Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 2, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 2

Punând arginții pe masa de lemn uzată, Yi Mo luă din colțul camerei copilul pe care tocmai îl cumpărase și se pregăti să plece. În spatele lui, femeia cu sănătatea fragilă scoase un strigăt slab. Privindu-și fiul mic și cu probleme mintale aflat în brațele lui, aceasta vărsă câteva lacrimi și spuse:

– Te rog, tratează-l bine.

Yi Mo nu spuse nimic, dând doar aprobator din cap. Într-un asemenea moment, astfel de cuvinte erau inutile. Din moment ce decisese să-și dea propriul copil, modul în care va fi tratat nu ar mai fi trebuit să o preocupe.

Ținându-l pe micuțul Liu Yan în brațe, Yi Mo ieși și dispăru rapid în spatele ușii.

Cuplul Liu rămase încremenit, holbându-se la ușa de lemn deschisă. Gândindu-se la separarea de carnea și sângele lor, acest lucru îi copleși de durere și nu se putură abține să nu plângă amarnic. După ce plânse o vreme, bărbatul fu primul care își șterse lacrimile, liniștindu-și soția cu o voce răgușită:

– Toată lumea spune că acest copil s-a născut cu un destin blestemat și că din acest motiv familia noastră a ajuns în această situație atât de grea. Acum că nu mai putem avea grijă de el, cineva s-a arătat dispus să îl îngrijească. Este soarta lui, poate chiar a noastră. Nu fi tristă.

Femeia continuă să plângă necontrolat. După o lungă perioadă de timp, își șterse lacrimile și spuse:

– Așa să fie.

Chiar și în timp ce vorbea, ochii ei rămaseră fixați pe cărarea acum goală de afară, unde dispăruse silueta bărbatului care plecase cu copilul lor. Până la urmă, el era o bucată din carnea ei. Dacă situația lor financiară nu ar fi fost atât de gravă, nu l-ar fi dat niciodată, oricât de fără minte ar fi fost el.

Și astfel, se despărțiră.

Yi Mo îl purtă pe Liu Yan în brațe din ce în ce mai departe de casa lui cu pereți din paie și lut. Liu Yan, care tăcuse în tot acest timp, se agită brusc în brațele lui, întorcându-și corpul slab pentru a privi peste umărul lui Yi Mo către casa din ce în ce mai îndepărtată. Pleoapele lui nu clipiseră nici măcar o dată și, deși se născuse cu retard mintal, privise fix la casa în care locuise timp de patru ani, ca și cum i-ar fi chemat pe cei doi oameni de dinăuntru.

Observându-i mișcările, Yi Mo se opri din mers și se uită împreună cu el înapoi spre căsuța cu acoperiș de paie.

– Nu vrei să pleci cu mine? întrebă Yi Mo.

Liu Yan, care nu putea să vorbească nici până în ziua de astăzi, părea să nu înțeleagă nimic din ceea ce spuneau ceilalți, așa că, firește, nu răspunse la întrebarea lui. Pur și simplu se holbă în gol la casa care se îndepărta, păstrându-și cu încăpățânare postura de observare și așteptare.

Văzând acest lucru, Yi Mo se uită în jur, apoi întoarse fața băiatului spre el și arătă spre o creastă de munte aflată nu departe.

– Vom locui acolo. Dacă stai pe munte, vei putea să îi vezi în continuare. Ei mi te-au dat mie, așa că nu te mai poți întoarce.

Dar Liu Yan nu se uită în direcția indicată de el. În schimb, își coborî privirea și se holbă lung la degetul arătător al lui Yi Mo. Apoi, își întinse mânuța subțire și ca o gheară de găină apucă degetul lui Yi Mo, strângându-l puternic.

Yi Mo crezu că acesta înțelese ce-i spuse și simți o pâlpâire de fericire. Dar bucuria dispăru la fel de repede. După ce Liu Yan îl apucă de deget pe Yi Mo, îl luă și-l duse la gură.

Îi era foame.

Yi Mo suspină. Nu avea nicio idee unde se rătăciseră sufletul și spiritul băiatului. Totuși, era recunoscător – dacă nu ar fi existat bucățile lipsă din sufletul său, ar fi trebuit să aibă grijă acum de o creatură cu adevărat sălbatică.

După ce așeză copilul mai confortabil în brațe, Yi Mo făcu o vrajă și zbură repede spre munte.

Liu Yan nici măcar nu se zbătuse. În brațele lui, își plecase capul pe umărul lui pentru a continua să privească cum căsuța din paie devenea din ce în ce mai mică, până când nu se mai văzu decât ca un bob de orez.

Chiar dacă fusese blestemat și abandonat, exista totuși un loc în care simțea o căldură miraculoasă.

Pe vârful muntelui pustiu, unde copacii fuseseră doborâți, o mică curte se ridică ca prin farmec de sub pământ. Erau trei camere: o bucătărie și două dormitoare. Ferestrele și ușile erau toate noi. În curte, bambusul creștea luxuriant, în timp ce în afara gardului, copaci denși și flori vibrante înconjurau zona. Printre zidurile joase se putea vedea un peisaj ce părea asemănător cu raiul la prima vedere.

Liu Yan stătea ghemuit pe pământ, privind furnicile cum își mutau locuința, iar rândunelele cum zburau la înălțime. Din când în când, se ridica în picioare și privea prin pădurea deasă spre casa îndepărtată cu acoperiș de paie, care acum era doar o mică pată.

Vara ploua mult la munte. Stătea și privea în zare până când cerul se întuneca și picături uriașe de ploaie începeau să cadă. Înainte ca ploaia să-i atingă fața, cineva îl ridica și îl ducea în casă.

Înăuntru, persista un parfum slab de verdeață, iar afară sunetul ploii se auzea constant.

Liu Yan stătea vizavi de Yi Mo, cu gura deschisă în timp ce mânca încet. Prostia lui se întindea chiar și asupra mâncării. În timp ce băga mâncarea în gură, o parte din ea cădea sau se scurgea pe o margine sau alta a gurii. Când Yi Mo îl lăsa să mănânce singur, mai multă mâncare ajungea pe podea decât intra în stomac.

Când veniseră prima dată pe munte, Yi Mo îl lăsa să mănânce singur în curte în serile fără ploaie. Dar în scurt timp, orezul se vărsa atrăgând un stol de păsări în preajma sa. După ce îl observau cu prudență, păsările se repezeau la castronul lui, ciugulind cu îndrăzneală din mâncarea acestuia. Liu Yan nu le alunga niciodată și mânca doar puținul rămas după ce păsările se ospătau.

În cele din urmă, Yi Mo nu avusese de ales decât să îl hrănească personal.

Stând vizavi de Yi Mo, Liu Yan îi privea fața. Din când în când, privirea i se îndrepta spre bețișoarele de lângă gura lui. După ce mânca o vreme, se uita la farfuria cu pește de pe masă, apoi deschidea gura așteptând. Yi Mo alegea cu grijă carnea fragedă de pe obrazul peștelui și i-o dădea să mănânce.

Mestecând încet peștele, Liu Yan își pleca capul pentru a se juca cu un fir de iarbă pufos din mâna sa. Textura sa moale semăna cu blănița unui animal. După ce înghițea peștele, ridica firul de iarbă și îl gâdila pe Yi Mo pe față, în timp ce Yi Mo îi mai aducea o îmbucătură la gură.

Yi Mo nu reacționa. Liu Yan continuă să încerce, gâdilându-i apoi gâtul. Yi Mo lăsă bețișoarele jos și spuse:

– Nu mă gâdilă.

Liu Yan nu reacționă și insistă cu gâdilatul. Yi Mo rămase așezat lângă el, lăsând firul de iarbă să îi atingă fața, obrajii, fruntea, nasul și urechile. Firul de iarbă moale și pufos îi dansa pe piele, în timp ce era privit de o pereche de ochi mari, rotunzi, goi și inocenți.

Abia când mâncarea se răci, Liu Yan puse în sfârșit iarba jos. Yi Mo reîncălzi mâncarea și continuă să-l hrănească.

Înăuntru, parfumul slab de verdeață persista, iar afară, ploaia continua să cadă în timp ce lumina se diminua.

Trăiră așa până când Liu Yan împlinise unsprezece ani. Tenul său devenise mai alb, iar trăsăturile mai clare, pierzându-și astfel aspectul copilăresc de altădată. Cu toate acestea, prostia îi rămăsese, iar privirea îi era la fel de goală ca întotdeauna, nimic din ascuțimea chipului lui din viața anterioară. Yi Mo se trezi uitându-se la el mult timp, ca și cum ar fi încercat să redescopere ceva pierdut în chipul băiatului.

Între timp, Shen Jue lăsase în urmă afacerile lumești și veni și el să locuiască în căsuța de pe munte, ocupând cealaltă cameră. Își petrecea zilele ajutând la treburile casnice și însoțindu-i pe Yi Mo și Liu Yan.

Deși era mai răcoros decât la câmpie, muntele rămânea fierbinte în timpul verii. Într-o după-amiază, după masa de prânz, Shen Jue nu avu nimic de făcut și se duse să tragă un pui de somn în pădure. Transformat în forma sa originală de lup negru masiv, el se întinse printre copaci, moțăind cu ochii închiși.

Abia când auzi niște pași foșnind, Shen Jue își deschise ochii. Printre tufișuri, îl văzu pe Liu Yan holbându-se la el, nemișcat.

Liu Yan se uita la lupul negru uriaș, a cărui blană lucioasă strălucea în lumina soarelui. Maiestuos și impunător.

Shen Jue încremeni pentru o clipă și se ridică imediat în picioare, uitând să revină la forma sa umană. Umbra lui mare și neagră aproape că îl acoperi pe băiatul firav.

Liu Yan se uită în ochii lupului pentru mult timp. Buzele sale, tăcute de ani de zile, se mișcară. Rosti cu voce tare un nume:

– Yi Mo!

Era pentru prima dată când vorbea. De-a lungul anilor, Yi Mo îl învățase să vorbească și să citească, dar fără succes. Liu Yan rămăsese mereu tăcut, ca și cum ar fi fost nu doar prost, ci și mut.

Auzindu-și numele, Yi Mo se repezi spre el și îl găsi pe băiat și pe lup blocați într-o înfruntare vizuală nedumerită, ambii părând pierduți și panicați. Yi Mo nu avu de ales decât să intervină și să salveze situația. Ridicându-l pe Liu Yan în brațe, îl lovi cu piciorul pe lupul negru neajutorat, spunându-i exasperat:

– Schimbă-te la loc!

Shen Jue, revenindu-și în simțiri, se transformă în grabă în forma sa umană și încercă stângaci să explice:

– Eu eram… Eu sunt lupul… Sunt și om, dar și lup…

Văzând încercările încurcate ale lui Shen Jue de a se explica, Liu Yan îl urmări pentru ceva timp. Apoi, pe măsură ce explicațiile lui Shen Jue deveneau din ce în ce mai incoerente, Liu Yan se strecură încet, eliberându-se din brațele lui Yi Mo. Întinse mâna, se ridică pe vârfuri și îl mângâie pe Shen Jue pe cap. Gestul, unul pe care Yi Mo îl folosea adesea cu el, transmitea alinare.

Shen Jue rămase nemișcat, ca și cum ar fi fost fermecat.

Liu Yan îl mai privi o vreme pe Shen Jue, apoi se întoarse cu fața la Yi Mo. Întâlnindu-i privirea, se chinui mult timp înainte de a rosti în cele din urmă un cuvânt, neclar, dar perceptibil:

– Schimbă-te.

Abia învățase să vorbească, iar articularea lui era stângace. Yi Mo medită un timp înainte să înțeleagă. Arătând spre el însuși, apoi spre uimitul Shen Jue, întrebă:

– Vrei să mă schimb ca el?

Liu Yan dădu din cap.

Shen Jue își reveni din zăpăceală și strigă:

– O să-l sperii!

Yi Mo se uită la perechea de ochi, care nu se schimbase pe parcursul anilor, plictisitoare și inocentă. După ce se gândi la asta, se transformă în forma sa originală, un șarpe negru gros cu burta aurie, încolăcit pe pământ. Își ridică partea superioară a corpului în poziție verticală și își fixă ochii săi verzi de șarpe pe Liu Yan.

Liu Yan își ridică capul și îl privi îndelung, dar nu schiță nicio reacție, nearătând dacă era speriat de moarte sau complet nepăsător.

O pasăre zbură printre crengi, ciripi o dată și se duse agitată spre un alt copac. Abia atunci Liu Yan își întinse încet mâna, apăsând pe capul șarpelui, apoi îi mângâie ușor corpul. Solzii reci alunecară în palma lui, iar Liu Yan vorbi din nou:

– Yi Mo.

După ce spuse asta, își ridică privirea și arătă spre pomul de fructe înalt din fața sa, cu fructe roșii atârnând de ramuri, spunând:

– Mâncare.

Imediat ce termină de rostit cuvântul, șarpele încolăcit la pământ își mișcă coada și o înfășură în jurul lui. O clipă mai târziu, atât băiatul, cât și șarpele stăteau deja în vârful copacului.

Yi Mo își reveni la forma sa umană, își întinse brațul, smulse două fructe și le puse în mâinile lui Liu Yan, întrebând:

– Este suficient?

Liu Yan nu răspunse, probabil considerând că vorbitul era risipă de energie. Se așeză în poala lui Yi Mo și începu să ronțăie fructele, făcând zgomote puternice de mestecat.

Shen Jue stătu în picioare sub copac, întinzându-și gâtul și privind în sus pentru o vreme. Incapabil să se abțină, în cele din urmă întrebă cu voce tare:

– Chiar nu judecă?

Yi Mo se gândi pentru o clipă, apoi se uită la Liu Yan, care mânca fructele dezordonat, ștergându-i sucul de pe față. El spuse:

– Poate că este doar lent în gândire.

Liu Yan, care continua să mestece amețit fructul, habar n-avea despre ce vorbeau.

Seara, în timp ce făcea baie, Liu Yan stătea în cada de lemn, stropind cu apă. În momentul în care Yi Mo trecuse pe acolo, jumătate din apa din cadă fusese deja vărsată. După ce umplu din nou cada, Yi Mo întrebă:

– Chiar nu gândești?

Liu Yan stropi apa mai energic, iar când îl văzu pe acesta apropiindu-se, stropi cu apă toată fața lui Yi Mo. Liu Yan se născuse fără capacitatea de a râde. Văzându-l pe Yi Mo ud leoarcă, nu se arătă deloc amuzat. Continua pur și simplu să stropească cu apă stângaci. În cele din urmă, Yi Mo fu udat din cap până în picioare.

După ce Liu Yan se jucă destul, Yi Mo umplu din nou cada și începu să spele cu săpun părul lung al lui Liu Yan. Acesta spuse încet:

– Șarpe… Apă.

În timp ce vorbea se scufundă în cadă. Brusc, se ridică, iar o cascadă de apă sări de pe corpul său, udând din nou capul lui Yi Mo.

Yi Mo îl trase înapoi, continuând în tăcere spălarea. Fața lui rămase indiferentă, iar după ce termină, îl îmbrăcă pe băiat într-un halat curat. Apoi spuse:

– Ești ca o fantomă a apei.

Cu o mișcare a mânecii, cada cu apă zbură pe ușa deschisă, vărsând apa prin curte.

După ce își termină treaba, chiar în momentul în care se pregătea să stingă lumina, se auzi o bătaie în ușă. Shen Jue stătea afară, spunând:

– Tată.

Yi Mo deschise ușa și îl întrebă ce s-a întâmplat. Shen Jue, având un bagaj în spate, spuse că pleacă.

Liu Yan se ridică în șezut pe pat, desfăcu perdeaua și îi privi cum vorbeau.

Yi Mo știa, bineînțeles, ce avea de gând să facă Shen Jue. După ce se gândi o vreme, spuse:

– Du-te.

Shen Jue spuse:

– Nu am prea multă experiență în taoism și mi-am neglijat cultivarea de-a lungul anilor, așa că nu știu unde să merg să-l caut. Tată, știi cumva unde este?

Yi Mo își coborî privirea, ceva părând să-i fulgere în ochi, apoi spuse:

– L-am întâlnit doar o singură dată. Ar trebui să știi că împărații nu sunt ființe obișnuite. Cum aș putea prezice unde este?

Apoi adăugă:

– Dacă nu-l poți găsi, atunci nu-l mai căuta. Dacă va veni vremea să-l întâlnești, îl vei găsi în mod natural.

Shen Jue, simțind o acuitate în cuvintele lui, așteptă o vreme înainte de a spune:

– I-am promis că îl voi căuta în această viață. Din moment ce am spus-o, trebuie să o fac. Dacă îl găsesc și el mă respinge, atunci e în regulă.

Yi Mo spuse:

– Asta e tot?

– Da, răspunse Shen Jue.

– Inițial… el era un împărat, iar eu un demon lup. Întotdeauna am fost două tipuri diferite de ființe… Chiar dacă am fost împreună timp de zeci de ani, nu pot spune că suntem potriviți. Așa că, dacă îl găsesc și el nu mă vrea, e în regulă. O să renunț. Am convenit asta cu mult timp în urmă.

După o pauză lungă, Yi Mo spuse:

– Atunci du-te și găsește-l.

Shen Jue întrebă:

– Unde ar trebui să-l caut?

– Chiar nu-mi pot da seama, spuse Yi Mo.

Shen Jue oftă și spuse:

– Atunci îl voi căuta încet. Îl voi găsi în cele din urmă.

Shen Jue se gândi că din moment ce era jumătate om, jumătate demon putea trăi încă mulți, mulți ani. Putea să-l caute în timp ce cultiva, așa că nu-i era teamă că nu-l va găsi.

Shen Jue plecă.

Yi Mo închise ușa și se duse la fereastră, uitându-se la tânărul amețit. Dintr-o dată, simți nevoia să vorbească, așa că o făcu.

Yi Mo spuse:

– Nu-l poți găsi în lumea muritorilor.

Începu să-i povestească copilului fără minte Liu Yan că împăratul fusese inițial un zeu, care coborâse în lumea muritorilor pentru o vreme, după care se întoarse în lumea sa cerească. Oricât de mult l-ar fi căutat Shen Jue în lumea muritorilor, nu l-ar fi putut găsi. Chiar dacă l-ar fi găsit, ce s-ar fi întâmplat? El era un zeu, fără dorințe, fără nevoi. Cum ar fi putut el să renunțe la demnitatea sa pentru un demon lup neînsemnat?

În timp ce Yi Mo vorbea, își ridică mâna și îi mângâie capul lui Liu Yan, vorbind încet:

– Nu-mi fac griji pentru el. L-ai educat bine, așa că nu va fi ca mine…

În acel moment, Yi Mo se opri brusc. Ce însemna asta? Era incapabil să vadă prin el sau incapabil să renunțe? Yi Mo nu știa ce să spună în continuare.

Ținu trupul firav al băiatului în brațe, îmbrățișându-l pentru mult timp, apoi suspină, ca și cum ar fi murmurat ceva în sinea sa:

– Shen Qingxuan, mă simt obosit.

În această viață, Yi Mo se simțea, de asemenea, fără speranță, incapabil să descrie sentimentul, inima lui fiind ca invadată de buruieni. Deși era un demon fără emoții și fără dorințe, acum avea sentimente și dorințe. Odată contaminat cu acestea, îi era tot mai greu să-și găsească pacea. Poate că ar putea găsi un alt munte spiritual, unde să doarmă câteva sute de ani, să se calmeze și să practice din nou cultivarea. Dar… el nu era dispus să facă asta.

Încă nu putea renunța.

În mijlocul acestei confuzii, Liu Yan se mișcă ușor în brațele sale. Întinse mâna și îi mângâie spatele lui Yi Mo. Când văzu că nu există nicio reacție din partea acestuia, se ridică în genunchi și cuprinse fața lui Yi Mo cu palmele, sărutându-l sincer pe față.

Yi Mo rămase uluit pentru o clipă, uitându-se la el, dar incapabil să distingă vreo urmă de afecțiune în ochii lui. Căldura care îi crescuse pentru scurt timp în piept dispăru din nou.

Liu Yan spuse:

– Yi Mo.

Dar nu putu vorbi mai departe. Un prost era doar un prost. Indiferent cum l-ar scuza cineva, tot un prost era, incapabil să consoleze pe cineva. El îi repeta doar numele prostește.

Liu Yan strigă:

– Yi Mo.

Din nou, strigă:

– Yi Mo.

Iar și iar….

– Yi Mo.

… ca și cum acele două cuvinte ar fi fost tot ce conta.

Yi Mo îl strânse mai tare în brațe și spuse după mult timp:

– Culcă-te.

Liu Yan avea o rutină obișnuită de somn, iar în acea noapte stătu treaz mai mult decât de obicei. Auzind cuvintele lui Yi Mo, închise repede ochii și căzu într-un somn adânc, fără griji.