-Uite aici… faci calculul dintre distanță și viteză cu care ajungi, îi spun pentru a nu știu câta oară.
Încerc să rămân calm.
Încerc.
Profesorul de fizică avea dreptate. Kall nu era doar slab… era încăpățânat. Genul care refuză să înțeleagă chiar și când îi pui răspunsul în față.
Îi dau foaia și mă las pe spate, privind cum încearcă din nou. Suntem în bibliotecă, după ore. Plină de elevi, dar liniștea aia apăsătoare care te face să-ți auzi propriile gânduri mai tare decât ar trebui.
Îl văd concentrat.
Scrie…se oprește.
Mai șterge.
Îmi întinde foaia.
O iau.
Citesc.
Ridic privirea spre el.
Mai citesc o dată.
Îl privesc din nou.
Simt cum ceva în mine… cedează.
Mă ridic brusc, scaunul scârțâie tare, prea tare pentru liniștea din jur. Foaia din mâna mea… o rup.
În bucăți.Mici, inutile.
– Dumnezeule… dar prost mai ești! izbucnesc.
Nu doar că am spus-o.
Am urlat-o.
Toată biblioteca se oprește.
Priviri, enervate, curioase. Judecătoare.
–Ce?! întreabă Kall, ridicându-se și el. Eric, nu întrece măsura.
–Măsura?! repet eu, vocea urcând din nou. Măsura?!
Îmi trec mâna prin păr, frustrat.
– Sincer, nu știu cum naiba ai ajuns până în liceu! E un calcul simplu! Un copil de clasa întâi îl face!
Ok. Poate exagerez.
Dar sunt aici de două ore.
Două.
Și răbdarea mea… nu mai există.
Îl văd cum sare din scaun, furios.
Vine direct spre mine.
Dar e prins imediat de Eugen, care îl apucă de brațe. Apărând miraculos langa noi.
– Dă-mi drumul! urlă Kall. Îl omor! Îl omor!
Și, nu știu de ce…dar asta mă enervează și mai tare.
Mă apropii de el și, înainte să gândesc…îl plesnesc ușor peste cap.
– Încerc să te ajut! urlu. Sincer, n-am avut niciodată un elev atât de greu de cap!
Se zbate și mai tare în brațele lui Eugen, când mă aude. Iar eu… sunt apucat brusc de braț.
Strâns.
Mă întorc….Sebastian.
Mă trage fără să spună nimic.
– Hei… protestez.
– Nu am terminat…dar mă opresc din vorbit când strânsoarea lui devine mai puternică.
Și privirea lui…mult mai rece decât furia lui Kall.
Așa că tac. Oftez și mă las dus, ieșind din bibliotecă sub privirile tuturor.
Dar, evident… că nu pot să mă abțin.
Mă întorc peste umăr spre Kall, care încă fierbe. Îmi duc două degete la ochi, apoi spre el. Te văd.
Apoi mă întorc, mergând liniștit după Sebastian.
Pentru că, aparent…azi nu e ziua mea să câștig.
Sebastian mă trage afară, iar aerul rece mă lovește direct în față. E… bine. Îmi limpezește puțin capul, dar nu suficient cât să mă pregătească pentru ce urmează.
Se oprește în spatele clădirii de sport și îmi dă drumul brusc.
Mă întorc spre el, gata să spun ceva, dar el mă ia înainte.
– Spune-mi sincer… te droghezi?
Rămân blocat o secundă.
– Ce?! urlu, dar nu apuc să continui pentru că mâna lui ajunge direct la gura mea.
Rapid.
Ferm.
– Taci.
Îi fac semn cu mâna că m-am calmat.
Bineînțeles că nu m-am calmat. Dar vreau să respir.
Își retrage mâna, dar mă privește atent, de parcă analizează fiecare reacție.
– Nu mă droghez, spun revoltat.
El oftează ușor, ca și cum ar fi bifat o variantă.
– Atunci de ce naiba te comporți așa? Dacă nu te droghezi… rămâne a doua variantă.
Clipesc rapid când îl aud.
– A doua variantă?
Își înclină ușor capul.
– Ești nebun.
Rămân cu gura ușor întredeschisă.
– Cum naiba să-i spui unui sportiv de box că e prost?
– Oh… box? spun eu, ca și cum asta e singura informația importantă.
El mă privește ironic.
– Da. Box. Te-ar fi făcut afiș cu o palmă.
Dar eu ridic din umeri.
– Ei bine… și-a dat la schimb creierul pe mușchi, pentru că sincer e tare….dar nu mai apuc să termin.
Sebastian face un pas spre mine.
Unul singur, dar e suficient.
Îngheț.
La propriu. Nu mă mișc, nu respir cum trebuie.
E prea aproape.
Mult prea aproape.
Nu sunt obișnuit cu asta. Nimeni nu intră în spațiul meu așa. Nimeni nu stă atât de aproape încât să-i simți respirația, tensiunea, prezența.
– Aaa… Sebastian?… spun încet.
Ridic un deget și îl ating ușor în piept.
– Spațiu personal?!!…
Vocea îmi e mai joasă decât de obicei.
El nu se mișcă.
Deloc.
Privirea lui e rece, fixată pe mine. Maxilarul încordat, iar ochii… își schimbă culoarea. Verdele ăla deschis devine mai închis, mai dur, mai periculos.
Înghit în sec.
Pentru prima dată…nu mai am nimic de spus. Și asta e… nou.
– Îmi pare rău… șoptesc și îmi feresc privirea.
E prea aproape. Prea mult. Nu știu cum să gestionez asta, nu știu cum să-l fac să se dea înapoi fără să spun ceva… și, evident, corpul meu decide să mă trădeze exact în momentul ăsta.
Simt furnicătura aia în nas.
Nu.
Nu acum.
– Ah….strănut. direct pe chipul lui.
Perfect.
Îl văd cum face un pas înapoi instant, privindu-mă de parcă tocmai am comis o crimă biologică.
– Cred că am alergie la tine… adică la parfumul tău, mă corectez rapid.
Ochii lui se măresc ușor.
Șocat.
Nu într-un mod bun.
– Tu nu ai leac… spune iritat.
Se întoarce să plece.
Nu.
Nu, nu, nu.
Îl apuc rapid de braț și îl opresc.
– Stai.
Se întoarce lent spre mine, deja enervat.
– Ce?
– Lucrurile mele sunt în bibliotecă… spun, de parcă asta ar trebui să-l emoționeze.
– Și? întreabă sec.
Inspir.
Zâmbesc.
Mic. Nevinovat. Calculat.
– Trebuie să mi le aduci…
Tăcere…..
– Poftim?! izbucnește.
Și acum e rândul meu și îi pun rapid mâna la gură.
– Șșș!
Îl privesc serios.
– Acolo e Kall… Kall care face box…
Spun asta de parcă e o explicație completă.
El doar mă privește.
Cu acel rânjet superior care îmi spune clar că nu e impresionat.
– Și?
Clipesc.
– Nu vreau să mor atât de tânăr! spun repede. Nu am făcut nimic în viață! Nu am iubit, nu am sărutat… sunt încă virgin, la naiba!…Oh.Nu.
Am spus asta cu voce tare.?
Din nou.?
– Oh, Dumnezeule… îl aud pe Sebastian.
Își trece mâna peste față, exasperat.
– Te rog… data viitoare încearcă să nu mai spui tot ce gândești. Din cauza asta, într-o zi, o să-ți iei bătaie.
Îl privesc.
Serios.
Apoi dau din cap ușor aprobator.
– Corect. Dar până atunci… îmi aduci ghiozdanul?
Zâmbesc din nou.
Pentru că, sincer?
Prioritățile sunt priorități.
– Așteaptă aici, spune el și oftează apăsat, de parcă tocmai a semnat un contract cu diavolul.
Îl urmăresc cu privirea cum se întoarce.
– Dracu’ m-a pus să te salvez… îl aud mormăind pentru el.
Zâmbesc larg.
– Mulțumesc! urlu după el, fără nicio urmă de reținere.
Se oprește o fracțiune de secundă.
Doar o secundă.
Umerii i se încordează.
Apoi pleacă mai departe, fără să se întoarcă.
Eu rămân acolo, în spatele clădirii, cu mâinile în buzunare și cu un zâmbet care nu vrea să dispară.
Nu știu de ce.
Poate pentru că nu m-a lăsat acolo.
Poate pentru că, în felul lui… m-a ajutat.
Sau poate pentru că, în mod ciudat, în toată haosul ăsta… nu mai sunt chiar singur.
Mă sprijin de perete și închid ochii pentru o clipă.
Corpul încă îmi e obosit, capul încă îmi pulsează ușor de la lovitură, dar… e liniște.
Pentru câteva minute.
Doar eu.
Și gândurile mele.
– Ok, Eric… murmur încet.
Pauză.
– Poate chiar ai o șansă aici, să îți faci prietenii.
Deschid ochii și privesc în direcția în care a dispărut Sebastian.
Și, fără să vreau…zâmbesc din nou.
