Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 20, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a demon

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 20

Al unsprezecelea an al erei Jianyuan, iarna.

Biroul imperial.

Afară, fulgii de zăpadă cădeau din nou, ninsoarea abundentă continuând de trei zile și trei nopți. După amiază, împăratul se așeză la fereastră, privind afară. Fulgii de zăpadă, purtați de vânt, îi atingeau fața și se topeau instantaneu formând picături de apă.

Împăratul stătu mult timp la fereastră, departe de soba care degaja o căldură tăcută.

Gardianul de serviciu intră în cameră, se înclină la distanță mare de acesta și raportă:

– Maiestate, a sosit un mesaj din partea armatei – generalul Ji este grav bolnav.

Împăratul rămase lângă fereastră, dar trupul acestuia îi tremura vizibil. Pentru o lungă perioadă de timp, nu existase niciun răspuns din partea lui.

Gardianul se înclină încă o dată, după care se retrase în liniște.

Shen Hai intră de afară, apropiindu-se de spatele împăratului. Aerul rece de la fereastra deschisă îl lovi imediat și curând simți cum fața i se răcește. Cu toate acestea, împăratul continua să stea acolo, privind pe fereastră la întinderea acoperită de zăpadă, ca și cum ar fi fost transformat într-o stană de piatră.

Fulgii de zăpadă cădeau în tăcere, unii încercând să invadeze încăperea, dar erau imediat evaporați de căldura sobei amplasate în mijlocul camerei, lăsând urme de picături de apă pe haina galben strălucitoare de dragon a bărbatului de la fereastră.

Shen Hai făcu câțiva pași înapoi și îngenunche la picioarele împăratului.

– Maiestate, vă rog să aveți grijă de sănătatea dumneavoastră.

Auzind vocea acestuia, împăratul se întoarse în cele din urmă și închise fereastra în urma lui. Ignorând rugămintea lui Shen Hai, el spuse:

– Bătrânul general Ji este pe moarte.

Shen Hai rămase momentan uimit înainte de a răspunde rapid:

– Tânărul general Ji e plecat de un an.

Împăratul scoase un „hmm” moale, se așeză pe tronul său și spuse fără grabă:

– De îndată ce bătrânul general ne părăsește, ar trebui să reintru în posesia talismanului tigru.

Apoi adăugă:

– Mă întreb dacă Ji Jiu se va întoarce la timp.

Această propoziție fu rostită foarte încet, ca și cum ar fi vorbit pentru el însuși. După o scurtă pauză, împăratul își ridică ușor vocea, întrebându-l pe Shen Hai, care încă stătea îngenuncheat în apropierea sa:

– Ji Jiu știe că l-am trimis intenționat așa departe?

Această întrebare îl lăsă pe Shen Hai nesigur de cum ar trebui să răspundă. Dincolo de orașul de graniță se afla deșertul, iar dincolo de deșert, pășunile verzi, unde se adunau triburile hunilor. Acest lucru era cunoscut chiar și de copiii care trăiau la graniță. Cu toate acestea, împăratul îl trimisese pe Ji Jiu departe pentru a cerceta terenul.

Un astfel de teren, cercetat sau nu, nu avea nicio importanță. Nisipurile deșertului erau mereu schimbătoare și, chiar dacă Ji Jiu reușea să le traverseze, posibilitatea să se întoarcă pe traseul anterior era foarte scăzută. Dacă putea să avanseze sau să se retragă, sau să găsească curtea regală Xiongnu o dată – sau din nou – totul depindea de soartă și de acuitatea generalului.

După o lungă tăcere, Shen Hai spuse cu prudență:

– Generalul Ji este extrem de inteligent.

Spuse doar atât și nimic mai mult. Împăratul tăcu și el, uitându-se îndelung la memoriile de pe birou, înainte de a spune într-un final:

– Nu-i pasă că l-am trimis departe în mod intenționat. Tot ce îi pasă e promisiunea făcută: la revenirea sa în capitală, toată puterea militară va trece în mâinile sale.

Împăratul răsfoi memoriile de pe birou, gândindu-se că nimeni în lume nu înțelegea mai bine decât el dorința lui Ji Jiu de a-i lichida pe huni – pentru că și el simțea la fel.

Prin urmare, înainte ca totul să fie pregătit, fusese nevoit să îl izgonească pe acest om, trimițându-l departe, într-un loc periculos, dar ferit de atacuri ascunse.

Înainte de a conduce o armată împotriva Xiongnu, trebuia să scape de anumite persoane, dintre care unele erau strâns legate de Ji Jiu. Dacă generalul ar fi fost prezent, ar fi putut avea o ceartă – sau mai rău, Ji Jiu ar fi putut fi direct implicat.

Indiferent de scenariu, acesta era unul pe care împăratul dorea să îl evite. Astfel, alungarea lui Ji Jiu într-o zonă îndepărtată era cea mai bună alegere. Orașul imperial era mult mai periculos decât deșertul.

Revenindu-și în fire, împăratul îl întrebă pe Shen Hai:

– A fost redactat proiectul memorial?

– Este gata, răspunse Shen Hai, scoțând documentul.

– Mâine dimineață, ministrul Zhang îl va prezenta personal maiestății sale…

Împăratul flutură din mână, întrerupându-l.

– Ocupă-te tu de restul.

Shen Hai se înclină rapid în fața lui și se retrase.

După ce Shen Hai plecă, împăratul chemă gardianul care intrase mai devreme și îl întrebă despre starea generalului Ji. Gardianul, un confident de încredere însărcinat cu plasarea de iscoade și monitorizarea fiecărei mișcări a armatei, raportă că generalul Ji era bolnav de trei luni și părea puțin probabil să reziste peste iarnă, fapt ce determinase întocmirea raportului.

Împăratul întrebă:

– Cât mai poate rezista?

– Se spune că nu mai poate mânca sau bea apă. Mă tem că nu va supraviețui iernii.

Gardianul stătu o clipă în picioare înainte de a adăuga:

– Generalul este bătrân. Este firesc să se îmbolnăvească astfel.

Împăratul zâmbi ușor, dar nu spuse nimic, făcându-i semn gardianului să plece după ce îi dădu câteva instrucțiuni.

În realitate, gardianul tânăr, lipsit de experiență, nu putea înțelege că starea generalului Ji nu se datora doar bătrâneții, ci mai degrabă îngrijorării cauzate de absența unicului său fiu timp de un an. Lipsa veștilor de la el îl făcu să se îngrijoreze și să se îmbolnăvească.

Generalii aflați pe câmpul de luptă, care erau martori la nenumărate ucideri și despărțiri, păreau să aibă inimi de piatră. Cu toate acestea, inima lor nu era învelită în fier, iar generalii aveau și ei atașamentele și afecțiunile lor, ascunse adânc și simțite mai profund decât oamenii obișnuiți. Aceste atașamente erau pentru ei călcâiul lui Ahile, fiind ușor de atins și provocând tulburări.

După plecarea gardianului, împăratul se întoarse la fereastră, privind ninsoarea învolburată. Se întreba dacă îl va putea vedea pe Ji Jiu întors, înainte de următorul sezon de ninsori.

În martie, bătrânul general Ji muri de boală. Sicriul său fusese dus înapoi în oraș de soldați și îngropat în mormântul ancestral al familiei Ji. Împăratul participă personal la procesiunea funerară.

În toamnă, o scrisoare secretă sosi la palat, raportând că cineva l-ar fi văzut pe Ji Jiu într-o tabără nomadă a hunilor.

Anul se schimbă din nou, iar iarna reveni și ea. Curtea, care trecuse printr-o vărsare de sânge, revenise la stabilitate, iar Shen Hai se duse personal în orașul de graniță pentru a-l găsi pe unul dintre cei cinci sute de soldați pe care Ji Jiu îi lăsase în urma sa, întrebându-l despre mișcările lui Ji Jiu.

După ce plecă, un grup de soldați, deghizați ca o caravană, porni în deșert. Pe data de 16 a celei de-a doua luni, caravana de cai a lui Ji Jiu apăru încet la orizont.

Februarie era anotimpul preferat al lui Ji Jiu. Considera că era o perioadă frumoasă de înmugurire, ca un curent ascuns care era pe cale să se răspândească.

Tenul feței sale se mai întunecase puțin, având trăsături mai ascuțite decât înainte, o robustețe și o fermitate modelate de vânturi și nisipuri. Brațul îi era rănit, iar pânza albă înfășurată în jurul acestuia se transformase într-un galben tulbure. Era călare pe cal, mergând încet, dar constant, cu aproximativ treizeci de oameni care îl urmau îndeaproape, deplasându-se cu fermitate.

Shen Hai se duse în întâmpinarea lui și spuse în grabă:

– Generale.

Ji Jiu zâmbi slab, cu vocea ușor răgușită.

– Nu mă așteptam ca prima față cunoscută pe care o voi vedea să fie a ta.

– Generale, ai fost în această călătorie…

Shen Hai făcu o scurtă pauză, sărind peste amabilități.

– Te rog să te întorci cu mine în capitală.

Ji Jiu fu de acord și după vreo doi pași făcuți înainte se întoarse pentru a întreba:

– Totul este bine acasă?

Shen Hai ezită o clipă înainte de a răspunde:

– Bătrânul general… a murit primăvara trecută.

Expresia lui Ji Jiu se schimbă, sclipirea de durere din ochii lui fiind înlocuită rapid de calm. Încălecă calul adus de Shen Hai, își strânse mâinile și spuse:

– Pentru că a avut loc o schimbare acasă, voi pleca înaintea ta. Tu poți să aduni trupele și caii și să mi te alături la sosirea în capitală.

După asta, îi ceru lui Shen Jue să îl urmeze, iar cei doi plecară călare, fără nicio urmă de ezitare, ridicând un nor de praf în urma lor.

Pe parcursul călătoriei lor, se întâlnise cu oamenii pe care îi instruise anterior și care își așteptau de doi ani stăpânul. Cei care îl așteptau veniseră să îl întâmpine, povestindu-i tot ce se întâmplase în ultimii doi ani. Ji Jiu aflase că locuințele vechilor săi prieteni fuseseră percheziționate, iar colegii săi fuseseră executați. Reacția sa fu oarecum indiferentă, refuzând să comenteze, ca și cum toate acestea nu ar fi avut nimic de-a face cu el.

Abia când auzi că fostul prim-ministru fusese destituit, deposedat de titlu, iar proprietatea confiscată, Ji Jiu tresări, oprindu-se în fața unei mese pline cu mâncare, privind în gol pentru o lungă perioadă de timp.

Nu spuse nimic, părând incapabil să vorbească.

La întoarcerea în orașul imperial, Ji Jiu nu se duse întâi acasă, ci intră direct în palat, unde îl întâlni pe împărat stând la birou îngândurat.

Cei doi își înfruntară privirile, fiecare simțind că celălalt devenise în același timp familiar și necunoscut, ca și cum ultimii doi ani îi făcuseră să uite cum arătau. Stătură în picioare față în față o lungă perioadă de timp înainte de a începe să vorbească.

Nu avusese loc niciun salut și niciun schimb de amabilități.

Ji Jiu nu menționase exilul său, iar împăratul nu aduse vorba despre moartea bătrânului general și nici nu discutară despre tulburările și schimbările din ultimii doi ani. Experiențele pe care le trăiseră, agitația și pericolul, rămăseseră nespuse.

Se așezară la masă, cu o hartă uriașă întinsă între ei. În spațiul gol al regiunii de nord-vest, Ji Jiu scoase o hartă pe care o desenase chiar el, umplând golul cu râuri, munți și deșerturi detaliate.

În afară de această hartă, părea ca și cum nimic nu se întâmplase în ultimii doi ani. Era ca și cum Ji Jiu nu părăsise niciodată capitala, întorcându-se doar din armată.

Amândoi petrecură fără să scoată un cuvânt, ignorând tot ce se întâmplase în cei doi ani.

Discuția lor dură până târziu în noapte. Apoi aprinseră lămpi, iar când zorii se iviră, lumina soarelui inundă încăperea, stingând lumina lumânărilor.

Ji Jiu zăcea rezemat, ațipit pe podea.

Împăratul puse harta deoparte, luă o mantie și o așternu peste trupul lui Ji Jiu, apoi se îndepărtă, trecând în revistă memoriile.

Din când în când, se uita la figura întinsă pe podea. Doi ani păreau să fi făurit o sabie – cu tăișul ascuns, complet întunecată și mată ca fierul. Doar cel care o ținea îi cunoștea puterea – era de neoprit.

El avea să mânuiască această sabie, să treacă peste huni, să pacifice regatul și să zguduie țara din temelii. Acesta era scopul atât al împăratului, cât și al lui Ji Jiu. Astfel, Ji Jiu era dispus să fie sabie pentru unii și un șoim sau un câine de vânătoare pentru alții.

Pentru scopul lor final, orice altceva era nesemnificativ, așa că nu vorbeau despre asta.

Erau același tip de persoană, amândoi se îndreptau spre un singur scop, eliminând toate obstacolele din calea lor. Ceea ce se întâmpla de-a lungul călătoriei nu conta pentru ei.

Împăratul nu dormi toată noaptea și fu în cele din urmă obosit. Ținând un memorial în mână, citi două rânduri, după care adormi.

Ji Jiu ațipise doar puțin și se trezi repede. Văzând mantia de pe el, cu broderia sa de dragon și tigru, știu că era veșmântul pe care numai împăratul îl putea purta.

Îndepărtă mantia, se ridică și aruncă o privire în jur. Observă că împăratul adormise la birou. În liniște, luă mantia și o așternu pe umerii împăratului, apoi plecă în tăcere.

Existau multe în comun, dar și multe diferențe între ei, dar asta nu-i împiedica să lupte cot la cot împotriva dușmanilor străini. Indiferent ce soartă sau alegeri îi așteptau în viitor, în acest moment, scopul lor era același.

Viața și moartea, onoarea și rușinea, îi legau împreună și nicio forță externă nu-i putea separa. Sprijinindu-se  și ajutându-se reciproc, acest lucru va rămâne neschimbat până la venirea zilei finale.

Cum putem spune că nu avem îmbrăcăminte, când împărțim aceleași veșminte?