Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 2, Volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 2

** O sută cincizeci și trei de ani mai târziu **

Pavilionul Dingxiang era plin de viață în această seară, iar chelnerii transpirau abundent din cauza activității lor intense cu negustorii sau oamenii de rând. Pânza pe care o purtau pe umeri era murdară, nefiind clar dacă era folosită pentru a șterge mesele sau pentru a șterge transpirația.

După ce, într-un final, un grup de oaspeți plecă, un alt grup intră. Oamenii erau îmbrăcați impunător, iar hainele de mătase străluceau sub lumina lumânărilor, indicând că nu erau negustori obișnuiți sau oameni de rând. Unul dintre chelneri se apropie rapid, observând cizmele liderului oficial, care se zăreau de sub halatul lung de culoare indigo, și îl salută cu un zâmbet, spunând:

– Stimate oficial, vă rog să mergeți la etajul al doilea.

Grupul de șapte oficiali urcară scările în liniște și intrară într-o cameră privată elegantă, unde se așezară unul după altul. Cineva scoase câteva monede de argint drept răsplată pentru chelner, acest gest fiind făcut doar pentru a-i lăuda vederea bună.

Chelnerul acceptă bucuros recompensa și se retrase, continuând să se ocupe de treabă în holul mare și aruncând priviri spre intrare. Nu trecu mult timp până când o persoană tânără intră – un bărbat cu trăsături clare și un zâmbet slab. Păși pragul, fără a avea nevoie de cineva care să-l întâmpine, și se îndreaptă spre etaj fără a fi chemat.

Chelnerul își întinse gâtul ca să se uite după acesta și simți că tânărul îi părea cunoscut, de parcă ar mai fi văzut acel comportament și farmec undeva, dar nu-și amintea unde.

În camera privată, cei șapte bărbați, atunci când auziră pașii acestuia apropiindu-se de ușă, se ridicară în picioare unul după altul. Câteva momente mai târziu, ușa se deschide, iar Ji Jiu se uită la grup și le spuse zâmbind:

– De ce arătați toți ca și cum v-ați îndrepta spre câmpul de luptă dacă m-ați invitat să bem ceva?

Persoana care îl răsplătise pe chelner mai devreme râse și ea și, în scurt timp, le făcu semn tuturor să se așeze și spuse:

– Cu siguranță nu este din cauză că le este teamă că tânărul general le va cheltui salariul anual, nu-i așa?

Ji Jiu zâmbi și spuse:

– Nu-i nimic dacă salariul nu este suficient. Există o mulțime de cheltuieli militare de acoperit. Totul depinde de cât de îndrăzneț ești și cât de mult poți suporta. Dacă ești suficient de curajos, nu doar această masă de vin, ci chiar și alte o mie ca acestea, nu ar conta deloc. Va fi doar ca o picătură într-o găleată.

De îndată ce cuvintele îi ieșiră pe gură, întreaga cameră tăcu.

Abia atunci Ji Jiu luă loc, întinzând mâna spre ulciorul de vin de pe masă pentru a-și turna o ceașcă. În timp ce o făcu, mânecile sale se traseră ușor înapoi, dezvăluind un petic de piele de pe încheietura mâinii, puțin mai deschisă la culoare decât cea a unui general militar obișnuit, deși avea o textură fermă.

Pe încheietura mâinii sale, existau două semne întunecate, care semănau cu răni adânci prin înțepare, ceea ce arăta destul de intrigant. Acesta era semnul din naștere al lui Ji Jiu. Se mărea și el odată cu trecerea anilor. Unii spuneau că erau doar alunițe, în timp ce alții spuneau că arăta ca semnul lăsat de mușcătura unui șarpe.

Ji Jiu se uita adesea la el și credea și el că semăna cu cicatricea unei mușcături de șarpe, doar că el nu fusese niciodată mușcat, așa că nu avea cum să spună că era o cicatrice. Era doar un semn din naștere care nu dispăruse niciodată.

Ji Jiu își umplu încet ceașca și luă o înghițitură, părând mulțumit și relaxat, ca și cum băutura ar fi fost un nectar divin.

Ceilalți rămaseră tăcuți, privindu-l cum sorbea, fiecare dintre ei rămânând fără cuvinte.

De fapt, ce era de spus? Ji Jiu se simțea indiferent pe dinăuntru. Din moment ce îndrăzniseră să taie din fondurile militare, cum ar fi putut să nu se gândească că va veni o zi a socotelii?

Anticipaseră consecințele și totuși aleseseră să-și asume riscul dovedind astfel că sunt dispuși să-și riște viața pentru avere.

După ce goli un ulcior de vin, Ji Jiu scutură ulciorul gol și se ridică, spunând încet:

– Vinul este excelent. Dacă vreunul dintre voi va trăi până anul viitor pe vremea asta, voi organiza un banchet aici.

Ignoră încercările tuturor de a-l reține, și, în cele din urmă, își întoarse spatele și plecă din mijlocul tuturor privirilor complicate, deoarece să rămână ar fi fost inutil.

Plimbându-se prin piață, Ji Jiu se uită la micile tarabe, care vindeau bunuri, cu felinare atârnate deasupra, luminând marfa de dedesubt. Majoritatea obiectelor erau făcute manual, unele brute, altele delicate. Felinarele acoperite cu mătase roșie dădeau impresia unei atmosfere plină de viață pe întreaga stradă. Brusc, cineva îl strigă din spate:

– Tinere general! Tinere general, te rog așteaptă!

Ji Jiu se opri pentru o clipă, se uită de jur împrejur, vrând să găsească o cale de a se strecura neobservat, dar nu găsi niciun gol prin care să scape, așa că fu nevoit să rămână pe loc, lăsându-se prins din urmă.

Ji Jiu spuse:

– Ce mai vrei acum? Nu este capcana de astăzi suficientă pentru tine?

Persoana care venise era același bărbat care îi vorbi la masa de mai devreme – Chang Yin. Acesta oftă și spuse:

– Știau că nu ar fi trebuit să te invit astăzi. Acel oficial militar, știind că te cunosc, a venit la mine să-mi ceară milă. I-am spus că nu vei fi îngăduitor, dar nu m-a crezut…. Astăzi, amândoi am fost prinși într-o situație jenantă din cauza asta. Ai plecat pur și simplu așa. Ce ar trebui să fac?

– Ce, vrei să îl las să scape?

Ji Jiu ridică o sprânceană, adăugând:

– Asta este ceea ce vrei să spui?

Chang Yin ezită și se bâlbâi:

– Suma nu este prea semnificativă. El știe că a greșit. Ce-ar fi să-l ierți de data asta?

Ji Jiu, care inițial avea o urmă de zâmbet pe față, deveni brusc serios, ochii lui întunecați fixându-l pe Chang Yin cu o privire înfricoșătoare.

Chang Yin simți că ceva nu era în regulă, așa că își plecă capul și nu mai spuse nimic.

– Chang Yin.

După o pauză lungă, Ji Jiu vorbi din nou, pe un ton calm, dar distant.

– De acum înainte, tu și cu mine nu vom mai fi colegi de clasă. Cel mai bine ar fi să nu ne mai întâlnim niciodată.

– Ce? exclamă grăbit Chang Yin.

– Cum poate fi atât de grav?

– Nu este serios? îl batjocori Ji Jiu.

– Am crezut că ești un domn și am fost onorat să fiu prieten cu tine. Cine ar fi crezut că te vei dovedi a fi un prost ignorant! După doar un an în care nu ne-am văzut, ai făcut atâtea progrese în a te amesteca în afaceri, profitând de situație! Cât de mult ai câștigat din asta?

– Ji Jiu!

Chang Yin, acum furios și cu fața roșie, strigă:

– Nu vorbi prostii! Cum am avut eu ceva de câștigat din asta? Doar mi-a părut rău pentru el și am fost de acord să-l ajut…

– A venit să te implore, iar tu doar ai fost de acord? A trebuit să îl acoperi pentru lăcomia lui de o sută de mii de tael?!

Chang Yin fu luat prin surprindere și rămase cu gura căscată:

– O sută de mii de tael?

– Nici măcar nu e vorba de bani.

Ji Jiu se încruntă, exasperat.

– Nu pot să-ți explic, nu contează. Rămâi la treburile tale și nu te amesteca în treburile altora.

– În niciun caz, insistă Chang Yin, ținând pasul cu el.

Apoi ridică vocea:

– Trebuie să explici clar problema de azi! Cum pot fi eu confuz? Cum am devenit pentru tine o persoană meschină? Chiar vrei să tai legăturile cu mine?

Ji Jiu îl ignoră și merse drept înainte. Chang Yin refuză să renunțe, urmându-l îndeaproape și pășind în umbra lui.

Ji Jiu acceleră pasul, devenind din ce în ce mai enervat pentru că nu putea scăpa de Chang Yin. Se întoarse spre el și spuse:

– Suntem militari!

– Ce?!

Ji Jiu se uită la el și adăugă:

– Eu și acel general Zhang, suntem militari. Suntem susținuți de curte și de popor și contribuim din greu pentru țară. Dar cei care muncesc din greu pentru țară nu sunt doar generali și oficiali militari. Sunt mii și chiar zeci de mii de soldați! Ei sunt cei care luptă pe front, sângele lor pătând râurile și hrănind pământul, asigurând pacea familiilor lor și a oamenilor de rând! Ce fel de persoană mai rea ca o fiară ar îndrăzni să taie din fondurile militare ale soldaților?! Încă mai ai tupeul să pledezi pentru el?! Du-te înapoi…

Ji Jiu arată spre spatele lui și rosti cu o voce profundă:

– Du-te și întreabă-l, când va veni ziua în care se va confrunta cu o bătălie crâncenă și va fi înconjurat de o armată puternică, cine îl va proteja? Întreabă-l dacă are curajul să le spună asta acelor soldați care au căzut pentru a-și proteja generalul: V-am tăiat fondurile militare! Dacă are curajul să spună asta, atunci și eu îmi voi abandona astăzi mândria și îl voi lăsa să plece!

Chang Yin stătea acolo, năucit și fără replică.

Aerul nopții era ușor răcoros, cu o briză rece suflând pe lângă el. Chang Yin simțea cum îl traversa un fior pe spate. Când își ridică din nou capul, Ji Jiu dispăruse deja fără urmă.

Rușinea de pe fața lui era evidentă. Își ridică mâna și își plesni propria față. Sunetul puternic răsună în noapte, iar după aceasta, se întări și se întoarse pe aceeași cale pe care venise.

Ji Jiu nu punea astfel de lucruri la inimă, se simțea doar dezamăgit de Chang Yin pentru că nu fusese lucid. O persoană poate face tot ce vrea, conform propriei voințe, devenind oricine dorește să fie, dar există un lucru asupra căruia trebuie să fie clar: să nu se amăgească crezând că era o persoană bună când, de fapt, le făcea rău altora fără să-și dea seama. Dacă cineva era o persoană bună sau rea era o judecată făcută de alții, dar el trebuia să știe ce făcea cu adevărat și cine era.

Ji Jiu era foarte clar în această privință, el știa cine era. El era Ji Jiu, singurul fiu al generalului Ji, avea douăzeci și șapte de ani, servea în armată de opt ani, era un tânăr general cu un viitor nelimitat, dar, în același timp, mergea și pe o gheață subțire.

Scoase un suspin tăcut și se întoarse acasă.

Reședința sa era liniștită și pașnică, cu servitorii îmbrăcați îngrijit, care vorbeau încet. La întoarcerea acasă, Ji Jiu se simți puțin mai relaxat. Tocmai se așezase la birou pentru o clipă, atunci când soția sa intră cu ceai, servindu-l personal. Ji Jiu îi zâmbi și spuse:

– Nu este nevoie să mă servești. Îmi pot turna și singur ceaiul. Copilul doarme, nu-i așa?

– Da, a adormit. Servitoarea mi-a spus că te-ai întors, așa că am venit să te văd, răspunse femeia cu un zâmbet ușor.

– Turnându-ți o ceașcă de ceai nu-mi voi rupe mâinile.

– Dacă ar fi să se rupă, cu siguranță nu mi-aș dori asta, spuse Ji Jiu.

– Unde ai învățat să spui asta?

Fața femeii se înroși ușor.

– Am fost plecat timp de trei ani și m-am întors după ce am învățat aceste lucruri.

– Am învățat asta în mod intenționat, spuse Ji Jiu cu un zâmbet viclean.

– Am păstrat totul în mintea mea pentru a ți le spune când mă întorc.

Femeia, simțindu-se timidă, îl ironiză jucăuș înainte de a se întoarce și a pleca. Ji Jiu chicoti, se apropie de ea și o strânse în brațe, adulmecând parfumul părului ei. Apoi îi șopti:

– Ți-a fost dor de mine?

Chiar dacă știa că ea nu va răspunde, Ji Jiu o întrebă totuși din nou:

– Te-ai gândit la mine?

Fața ei deveni roșie precum norii arzători de seară și spuse pe o voce joasă:

– Nu am de gând să-ți permit tachinările. Ar trebui să te culci devreme.

– Hei, dar m-am odihnit destul aseară, spuse Ji Jiu, suflând ușor pe lângă cerceii de jad care atârnau aproape de gâtul ei.

Apoi îi zise șoptind:

– Du-te și pregătește patul. Voi veni în scurt timp. M-am culcat devreme luna asta.

Femeia se ridică brusc, eliberându-se din îmbrățișarea lui, acoperindu-și fața în timp ce încerca să scape. Ji Jiu râse încet în spatele ei, vocea lui fiind împletită cu mândrie. Femeia, simțindu-se deopotrivă timidă și emoționată, nu se putu abține să nu se întoarcă și să îl certe:

– Nu mai ești aceeași persoană cu care m-am căsătorit în familia Ji.

Ji Jiu continuă să zâmbească.

– Când te-ai căsătorit cu mine, erai o fată tânără, iar acum ești mamă.

Femeia îi aruncă o privire, ochii săi scânteind deopotrivă de timiditate și farmec. Ji Jiu se uită la ea și simți un confort cald în inima sa. Doar într-un astfel de moment, acasă, putea simți o tandrețe atât de rară.

Se căsătorise cu ea la șaptesprezece ani și trăiau în armonie încă din tinerețe. Totuși, după ce se căsătorise cu ea, el petrecuse ani de zile departe de casă, lăsând-o singură în casa goală. Ji Jiu se gândea că dacă ar avea câțiva copii ar ajuta-o să-și aline singurătatea.

În acea noapte, după ce stinse flacăra din sfeșnic, Ji Jiu ridică o lumânare mică și se îndreptă spre pat. Perdelele patului fuseseră deja trase, iar draperiile roz erau brodate cu lotuși albaștri și pești înotători. În timp ce trase perdelele, Ji Jiu o întrebă intenționat:

– Dormi?

Nu se auzi niciun răspuns.

După ce așteptă o clipă, Ji Jiu spuse:

– Din moment ce dormi, nu te voi deranja. Mă voi duce în birou.

Chiar atunci când se întoarse să se ridice, simți o ușoară tragere de halat, împiedicându-l să se plece.

Privind în jos la mâna care îl prindea, Ji Jiu nu se putu abține să nu râdă. Mâna care îi ținea strâns halatul se transformă apoi într-un pumn și începu să-l lovească ușor și nu se opri până când acesta nu încetă cu râsul. Apoi el lăsă sfeșnicul jos și se așeză pe marginea patului, privind-o pe femeia timidă, care între timp se ghemuise sub plapumă. După un moment de contemplare, îi spuse:

– În ziua aceea, în grădină, când te ascundeai în spatele florilor de piersic și mă priveai pe furiș, arătai exact așa.

Ji Jiu închise ochii și se gândi o clipă înainte de a spune:

– În acel moment, m-am gândit să arunc o privire. Dacă erai drăguță, te-aș fi adus acasă. Dacă erai urâtă…

– Și dacă aș fi fost urâtă?

– Tot te-aș fi adus acasă ca să fie ordine în casă, răspunse Ji Jiu.

După ce spuse asta, își simți soția luându-l de mână și încercând să muște semnul din naștere de pe pielea lui, care semăna cu mușcătura unui șarpe. Ji Jiu o apucă de mână și o opri, apoi îi spuse:

– Ulterior, m-am gândit că ar trebui să nu mă uit la tine. Era mai bine să mă căsătoresc cu tine și să aștept să te văd cum trebuie mai târziu…

Pe măsură ce vorbea, tonul său devenea mai moale, nuanțat de o intimitate tandră.

Perdelele căzuseră din nou, iar bărbatul care stătuse la marginea patului, râzând și vorbind, era acum ascuns acoperit de plapumă. Singura lumânare care fusese aprinsă se stinsese și ea.

Chiar atunci când Ji Jiu se dezbrăca de haine, perdelele se înălțară brusc, ca și cum ar fi fost suflate puternic de vânt. Speriat, Ji Jiu se întoarse și sări din pat, scoțându-și sabia. Lama strălucitoare a sabiei strălucea ascuțită în întuneric, argintie și amenințătoare, tăind aerul gol.

– Cine este?

Ji Jiu își îngustă ochii. Lumina era însă prea slabă. Lumânarea fiind stinsă, se putea baza doar pe lumina lunii care pătrundea prin gratiile ferestrei pentru a distinge figura care stătea vag la masă. Umerii lați ai persoanei semănau cu cei ai unui bărbat.

Ji Jiu se gândea că nu ar fi trebuit să fie nimeni acolo. Când stătuse aici mai devreme, masa fusese goală. Aerul se simțea ca și cum s-ar fi oprit în loc, iar persoana părea să fi stat acolo tot timpul, doar că abia acum își făcea simțită prezența sa. Totuși  când se ridicase din pat, nu văzuse pe nimeni acolo.

În timp ce ezita în suspiciune, lumânarea începu să lumineze brusc. Mai multe lămpi cu ulei și sfeșnicul de lotus se aprinseră deodată, luminând camera la fel de tare ca în timpul zilei.

Ji Jiu se hotărî să nu speculeze nimic ciudat, dar nu se putu abține să nu se simtă îngrijorat pentru soția sa din pat. Așa că, având o ezitare, întrebă:

– Ești aici pentru răzbunare?

Persoana stătea cu spatele la el, cu halatul negru și părul desprins lăsat la vedere, ascunzându-i fața și clătinând din cap.

– Bani?

Ji Jiu întrebă din nou, ținându-și sabia îndreptată spre aceasta, neîndrăznind să lase garda jos. Văzând că persoana clătină dezaprobator din nou din cap, nu avu de ales decât să continue:

– Atunci pentru ce?

Persoana rămase tăcută pentru o lungă perioadă de timp.

– Frate, spuse Ji Jiu, vorbirea sa încetinind, adăugând o urmă de zâmbet.

– …ai intrat cumva într-o casă greșită?

– Nu, răspunse persoana.

– Mă cauți pe mine?

– Întoarce-te, spuse Ji Jiu.

Bărbatul dădu să se întoarcă. De îndată ce o făcu, se trezi privind lama de gheață a sabiei, care veni direct spre el fără niciun avertisment.

Când vârful sabiei era pe punctul de a-i străpunge pieptul, Ji Jiu realiză că nu mai putea înfige sabia în el. Persoana nu se mișca deloc, dar se simțea ca și cum un zid invizibil se ridică în fața sa, blocându-i atacul. Indiferent câtă forță ar fi exercitat, totul era în zadar.

Ji Jiu își ridică în sfârșit fața pentru a întâlni privirea celuilalt. Persoana stătea nemișcată, cu ochii întunecați, iar Ji Jiu se simțea de parcă ar fi căzut într-un bazin cu apă adâncă.

Nu exista nicio emoție pe fața bine conturată a persoanei dinaintea sa. Aceasta îl privi o clipă, după care se uită în jos spre vârful sabiei care se afla la câțiva centimetri de piept.

Dintr-un motiv inexplicabil, Ji Jiu simți un strop de tristețe în inima sa. În acel moment, se gândi chiar să-și pună sabia deoparte și să se așeze pentru o discuție serioasă.

Cu toate acestea, înainte ca acest gând să se fi terminat, Ji Jiu își simți corpul ușurat, ridicat ca un fulg și aruncat pe patul din spatele său.

Înainte să cadă, se gândi la soția sa de pe pat. Fie din agilitate, fie din instinct, se răsucise pe parte la timp, evitând la limită stâlpul patului și aterizând lângă picioarele soției sale.

Totul deveni negru pentru o clipă. Ji Jiu își recăpătă simțurile și strigă:

– Ești un om sau o fantomă?

– Sunt un demon, răspunse persoana, apropiindu-se încet de pat.

Ji Jiu, văzând că soția lui era bine și dormea, o înveli cu plapuma și o împinse mai pe centru. Apoi, fără să se ascundă, înfruntă privirea persoanei și spuse cu o voce profundă:

– Nu am crezut niciodată în existența demonilor sau a monștrilor. Se pare că astăzi nu am de ales decât să cred. Ai vreo legătură cu mine?

Yi Mo se uită ferm la el și răspunse:

– Avem.

– Avem?

Ji Jiu fu luat prin surprindere.

– Ce vrei să spui?

Yi Mo se uită la el, dar nu mai dădu niciun răspuns. În schimb, se aplecă spre el, apăsând persoana pe care o căuta de mai bine de o sută cincizeci de ani sub el.

Se apropiară atât de tare, încât trupurile lor se presară, răsuflările lor atingând obrajii celuilalt. Ji Jiu simți vag ceva umflându-se între picioarele sale, dar nu îi veni să creadă. Chiar dacă auzise zvonuri despre intimitatea masculină pe când era în armată, el doar auzise despre asta, nu fusese niciodată martor și nu încercase vreodată el însuși. Cu toate acestea, în momentul în care hainele sale începură să-i alunece treptat, lăsându-l gol, fără nimic pe el, Ji Jiu intră în cele din urmă în panică și întrebă:

– Ce vrei să faci?

– Să ți-o trag, spuse bărbatul, aplecându-se și sărutându-l cu ferocitate.

Ji Jiu își simți scalpul furnicând, fiind incapabil să-și înăbușe furia și teama. Se luptă să-și reprime furia, spunându-și în sinea sa să-și păstreze calmul, să nu lase situația actuală să-l dezechilibreze.

Trebuia să găsească o posibilitate de a scăpa, dar picioarele sale îi erai ținute cu putere și nu știa ce metodă folosea bărbatul pentru a-l imobiliza. Tot ce putea face era să privească cum ochii întunecați ai bărbatului de deasupra sa îl fixau, în timp ce buzele și limba acestuia îi invadau gura. Se simțea complet neputincios în această situație.

Realizând că nu va putea scăpa de acest dezastru în seara asta, Ji Jiu își deschise ochii și își aruncă privirea pe soția lui, învelită în plapuma din interiorul patului. Aceasta dormea liniștită, cu ochii închiși. Chiar dacă dormea și nu era conștientă de ceea ce se întâmpla, prezența ei era un fapt incontestabil.

Acesta era patul lor matrimonial, perdelele fuseseră brodate de mâinile soției sale, plapuma era cusută de ea, iar camera era aranjată cu grija ei atentă… Iar el era pe cale să facă asta în fața soției sale. Gândul îi dădu fiori pe șira spinării, făcându-l pe Ji Jiu să transpire. În cele din urmă, găsi un moment pentru a șopti:

– Hai să mergem în altă parte.

Dar bărbatul îi prinse brusc mâna cu putere. Ji Jiu, care practicase artele marțiale încă de când era copil – aruncând și trăgând săgeți și dezvoltând o forță excepțională – se simți acum complet slăbit, ca și cum nu s-ar fi putut mișca deloc. Durerea care-i străbătea articulațiile era ascuțită, dar era nimic în comparație cu durerea din inima sa. Ji Jiu insistă încă o dată:

– Hai să mergem în altă parte.

– Nu, răspunse bărbatul.

Era doar un singur cuvânt, dar fusese rostit atât de ferm încât nu lăsă loc de discuții. Auzind acel cuvânt, Ji Jiu se simți ca și cum ar fi fost lovit în cap cu un ciocan, iar totul în jurul lui începuse să se întunece.

Ceva rece se mișca în jurul corpul său. Ji Jiu își dădu seama că erau mâinile, buzele și dinții bărbatului. Îl frecau, îl mușcau ca și cum omul voia să-l strângă, să-l roadă cu furie, cu ură, să-l sugă cu sete, cu disperare.

În cele din urmă, mâna de gheață alunecă până la fund, iar Ji Jiu simți durere, chiar amețeală, ca și cum ar fi fost învârtit de o sută de ori și oprit brusc, făcându-l să simtă greață.

– Nu, spuse Ji Jiu.

În clipa următoare, acesta fu răsturnat, iar durerea sfâșietoare îl trezi din amețeală.

Ji Jiu își deschise ochii, holbându-se la perdelele legănate ale patului, pierzându-și orice voință de a opune rezistență. Nu putea decât să privească, nedumerit, la mișcarea din fața lui, simțindu-se penetrat în mod repetat pe la spate.

Era atât de umilitor.

Atât de dureros.

Sentimentul copleșitor de nimicire îl făcu să-și deschidă gura și să muște în tăcere propria încheietură, iar din semnul din naștere asemănător mușcăturii de șarpe se prelinse o dâră de sânge șerpuitoare.