Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 1, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 1

După ce se întoarse la palat, Shen Jue îi spuse împăratului:

– Tatăl meu a plecat.

Împăratul tăcu o clipă, apoi zise:

– Tatăl tău e plecat de mult timp.

Shen Jue nu mai spuse nimic.

De când primise raportul militar despre moartea lui Ji Jiu în luptă, împăratul părea mult mai trist. În acel moment, nici el nu avea niciun chef să continue discuția și stătea la birou, cu o expresie posomorâtă.

În cele din urmă, amândoi rămaseră fără cuvinte.

Shen Jue se ridică și spuse:

– Plec.

Împăratul răspunse cu un mormăit și flutură din mână, spunând:

– Du-te.

Shen Jue făcu o mică pauză înainte de a-și termina cuvintele:

– Nu mă voi mai întoarce.

Împăratul își ridică imediat capul și se uită direct la el, expresia sa fiind ca apa liniștită ușor tulburată, nuanțată de o furie slabă.

– Vrei să spui că pleci și că nu te vei mai întoarce niciodată? Ți-a ordonat tatălui tău să faci acest lucru?

Shen Jue răspunse:

– Nu, dar trebuie să-l găsesc pe tatăl meu. A plecat din nou în căutarea reîncarnării tatălui.

Furia de pe fața împăratului se domoli ușor.

– Încă îl mai caută? Unde s-a dus?

Shen Jue spuse:

– Tata a intrat în Lumea de Dincolo. Trebuie să merg să-l ajut.

Împăratul râse batjocoritor:

– Tu? Cu mica ta putere pe care o ai, nu l-ai putut salva nici măcar pe Ji Jiu. Ar fi mai bine dacă nu i-ai crea probleme și lui Yi Mo!

Cuvintele sale erau dure. Împăratul știa că erau tăioase, dar ce dacă? Ceea ce spunea era adevărat. Adevărul acestei lumi este adesea crud.

Shen Jue își plecă capul, fără a spune ceva. Rămase o clipă în picioare, după care se întoarse să plece.

Împăratul îl strigă din spate, întrebându-l aparent nepăsător:

– Dacă mor, mă vei căuta?

Shen Jue încremeni pe loc, stând în prag pentru o lungă perioadă de timp înainte de a întreba:

– Vrei să te caut?

Împăratul nu răspunse.

Shen Jue se întoarse, oprindu-se la câțiva metri distanță de el, dar fără a se apropia prea mult. Știa că temperamentul împăratului era aspru și că nu vorbea niciodată cu blândețe. După ce se gândi o vreme, Shen Jue spuse:

– Dacă vrei să te caut, o voi face, dar numai în viața ta viitoare. Dacă te găsesc și nu dorești să mă vezi, nu te voi mai căuta niciodată.

Shen Jue continuă:

– Eu nu sunt ca tatăl meu. Mie nu-mi place să sufăr.

Împăratul nu spuse nimic, îl privi lung, după care își flutură mâneca pentru a-l lăsa să plece.

Imediat ce Shen Jue plecă, camera imperială se simți și mai goală. Rămas singur în cameră, împăratul se uită la memorialul din fața sa. Era ultimul memorial al lui Ji Jiu – scris în continuare pe acel ton oficial enervant, fără niciun cuvânt de prisos. Deși împăratul detesta de obicei memorialele lungi și prea formale, în acest moment, descoperi că urăște competența lui Ji Jiu.

– Ji Jiu, ai plecat pur și simplu așa.

Împăratul își acoperi fața, strângând din dinți în timp ce îl blestema în tăcere:

– Nerecunoscătorule! Te-am tratat atât de bine, te-am protejat atâția ani, ți-am dat tot ce ai vrut și, în final, m-ai lăsat singur.

Îl lăsase cu acest vast imperiu – și cu el însuși.

De acum înainte, chiar dacă ar fi vrut să își înmoaie inima, nu mai avea cu cine să fie blând. Chiar dacă ar fi vrut să protejeze pe cineva, nu mai avea pe cine să protejeze.

Cu adevărat, acum era singurul suprem între cer și pământ.

Împăratul stătu mult timp pe scaun înainte de a se ridica brusc și de a ordona cuiva să îl cheme pe Shen Hai. El spuse:

– Tu! Redactează un edict pentru mine chiar acum. Familia Ji este plină de oameni loiali și eroici. Vreau să o răsplătesc! Acordă-i zece mii de acri de pământ, cufere cu aur și argint, și conferă-i postum lui Ji Jiu titlul de Prinț Loial și Drept. Îngropați-i rămășițele în mausoleul imperial!

Shen Hai rămase uluit pentru o clipă, dar răspunse repede:

– Maiestate, s-ar putea ca acest lucru să nu fie rezonabil.

– Redactează-l așa cum îți dictez! spuse împăratul cu răceală, tonul său emanând autoritate.

– Da, răspunse Shen Hai.

Își înmuie pensula în cerneală și după ce scrise două cuvinte, încercă din nou să îl convingă.

– Dinastia noastră nu a acordat niciodată titlul de prinț unei familii neimperiale. Generalul Ji a fost întotdeauna un om de o mare integritate… Dacă ar ști, s-ar putea să nu se odihnească în pace nici măcar după moartea sa…

Auzind acest lucru, împăratul își înăbuși furia și zâmbi cu o urmă de răutate.

– Vreau să moară neliniștit! Cum îndrăznește să moară atât de ușor? Nu există o astfel de scăpare ușoară!

Shen Hai rămase fără cuvinte la auzul acestui lucru și completă în tăcere edictul. În dimineața următoare, la curte, decretul deveni realitate. Sicriul lui Ji Jiu, deja înmormântat, fusese exhumat și reînhumat în mausoleul imperial. Întreaga națiune intrase în doliu, iar toate sărbătorile și muzica fuseseră suspendate timp de șapte zile.

Aceasta fusese o onoare pe care niciun oficial nu o mai primise de la fondarea dinastiei.

Shen Jue află repede de acest lucru, dar nu avu nicio intenție să se certe cu împăratul. Se grăbea să îl găsească pe Yi Mo.

În acel moment, Yi Mo intrase deja în Lumea de Dincolo și după ce se confruntă cu câteva spirite minore, îl înfruntă pe judecător.

Yi Mo spuse:

– Sunt aici pentru a găsi pe cineva.

Judecătorul răspunse:

– Nu există oameni aici – sunt doar fantome.

Yi Mo dădu din cap.

– Atunci hai să găsim o fantomă.

Judecătorul spuse:

– Ești un șarpe demon în pragul nemuririi. Din moment ce știi deja că este o fantomă, de ce ești în continuare insistent?

Yi Mo îi ignoră întrebarea și spuse simplu:

– Vreau să știu unde s-a reîncarnat.

Judecătorul suspină și întrebă:

– Care este numele lui?

– Shen Qingxuan. Iar în viața sa anterioară, se numea Ji Jiu.

Judecătorul spuse:

– Îi voi raporta Regelui Lumii de Dincolo. Dacă este de acord, te voi ajuta să-l găsești.

Yi Mo rămase în sală, uitându-se pentru prima dată la acest loc de groază legendar. Era într-adevăr sumbru, dar nu neapărat terifiant. Totul se desfășura într-o manieră ordonată – fantomele și funcționarii nemuritori deopotrivă își îndeplineau îndatoririle. Era o lume mai ordonată decât lumea oamenilor. Cu excepția strigătelor și vaietelor ocazionale, marea sală era foarte liniștită.

Yi Mo așteptă o vreme, dar când văzu că judecătorul nu venise încă, ieși afară și dădu peste o mare de flori. Florile roșii ca sângele se întindeau la nesfârșit, fiecare petală strălucind cu putere. Yi Mo era pe punctul de a păși înainte când un gardian fantomă îl opri, spunând:

– Această cale este drumul morților.

Yi Mo se opri și se holbă la cărarea care șerpuia printre flori. Apoi întrebă:

– Ce se află în față?

Gardianul fantomă zâmbi slab și spuse cu o expresie ușor sinistră:

– Vei afla când vei muri.

Yi Mo se uită la el și răspunse cu seriozitate:

– Nu intenționez încă să mor.

Gardianul fantomă spuse:

– Atunci întoarce-te. Dacă pornești pe acest drum, chiar și ca demon spiritual, corpul și sufletul tău se vor separa la un moment dat, lăsându-te ca o fantomă rătăcitoare.

Yi Mo stătu în fața mării de flori pentru mult timp înainte de a se întoarce.

Când se întoarse în sală și așteptă cam cât ar fi necesar pentru a prepara o cană de ceai, judecătorul apăru în sfârșit. Cu toate acestea, expresia sa era neobișnuit de solemnă. Stătea într-o parte, ca și cum ar fi așteptat pe cineva.

Yi Mo rămase tăcut, așteptând și el. După un timp, o figură apăru din întuneric – un bărbat cu o față severă și ochi ascuțiți, plini de intenții ucigașe. Yi Mo și bărbatul își încrucișară privirile, fiecare simțind că celălalt îi părea oarecum familiar.

Yi Mo se încruntă. De-a lungul anilor, avusese atât de puține interacțiuni cu oamenii și nemuritorii deopotrivă, încât își aminti imediat întâmplarea. Cu peste o sută de ani în urmă, pe vremea când Shen Qingxuan își luase o concubină, Yi Mo se alăturase unui bătrân calugăr taoist pentru a supune un demon. Comparând amintirea generalului diabolic cu persoana din fața lui, Yi Mo realiză cine era și, ușor surprins, spuse:

– Tu ești.

Regele Lumii de Dincolo își amintea clar și el. Chicoti și spuse:

– Eu sunt.

În acel moment, generalul demon pe care nici măcar nemuritorii cerești și vechii taoiști nu îl putuseră supune devenise Regele Lumii de Dincolo. Gândul îl amuză pe Yi Mo. Lumea era imprevizibilă. Își amintise cum îl ajutase din răsputeri pe bătrânul taoist să-l învingă pe demon, doar pentru ca acesta să se transforme în cele din urmă într-o zeitate nemuritoare.

Din moment ce se mai întâlniseră o dată, nici Yi Mo, nici Regele Lumii de Dincolo nu mai țineau la politețe.

Yi Mo spuse:

– Sunt aici să găsesc pe cineva.

Regele Lumii de Dincolo răspunse:

– Știu.

Apoi adăugă:

– A plecat deja la Podul Naihe (al Uitării).

Întorcându-se către judecător, întrebă:

– Când se va reîncarna Ji Jiu?

Judecătorul răsfoi registrul și spuse:

– Va dura ceva timp. Sunt alții înaintea lui. Încă nu i-a venit rândul.

Yi Mo întrebă din nou:

– Se va reîncarna ca om?

Expresia Regelui Lumii de Dincolo deveni ciudată. După ce ezită o clipă, spuse:

– A comis prea multe păcatele de crimă, care cântăresc greu. Nu ar trebui să se reîncarneze ca om… dar…

Făcu o pauză, apoi îl invită pe Yi Mo să se așeze pentru a-i explica detaliile cu atenție.

Se pare că în ziua în care Ji Jiu fusese ucis de o săgeată ascunsă, sufletul său nu se întorsese imediat în Lumea de Dincolo. Când judecătorul verificase Cartea Vieții și a Morții, numele lui Ji Jiu nu fusese raportat, așa că Impermanența Albă și Neagră[1] fusese trimisă să îi aducă sufletul. Când îl găsise, nimic nu părea în neregulă la început, dar la întoarcerea în Lumea de Dincolo, Ji Jiu părea amețit, lipsit de bucurie sau furie. Se dovedi ulterior că, undeva pe drum, își pierduse o parte din suflet.

Impermanența Albă și Neagră se dusese să-l caute, dar nu reușise să recupereze părțile lipsă. Rămase incomplet. Prin urmare, Ji Jiu, care ar fi trebuit pedepsit prin reîncarnarea în tărâmul animalelor, fusese cruțat de pedeapsă și i se permise să renască din nou ca ființă umană.

Regele Lumii de Dincolo spuse:

– Ca om, va avea probleme mintale. Mai vrei să-l găsești?

Yi Mo tăcu mult timp, dar în cele din urmă spuse:

– Bineînțeles.

Regele Lumii de Dincolo, care văzuse nenumărate astfel de cazuri, nu fusese surprins de răspunsul său. Întinse mâna și luă Cartea Vieții și a Morții a judecătorului, o răsfoi și spuse:

– Întoarce-te acum. Peste 53 de ani, du-te la poalele Muntelui Lin și îl vei găsi într-o familie cu numele Liu.

Yi Mo mai avea și alte întrebări, dar alesese să nu le mai pună. Ridicându-se, spuse:

– Mulțumesc.

Apoi dădu să plece.

Regele Lumii de Dincolo stătu pe loc, meditând o vreme înainte de a spune:

– Atunci, deși m-ai ucis, de fapt m-ai ajutat să mă eliberez de chinul meu. Bărbatul pe care îl cauți a fost destinat unei vieți de suferință, pentru a muri la vârsta de douăzeci de ani. Îți voi răsplăti bunătatea și îi voi acorda alți șaptezeci de ani de viață, astfel încât să-ți poți îndeplini dorința. Dar… nu deveni prea obsedat.

Yi Mo se opri și se întoarse doar pentru a spune din nou:

– Mulțumesc.

Abia atunci părăsi Lumea de Dincolo și se întoarse pe tărâmul muritorilor.

De îndată ce reveni în lumea oamenilor, îl văzu pe Shen Jue în forma sa de lup, plimbându-se neliniștit înainte și înapoi. Părea că se luptase de mai multe ori cu gardienii Lumii de Dincolo, eșuând lamentabil să treacă de ei.

Yi Mo întinse mâna spre lupul negru, îl lovi peste frunte și spuse:

– Cu astfel de trucuri, vrei să pătrunzi tu în Lumea de Dincolo? Crezi că locul acesta este palatul imperial?

Lupul negru, încă în formă de lup, se întinse la pământ, acoperindu-și fruntea cu labele și văitându-se ca și cum ar fi făcut o criză de furie.

Yi Mo spuse:

– Întoarce-te.

Dar lupul îl apucă cu dinții de mânecă, nedorind să plece, trăgând de ea ca și cum ar fi fost nemulțumit.

– Împăratul nu te va lăsa să pleci, spuse Yi Mo categoric.

– Chiar dacă nu te-a implorat direct, asta nu înseamnă că nu vrea să rămâi. Dacă îl părăsești în felul acesta, își va uni facțiunile taoiste și budiste pentru a extermina toți demonii din lume, fie ei buni sau răi.

Auzind asta, lupul negru se relaxă, slăbindu-și strânsoarea. Yi Mo îl lovi cu piciorul peste coadă, spunând:

– Tot nu pleci?!

Lovitura nu fusese deloc dureroasă, dar lupul negru își plecă capul și porni în cele din urmă cu reticență.

Yi Mo ridică din sprâncene și spuse în glumă:

– Cine te-a pus să-l provoci pe împărat?

Lupul negru făcu o față rușinoasă și fugi cu coada între picioare.

Yi Mo avea dreptate – după moartea lui Ji Jiu, curtea rămase fără un general capabil. Împăratul, dornic să cultive puterea, pusese ochii pe demonul lup arogant, sperând să îl folosească drept pion. Deși împăratul păruse indiferent la plecarea lui Shen Jue, de fapt el nu era chiar așa superficial. El era regele unei țări și stăpânul lumii ei. Cum își permitea un spirit demon sa-l hărțuiască atât de mult timp și apoi să-l lase și să fugă? Se gândi:

Îndrăznește să mă părăsească? Îi voi ucide pe toți cei din neamul lui. Să nu creadă că nu o voi face!

Întoarcerea la timp a lui Shen Jue salvă în cele din urmă lumea demonilor de la o catastrofă.

Când împăratul îl văzu, își ridică pleoapele și întrebă cu indiferență:

– Te-ai întors?

Shen Jue răspunse simplu:

– Mm.

Apoi se aplecă să arunce o privire la memorialul din mâna împăratului, dar cum îl găsi neinteresant se duse să se întindă pe patul imperial și fără să-i ofere vreo explicație adormi fără să se dezbrace. Aroganța și nepăsarea sa îl făcură pe împărat să rupă frustrat pensula roșie din mâna sa.

Ascunzând pensula ruptă în mânecă, împăratul spuse:

– Shen Jue, tatăl tău este mort. Ce zici să-i preiei funcția?

Shen Jue se ridică în fund, se gândi o clipă și spuse:

– Bine.

– Serios?

Răspunsul direct îl lăsă pe împărat neîncrezător. Din cauza naturii sale suspicioase și nestatornice, el ezită totuși să încredințeze puterea militară unui demon.

Văzând parcă prin gândurile lui, Shen Jue spuse fără menajamente:

– Tatăl meu a plecat în căutarea celuilalt tată și s-ar putea să nu se întoarcă prea curând. Din moment ce sunt cu tine, voi rămâne aici până când vei muri. Apoi voi pleca.

Împăratul, inițial ofensat, după reflecție găsi afirmația amuzantă. Nimeni nu îndrăznise vreodată să îi vorbească în acest fel – nici măcar îndrăznețul Ji Jiu în tinerețe. Și ce voia să spună Shen Jue prin „sunt cu tine”? Împăratul zâmbi în sinea lui – dacă a se culca cu cineva însemna a fi împreună, atunci el a făcut-o cu atâția!

Bineînțeles, nu spuse asta cu voce tare. În schimb, zise:

– Înainte să mor, va trebui să returnezi Talismanul Tigrului.

Shen Jue fu de acord.

Împăratul, uitându-se la el, găsi brusc acest demon ca fiind sincer și drăguț. Deși era nesigur de loialitatea lui Shen Jue atunci când avea să ajungă la putere, se simți atras de el. Împăratul făcu ce a vrut. Apropiindu-se mai tare pentru a-i observa trăsăturile lui Shen Jue, împăratul se aplecă și îi mușcă obrazul, după care își apăsă buzele pe cele ale demonului.

Shen Jue nu se împotrivi. Înfășurându-și brațele în jurul împăratului, îl trase în pat. Cei doi se rostogoliră împreună ca un ghem, cufundându-se în adâncurile patului. Perdelele agățate se legănau, iar hainele dezbrăcate începură să se adune treptat pe podea. Din mâneca largă a hainei galbene de dragon, căzu pensula roșie ruptă mai devreme.

Fidel cuvântului său, Shen Jue rămase alături de împărat. Promovat de la statutul de ofițer locotenent la cel de general, douăzeci de ani mai târziu, în timpul unei lovituri de stat politice, el preluă Talismanul Tigrului pe care îl deținuse odinioară Ji Jiu.

Schimbările din tărâmul muritorilor se limitaseră doar la eșaloanele superioare ale curții imperiale, în timp ce oamenii obișnuiți trăiau în pace, muncind ziua și odihnindu-se noaptea.

La poalele muntelui Lin, din orașul Luofu, se stabilise recent o familie pe nume Liu. Cuplul cu un copil mic atrase rapid atenția localnicilor, care observaseră diferența dintre noua familie și ei înșiși. Bărbatul vorbea și se purta cu un aer distins, în timp ce femeia ieșea rareori în oraș. Noaptea, când majoritatea caselor stingeau luminile pentru a economisi combustibil, fereastra lor rămânea aprinsă până târziu.

Toată lumea era curioasă, iar când era curioasă punea în mod natural întrebări. În decurs de o lună, se află că bărbatul fusese cândva un funcționar în administrația regională, implicat într-un scandal de corupție din cauza superiorului său. După ce vânduseră bunurile familiei pentru a supraviețui, fugiseră în sat cu fiul lor în vârstă de șase luni.

Trecuseră patru ani, iar familia părea ca blestemată. Bărbatul se îmbolnăvise, iar după el se îmbolnăvise și femeia. Singurul lor copil sănătos, deși avea trăsături delicate, avea deficiențe mintale.

La vârsta de patru ani, în timp ce alți copii se jucau deja zgomotos prin curte, micuțul Liu Yan abia învăța să meargă. Nici nu plângea, nici nu râdea, stătea fără expresie și nu mânca decât dacă era hrănit. Părinții săi, împovărați de boală, erau și mai îngrijorați de starea lui.

Fără ca cineva să îl supravegheze și să-l educe, băiatul devenise un sălbatic. Într-o după-amiază, stătea ghemuit pe un morman de pământ, jucându-se cu un băț mic de lemn. Un cărăbuș se târa ca o bilă pe pantă. Liu Yan se aplecă și folosindu-și picioarele împinse bila ca să se rostogolească. Liu Yan se uită la ea cu o privire goală o vreme, apoi folosi bățul său, pentru a o aduce înapoi. Și uite așa cărăbușul cobora înapoi, iar el o lua de la capăt, pentru ca apoi ciclul să se repete iar și iar.

Ceilalți copii jucau și ei astfel de jocuri, dar nu pentru mult timp, dar Liu Yan, care nu cunoștea alte jocuri, putea petrece întreaga zi jucându-se astfel. Pentru că nu se putea juca ca restul, ceilalți copii îl etichetau drept prostănac și îl evitau.

Când Yi Mo ieși din pădure, îl văzu pe băiatul fragil care stătea ghemuit, chinuind cărăbușii. Slab și zdrențăros, copilul arăta jalnic. Pentru că era prea departe și trăsăturile sale erau neclare, Yi Mo nu își dăduse seama că el era persoana pe care o căuta.

Până nu se apropie, Yi Mo nici măcar nu se mai uită la el.

Copilul stătuse ghemuit atât de mult timp încât îi amorțiseră picioarele. Chiar când trecu pe lângă el, copilul se dezechilibră și căzu stângaci la pământ, cu hainele desfăcute ca niște zdrențe.

Yi Mo se opri pe loc.

Pe pieptul copilului, unde i se vedeau coastele subțiri, văzu o pată ca o picătură de sânge în dreptul inimii, care îi atrase imediat atenția.

Yi Mo își încetini pașii privind la pieptul acestuia fără să clipească. Pe inima lui avea o aluniță de un roșu cinabru[2] și părea a fi pe punctul de a sângera.

– Te-am găsit, spuse Yi Mo, uitându-se mai întâi la sprâncenele copilului și în final în liniște la inima acestuia.

Firul cu mărgeaua roșie pe care el insistase ca Ji Jiu să îl poarte, devenise o aluniță roșie deasupra inimii acestuia.

___________________________________________

[1] Impermanența Albă și Neagră (formată din al 7-lea maestru și al 8-lea maestru) pereche de două zeități din religia populară chineză însărcinate cu escortarea spiritelor morților în lumea de dincolo, fiind cei mai faimoși mesageri fantomă.

[2] În folclorul chinezesc, cinabrul era considerat și sângele dragonului.