– Tu m-ai răpit.
Ochii lui strălucesc. Vocea îi scade.
– Dar tot nu te simți ca o victimă, nu-i așa?
Mă gândesc la pasajul deschis spre stradă de la restaurantul italian.
– Nu.
Când ochii i se încălzesc, adaug:
– S-ar putea să mă amăgesc. S-ar putea ca hormonii mei să fi dat o lovitură de stat în creierul meu. Pieptul său puternic se ridică și coboară odată cu respirația lui grea. Își întoarce privirea spre tavan.
– Chiar începe să-mi displacă puștiul ăla.
Deși tonul lui este sec, știu că nu este o amenințare.
– Nu el mi-a spus asta. Mi-a trecut mie prin minte.
Liam rămâne tăcut.
După ce mă gândesc bine, spun încet:
– Bine, nu mă amăgesc.
Capul lui nu se mișcă, dar globii lui oculari alunecă din nou spre mine.
– Adică, da, hormonii mei sunt un circ în ultima vreme. Dar cred că, în general, cred că sunt doar…Respir adânc și mă hotărăsc să fiu total sinceră.
– O să-mi ia un minut să mă adaptez mental la situație.
– De înțeles, murmură el.
Mă uit la el, la acel corp, la acel chip, la toți acei mușchi și tatuaje, la acea energie sexuală agresivă pe care o ține în frâu prin simpla forță de voință, și simt un fior de dorință atât de puternică încât mă sperie.
Pentru a o combate, spun:
– Deci ai ucis zeci de dușmani?
Tonul lui este liniștit.
– Mai mult decât atât.
Vocea mea iese slabă.
– Oh. Îmi curăț gâtul. Ei bine. Apreciez sinceritatea.
Râd încet.
– Cred că da.
După ce îmi examinează expresia pentru o clipă, el spune:
– Ambivalența este o adevărată scorpie, nu-i așa?
Întrebarea este retorică, așa că eu o las să treacă.
– Cred că Diego va fi o problemă.
Liam își ridică sprâncenele.
– Pentru cine?
– Pentru tine.
Privirea lui se înrăutățește.
– Cât de puțin trebuie să te gândești la mine.
– Goliat l-a subestimat pe David. Uite unde l-a dus asta.
Își adună sprâncenele, strâmbând din ochi și privindu-mă din cealaltă parte a camerei ca și cum ar privi într-un glob de cristal, încercând să discearnă viitorul. Apoi privirea i se limpezește și devine una de înțelegere.
Pe un ton de mirare, spune:
– Îți faci griji pentru mine.
Îi răspund rigid:
– Nu te îngâmfa din cauza asta. Încerc doar să fiu practică.
Ochii lui sunt la fel de blânzi ca și vocea lui.
– O să țin minte asta. Mulțumesc.
– Dar nu spun că vreau să încerci să-l sperii sau chiar să faci ceva în privința asta, bine? Iar directiva de a nu-l răni rămâne valabilă. Îți dau doar un avertisment.
– Am înțeles.
– Promiți?
– Jur.
Zâmbește larg. E uluitor. Privirile noastre se țin pentru o clipă înainte de a mă întoarce și de a mă îndrepta spre bibliotecă, capul meu strigându-mi să nu mă las să am sentimente pentru acest străin care a pus brusc stăpânire pe viața mea, în timp ce inima mea mă avertizează că este deja prea târziu pentru asta.
Încerc să învăț o vreme, dar renunț. Sunt prea distrasă. O sun pe Ellie, dar intră căsuța vocală. Îi las un mesaj în care îi spun că voi sta cu Liam pentru o vreme, lucru pe care știu că îl știe deja și, pentru viitor, aș aprecia dacă mi-ar lua partea din când în când. Îi trimit un SMS Carlei pentru a-i mulțumi că a venit la cină, dar nu primesc niciun răspuns.
În timp ce stau și mă uit la telefonul din mână, mă simt copleșită de tot ce s-a întâmplat. Atacul de pe alee, faptul că am aflat despre Liam, reacțiile bizare ale lui Diego, absolvirea școlii, faptul că sunt aici… totul mă copleșește, mă lovește din toate părțile.
Mă aplec, îmi odihnesc capul pe brațele de pe masa de lucru și închid ochii, încercând să nu plâng.
Adorm așa, stând pe un scaun, cu fața în jos deasupra mesei. Așa mă găsește Liam când intră ceva mai târziu.
Fără un cuvânt, mă ia în brațe și mă duce înapoi în pat.
