GLADIATORUL-Capitolul 42

— De când te-am văzut prima dată, am asemuit ochii tăi cu un astfel de verde, dar realitatea este…
— Magnifică! completă Elio, privind și el cu mândrie întinderea nesfârșită de un verde crud.

Față de zona calcaroasă și aridă de unde veneau, clima fiind una uscată, cu ploi puține, aici ploile erau dese și de multe ori rapide, favorizând plantele să se dezvolte armonios.

Înainte să intre pe aceste meleaguri, Elio cumpără pentru amândoi cămăși cu mâneci lungi și pantaloni strânși pe picior până la genunchi.
Acum Fabius era recunoscător pentru această ținută, fiindcă aerul era mai răcoros.

Arșița care îi însoțise de când plecase din Capua rămase de mult în urmă, ca și orașul care lui îi fusese casă, iar lui Elio infern.
Singura bucurie fusese bărbatul care acum îi stătea aproape.

— Mai este mult până în satul tău? întrebă, admirând în continuare frumusețea ținutului Traciei.

Inspiră de câteva ori acel aer curat, începând să resimtă din plin mulțumirea de a-l urma pe iubitul lui aici.

— Încă două zile de mers, îl asigură, privindu-i profilul.

Era mândru de ținuturile natale și, mai mândru, de bucuria pe care i-o putea oferi lui Fabius.

Porniră mai departe pe drumul bătătorit de mii de picioare și de care trase de cai, simțind tot mai mult un tremur de fericire și anticipare la vederea satului natal și a familiei.

Pe de altă parte, un soi de frică i se cuibărise în suflet la gândul că ar putea să nu mai găsească nimic și pe nimeni.
Strânse pumnii, păstrând doar pentru el acele simțăminte dureroase.
Nu voia să îi strice celuilalt bucuria.

— Chiar ești în regulă cu numele tău?
întrebă, mergând umăr lângă umăr.

— Elio, ți-am spus de când ai sugerat această schimbare că totul este în regulă. Oricum nu este ca și când mi-aș schimba numele total.
Fabio în loc de Fabius, rosti, încercând să pună în acele cuvinte toată încrederea pentru a-l liniști pe celălalt.

— Ți-am explicat care este situația, încercă să mai argumenteze încă o dată luarea acestei decizii.
— Am înțeles. Așa că nu te mai încrunta!

Cu câteva zile în urmă, Elio aduse în discuție acest aspect al numelui său, sugerând, dacă era de acord, să îl ajusteze un pic. De la Fabius, nume de roman, la Fabio, care aducea mai mult a nume de trac.

Încercă să îi explice aranjarea clanurilor de pe teritoriul lui.
Erau aceeași nație, dar fiecare clan avea un anumit dialect al vorbirii și un anumit accent.

Cum timpul fusese scurt, nu avusese timp să îl învețe limba lui foarte bine, așa că ajunse la concluzia să îl prezinte pe Fabio ca făcând parte din tribul din nord, justificând vorbirea lui mai stângace.

Înțelegea, dar nu putea pronunța decât cuvinte de bază sau propoziții scurte.

Roma și Tracia erau într-un fel de armistițiu care făcea ca fiecare parte să nu se amestece în treburile celeilalte.
Un fel de supus–necucerit.

Cu douăzeci de ani în urmă, Imperiul își trimise trupele să cucerească Tracia și să o supună, exact cum făcea cu toate meleagurile unde punea piciorul legiunile armatei.
Numai că dăduseră peste un popor aprig și mândru care nu se lăsase supus.

În acele vremuri grele se uniră toate clanurile și luptară alături pentru patrie și pământurile lor.
Cum ținură piept cu succes hoardelor romane, împăratul le recunoscu independența, dar cu o singură condiție.

Nu aveau voie să se alieze cu nicio armată pentru a lupta împotriva Imperiului. Se puteau alătura doar armatei romane, iar aceasta avea să îi ajute dacă granița avea să le fie încălcată.

Condiția fusese acceptată. Tracii nu erau un popor de expansiune.
Ei luptau doar pentru apărarea pământurilor proprii.

Numai că aceștia simțiră pe propria piele că nu se puteau încrede în cuvântul unui roman.
Iar unul dintre acești bărbați era Elio.

Roma le ceruseră ajutorul în lupta cu grecii, formând armata auxiliară din luptători traci. Numai că aceștia fuseseră tratați cu disconsiderare de conducătorii armatei romane, numindu-i sălbateci.

Rațiile de mâncare le erau oferite la jumătate față de propriii soldați.
Erau trimiși unde erau luptele cele mai grele și, în genere, erau tratați ca inferiori.

Când granițele le fuseseră amenințate de picți, mulți din armata tracă cerură să fie lăsați să se întoarcă acasă pentru a-și apăra pământurile. Nu doar că nu li se dăduse voie, dar fură amenințați că vor fi numiți trădători dacă plecau, iar astfel aveau să fie prinși și încarcerați.

Elio și încă treizeci de bărbați plecară, hotărâți să lupte pentru propria patrie, nu să îngroașe rândurile armatei romane pentru a cuceri Grecia.

O legiune romană fusese trimisă după ei, mulți fiind capturați și vânduți ca sclavi.
Așa că ura lui Elio și a fiecărui trac pentru romani era justificată.

Numai că uite-l acum, mergând lângă un roman care îi fusese stăpân.
Luptase pentru el, hotărât să moară decât să trăiască în sclavie.

Zâmbi, aducându-și aminte.
Și acum era sclav, numai că sufletul îi intrase în această situație de bunăvoie, fiindcă ea se numea IUBIRE.

Prima noapte pe pământ trac și-o petrecută în podul unui fierar, sărbătorind această situație printr-o apropiere fierbinte, așa cum erau toate clipele lor de iubire.
A doua zi, în zori, porniră iar la drum, încărcați cu milioane de stări.

Elio încerca să se îmbărbăteze singur, nevrând să îi transmită și celuilalt starea lui de frică, neștiind ce avea să găsească la sfârșitul acestui drum foarte lung.

— Orice ar fi, am să te susțin și am să fiu lângă tine, îi spuse Fabio, strângându-i degetele cu ale lui. Drumul fiind pustiu, își permise această apropiere.

De cum aveau să întâlnească oameni, trebuiau să aibă foarte mare grijă la relația lor.
Tracii nu erau la fel de libertini ca romanii.

Pe la jumătatea zilei întâlniră primii oameni care se îndreptau spre satele din împrejurimi.
Astfel aflară că satul lui încă există. Această informație parcă îi dădu aripi lui Elio, care, fără să își dea seama, începu să grăbească pașii.

Fabio îl urmă tăcut, bucuros că Elio avea să își revadă familia și prietenii.

La intrarea în sat începu să vorbească cu cei cunoscuți pe care îi întâlnea în cale, bucuria revederii semenilor împlinindu-i bucuria.

Elio se opri în fața unui gard din lemn și rămase câteva secunde privind poarta pe care o știa din copilărie.
Ridică mâna și o împinse, urmând cărarea care ducea spre casa din bârne.

Privi în jur, dar totul i se părea pustiu.
Fabio îl urmă, rămânând cu doi pași în urmă.

Puse piciorul pe treapta care ducea spre o mică terasă și…

Femeia care apăru dintr-o parte a casei rămase surprinsă să vadă bărbații în curtea ei. Când cel din fața casei întoarse capul, scăpă dintre degete ciubărul cu apă, care se împrăștie la picioarele ei, și, ridicând mâinile, își acoperi gura, oprind țipătul care i se formă în gât.

— Elio… rosti cu glas sugrumat, simțind lacrimile curgându-i pe obrajii ridati.
— Mamă… rosti și el, după care se apropie de ea, prinzându-i trupul micuț în brațe.
Mamă… rosti din nou, înghițindu-și lacrimile pe care le simți izvorând din însăși propria ființă.

— Elio… fiule…

Se țineau strâns în brațe, bucuroși pentru această revedere neașteptată.

— Mamă, el este prietenul meu, îl prezentă pe celălalt când se despărțiră.
— Eu sunt Fabio, doamnă, se prezentă, venind în fața ei.
Îi luă mâna și i-o sărută cu respect.

— Mă bucur să te cunosc. Mă bucur că ești acasă, continuă, privindu-și fiul.

— Tata nu este acasă? întrebă, privind în jur.
— Dar Sebo?

— Mai bine am intra în casă, rosti mama lui, ridicând ciubărul.
— Vorbim în casă, rosti iar, îndemnându-i să intre, ștergându-și lacrimile cu degetele tremurânde.

Casa avea trei camere, dintre care una era bucătăria, unde îi invită.

— Vă este foame? Sete? Cred că ați străbătut un drum lung.

— Mamă, o să mâncăm și o să bem după ce vorbim, o îndemnă Elio să se așeze pe un scaun, la fel făcând și ei.

După ce se așeză pe scaun, își așeză mâinile în poală, peste fusta albastră, frământându-și degetele, în același timp privind chipul lui Elio.

— Tatăl tău… a murit din cauza unei boli la plămâni. În doar câteva zile a fost dus, îl anunță, cu durere în glas.

— Sebo… întrebă încă o dată despre fratele lui, imaginându-și ce era mai rău.
— S-a căsătorit cu fiica brutarului, iar acum stă acolo.

— Măcar el este bine, spuse, privind cu durere spre mama lui.

Îi aruncă o privire rapidă lui Fabio, pe care acesta i-o susținu.

După ce îi povesti și Elio prin ce trecuse, omițând întâmplările mai dureroase, se așezară la masă, prezentându-l pe Fabio ca și când ar fi fost un seamăn din clanul nordic.

După câteva ceasuri, pe înserat, se îndreptară amândoi spre brutărie pentru a-și revedea fratele.

— Îmi pare rău pentru tatăl tău, îi spuse Fabio, mergând amândoi pe drumul de pământ.

— Nu are de ce să îți pară rău, îl asigură.
Boala este o nenorocire care face parte din viața noastră.
Sunt supărat că nu am fost aici când s-a întâmplat să o pot ajuta pe mama.

La acea oră brutăria era deja închisă, așa că fură nevoiți să bată la ușa acesteia.

— Bună seara, îi întâmpină o tânără cu părul prins într-o împletitură în jurul capului, privindu-i surprinsă.

Peste rochia verde din pânză avea petrecut un șorț alb.
Lumina care se revărsa de la un felinar atârnat la intrare nu reușea să le lumineze chipurile foarte bine.

— Îl căutăm pe Sebo. Eu sunt fratele lui Elio, îi spuse fetei.

— Elio… îi rosti aceasta numele cu reticență.
— Eu sunt Alana, soția lui Sebo. Nu îmi vine să cred că ești tu. Toți am crezut că ai murit după ce te-au luat romanii prizonier, spuse, deschizând ușa pentru a le face loc să intre.
— Intrați în casă. Sebo o să fie foarte fericit să afle că ești bine!

— Și eu mă bucur să te revăd, Alana.

Imediat cum pășiră pragul, apăru și fratele lui, auzind gălăgia.
Rămase preț de o clipă privindu-l de parcă ar fi fost o nălucă, după care se apropiară unul de altul, prinzându-se într-o îmbrățișare strânsă.

— Frate… nu îmi vine să cred că te pot atinge, rosti Sebo.

-Toți am crezut că ai murit în temnițele romane.

— Am trecut și pe acolo, dar… am reușit să scap.
El este Fabio, prietenul meu, îl prezentă pe acesta.

— Pe acasă ai trecut? întrebă, după ce îl salută pe Fabio.
— Da. Am ajuns în sat acum câteva ore. Nu am vrut să aștept până mâine pentru a te vedea.
— Mă bucur. Mă bucur din suflet, fiindcă nu ai făcut-o.

Îi invită să ia loc, iar atunci Elio observă că fratele lui șchiopăta.
Acesta îi observă privirea mirată și, după ce luară loc, iar Alana așeză pe masă o carafă cu vin și felii de pâine proaspătă alături de unt și brânză, îi istorisi întâmplarea care dusese la infirmitatea lui.

— La un an după ce ai plecat să te alături armatei auxiliare, au năvălit picții.
Cu ajutorul triburilor reunite am reușit să ne apărăm pământurile, fără ca romanii să ne ajute, încălcând înțelegerea făcută acum douăzeci de ani.
— O suliță mi-a străpuns coapsa. Este o rană urâtă, dar bine că pot merge.
— Ca să frământ pâine îmi trebuiesc mâinile, nu picioarele, rosti cu un zâmbet șters.

Fabio stătea țeapăn pe scaun, ascultând istorisirea. Știa acum toată povestea lui Elio și a familiei lui.
Cum știa că împăratul poruncise ca toate legiunile să se îndrepte spre Grecia pentru a o cuceri, indiferent de costuri sau de vieți omenești.

La acel moment nu se preocupase prea mult de această chestiune, el având locul bine situat în Capua, ca legat al orașului.

— Mă mir că ai ales brutăria. Eram sigur că ai să îi calci pe urme tatălui și ai să mergi cu pielăria mai departe, întrebă, oarecum mirat de alegere.

— După ce tata s-a dus și m-am căsătorit, aveam două variante.
Ori rămâneam pielar, ori preluam brutăria de la părinții Alanei.
— Alegerea am făcut-o după ce am revenit acasă de la luptă.
— Brutăria ne asigură un trai mai bun, recunoscu motivul acestei decizii.

— Mă bucur că ai făcut alegerea care te poate ajuta să îți susții familia mai bine.
În viitor sigur vor veni și copii.

— Să sperăm, rosti fratele lui, aruncându-i o privire plină de iubire Alanei.

— Tu cum ai reușit să scapi din mâinile romanilor? întrebă Sebo, mirat.
Auzise de carcerile acestora și de minele de cărbuni de unde nimeni nu ieșea viu.

— Am fost capturat și vândut unei școli de gladiatori, spuse Elio, fără a intra în detalii.

— La școala de gladiatori v-ați cunoscut?
întrebă fratele lui, privind spre Fabio.

— Da, răspunse Elio.
Suntem luptători amândoi, continuă, aruncându-i lui Fabio o privire rapidă, ca semn să îi întărească spusele.

Acesta aprobă fără a rosti vreun cuvânt.

— El este din clanul nordic, așa că nu prea vorbește dialectul nostru.

Așa cum se întâmplase și cu mama lui, începură să își istorisească fiecare cum decurseseră ultimii doi ani de când nu se mai văzuseră.

Acum, când se întorceau spre casa lui Elio, deja era noapte. Un felinar atârnat la câte o casă mai arunca câte o rază de lumină ici și colo.
În rest, doar stelele le luminau drumul.

— Știu că nu suntem o nație bună, dar… nu am știut că putem fi atât de porniți împotriva întregii lumi, rosti Fabio cu voce înceată, ca și când își proiecta gândurile cu voce tare.
Am fost atât de nepăsător față de ce se întâmplă dincolo de granițele Imperiului!

— Nu trebuie să te învinovățești. Aceea era societatea în care te-ai născut și cu care erai obișnuit, îi spuse Elio, cu înțelegere.

— Acum parcă mi s-a ridicat un val de pe ochi și pot vedea adevărata lume.
— Chiar ai aterizat în lumea adevărată și reală.

După cum ai văzut, noi nu avem servitori care să facă patul, să pregătească mâncarea sau să curețe latrina.
Toate astea va trebui să le faci singur, îl avertiză cu un zâmbet.

Iar baia este la izvorul din pădurea de dincolo de deal sau la fântâna din spatele casei.

— Aș putea să construiesc o baie ca la casa din Capua, rosti gânditor.
— Se poate, îl aprobă celălalt.

– Dar va trebui să o umpli, să o golești și să o cureți singur, îi atrase atenția.
— Așa este, recunoscu.

— Apa din fântână este rece? întrebă, privindu-i profilul luminat de razele lunii, realizând că acolo avea să se îmbăieze.

— Vara nu. Iarna va trebui să încălzești apa și să te speli în casă, în ciubăr, îi spuse, imaginându-și-l îngrămădit cu picioarele la piept într-un ciubăr de lemn.

— Recunoaște că Roma are și părți bune, rosti cu o oarecare mândrie.
— Doar baia și faptul că te-am întâlnit pe tine sunt acele lucruri bune.

— Chiar ești fericit că m-ai întâlnit? întrebă, intrând după el în curte.

Elio tăcu până când intrară în camera lor, încercând să facă cât mai puțin zgomot.
Între camera lor și a mamei era bucătăria.

Închise ușa, după care îi prinse chipul celuilalt între palme, obligându-l să îl privească în ochi.

— Să nu te îndoiești niciodată de dragostea mea pentru tine, îl asigură, după care îi captură buzele într-un sărut dulce.
— Am impresia că mai mult te încurc…
— Te iubesc, romanule, așa că nu îți mai face tot felul de gânduri.
— Și eu te iubesc, tracul meu special.

Reluară sărutul, fiecare dăruind, prin acea îngemănare a gurilor, toată iubirea simțită în suflete.

— Din păcate… nu cred că putem face dragoste, rosti Elio cu regret.
Nu m-aș simți confortabil cu mama la o cameră distanță.

— Nu este problemă. O să ne ținem în brațe toată noaptea.