Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 23

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Capitolul 23 – Trecutul

Soarele după-amiezii strălucea puternic, atunci când Shen Qingxuan se așeză la biroul său, jucându-se cu o scrisoare subțire. Sprijinindu-și bărbia pe mână, o citi și se gândi la răspunsul său căscând întruna, părând complet leneș.

După ce căscă de mai multe ori cu lacrimi în ochi, puse scrisoarea jos, își frecă ochii pentru o vreme, apoi se întinse pur și simplu pe birou, îngropându-și fața în coate, ca și cum ar fi fost pe punctul de a adormi.

Yi Mo, întins pe canapeaua din apropiere, ținea în mână o carte. Deși părea oarecum indiferent, o citea cu atâta seriozitate, fapt ce făcea dificilă concentrarea lui Shen Qingxuan, în ciuda căscatului său. Lăsând cartea jos, Yi Mo îi spuse:

– De la cine ai primit scrisoarea care te face să arăți așa?

Shen Qingxuan, fără să ridice capul, răspunse cu o voce înăbușită:

– Este o scrisoare de la fratele meu.

După o mică pauză, mormăi:

– Acest copil este priceput la scris, dar când vine vorba de scrisorile de familie, scrie ca un copil de trei ani, repetând la nesfârșit. Scrie același lucru de opt sau nouă ori într-o singură propoziție, fără nicio urmă de concizie. Aproape că îi pot mirosi saliva de pe hârtie.

Yi Mo spuse:

– Lasă-mă să văd.

Întinse mâna, iar foile mici de hârtie de pe birou începură să zboare spre mâinile sale.

Într-adevăr, cele cinci sau șase pagini erau pline de conținut repetitiv: dorul de casă, dorul de familie, mai ales în timpul Anului Nou, lipsa tatălui, a mamei, a fratelui, etc. Se plângea de mâncarea groaznică și lipsită gust, de apa de proastă calitate și cu gust neplăcut, de ceaiul pe care îl considera sărat și amar. Scrisoarea era scrisă într-un ton copilăresc, iar senzația lipicioasă aproape că se revărsa dintre rânduri. Yi Mo nu se putu abține să nu se încrunte când văzu asta și spuse:

– Ce înseamnă acest lucru?

Shen Qingxuan chicoti și în cele din urmă își ridică fața, pe jumătate adormit.

– Primesc câteva astfel de scrisori în fiecare lună. Se pare că le scrie noaptea, la lumina lumânării. După ce o trimite pe prima, scrie alta peste câteva zile și o trimite din nou. Astfel, având în vedere distanța mare, ajungi să primești o scrisoare o dată pe lună, ceea este destul de bine.

Yi Mo întrebă:

– Și i-ai răspuns?

Shen Qingxuan scutură din cap.

– Obișnuiam să-i răspund sârguincios, dar recent am devenit leneș. Am crezut că comportamentul lui răsfățat este o problemă minoră, dar acum se pare că nu este atât de minoră. Îl voi lăsa să fie neglijat acolo pentru moment. Voi răspunde luna viitoare.

Chiar în timp ce vorbeau, o servitoare anunță sosirea bătrânei doamne. Shen Qingxuan tăcu imediat, având o oarecare expresie de nemulțumire pe față, și îi făcu semn:

– Te rog să o inviți repede înăuntru. Nu cred că e momentul să fiu leneș.

Yi Mo nu spuse nimic, rămânând să privească cum Shen Qingxuan își împingea scaunul pentru a deschide ușa. Yi Mo se retrăsese voluntar într-o parte pentru a evita să fie o pacoste.

În scurt timp, mama lui Shen intră cu servitoarea, ținând în mână o carte și având o atitudine foarte distinsă.

Văzând chipul familiar și amabil al mamei sale, Shen Qingxuan simți un amestec de emoții. Se gândea că poate doamnele oficiale erau mereu așa – elegante și grațioase, tratând problemele cu echilibru, dar lipsite de căldura unui mediu umil. Deși erau mamă și fiu, relația lor rămânea politicoasă și formală.

Shen Qingxuan nici măcar nu-și amintea dacă mama lui îl ținuse vreodată în brațe când era copil. În schimb, doica și a doua mamă îl țineau și îl răsfățau adesea. În cele din urmă, cei care îi fuseseră cei mai apropiați erau și cei care îl trădaseră. Lumea era într-adevăr plină de surprize.

Shen Qingxuan strigă:

– Mamă!

Apoi se așezară amândoi la masă. Mama lui Shen se uită în jur și întrebă:

– Unde este oaspetele tău?

Shen Qingxuan se gândi că ar fi fost ciudat dacă l-ar fi văzut în patul lui așa că îi spuse:

– A ieșit.

Mama lui Shen dădu din cap și, după o scurtă pauză, spuse:

– Am făcut un jurământ în fața lui Buddha, iar acum s-a împlinit. Noi, ca mamă și fiu, ar trebui să scriem împreună scripturi budiste pentru a-i mulțumi lui Bodhisattva[1] pentru binecuvântările sale. Am adus scripturile, așa că dacă ai timp, te rog să scrii câteva copii pentru mine.

Shen Qingxuan înțelegea că jurământul ei era legat de recuperarea lui, deși știa că vindecarea sa nu avea nimic de-a face cu Buddha. El simți că era nepotrivit să o refuze și fu de acord cu ea, luând scripturile și punându-le deoparte.

– Le voi scrie, dar după Anul Nou, am multe probleme de care trebuie să mă ocup, așa că s-ar putea să nu pot scrie prea multe.

Mama lui Shen spuse:

– Nu contează, doar fă tot ce poți.

Shen Qingxuan fu de acord, îi turnă o ceașcă de ceai, i-o înmână, apoi întrebă:

– Mai este ceva, mamă?

După ce ezită, mama lui Shen dezvălui adevăratul scop al vizitei sale, care era, așa cum se aștepta – aranjarea căsătoriei. În calitate de stăpână a familiei Shen, după ce dăduse naștere unui fiu, își îndeplinise datoria privind linia familiei. Acum fiul ei era adult și nu se căsătorise din motive de sănătate, la vârsta de douăzeci și opt de ani, dar acesta acceptase în sfârșit să se căsătorească și să își ia o concubină. Cu toate acestea, concubina pe care o lăsase însărcinată cu un băiat avortase. Logodna fusese ruptă, iar acum linia familiei risca să se stingă. Ca stăpână a familiei Shen, cum să nu fie ea îngrijorată?

Shen Qingxuan anticipase acest rezultat. Văzând expresia îngrijorată a mamei sale, simți un fior de regret, dorindu-și să fi amânat cu câteva luni desfacerea logodnei sale. Acum, la doar câteva zile după ruperea logodnei, subiectul căsătoriei era ridicat din nou.

Shen Qingxuan oftă în sinea sa, uitându-se la canapeaua aparent goală și simțindu-se și mai frustrat. Totul fusese din cauza acestui șarpe, care îi transformase sentimentele sincere în monedă de schimb, afecțiunea devenindu-i un act de caritate, ceea ce îl făcuse să fie dezamăgit și să ia în considerare ruperea relațiilor și căsătoria. Gândindu-se la asta, Shen Qingxuan se pedepsi mental, recunoscându-și impulsivitatea sa tinerească și lipsa de calm, care îi provocaseră probleme inutile.

Dar, având în vedere că lucrurile ajunseră până în acest punct, regretul era zadarnic. Trebuia să găsească o cale de urmat.

După o lungă tăcere, Shen Qingxuan spuse în cele din urmă:

– Mamă, deși pot vorbi acum, sănătatea mea nu s-a îmbunătățit complet. Încă mă bazez pe supe hrănitoare și pastile de ginseng pentru energie. Chiar dacă Yi Ge a promis că îmi va vindeca picioarele, boala este o afecțiune veche, iar canalele și oasele blocate au făcut-o incurabilă. Chiar dacă există femei bune dispuse să se căsătorească cu mine, nu-mi permit să fac asta. Dacă aș muri, ele ar rămâne văduve, ceea ce este o mare nedreptate. Ești plină de compasiune, iar iubirea față de fiul tău este bună, dar și compătimirea față de o fată este, de asemenea, bună. A fi bun cu tine însuți, chiar dacă este mare, este totuși o mică bunătate; a fi bun cu alții, chiar dacă este mică, este o mare bunătate. Mamă, ai fost plină de compasiune toată viața ta, dar te rog să nu lași problemele fiului tău să-ți păteze virtutea.

Shen Qingxuan știa că vorbele sale fuseseră dure, dar nu se simțea vinovat. Se spune că legătura dintre mamă și copil este puternică, iar el își înțelegea bine mama. Era o persoană bună, care nu se îndoia niciodată de intențiile altora.

Chiar și atunci când el își arătase disprețul față de cea de-a doua mamă, ea nu pusese niciodată la îndoială acest lucru și continuase să o trateze ca pe o soră iubită. Îl ținea în brațe chiar și pe Shen Zhen, deși rareori își răsfăța propriul copil. Interpretase aversiunea față de el ca pe un rezultat al ghinionului și nu își pusese niciodată întrebarea de ce simțea asta pentru ea și fiul ei.

Ea nu îl întrebase nimic. Nu îi spusese nici măcar un cuvânt. În schimb, îi reproșase că își vărsase furia pe alții din cauza ghinionului său și că își pierduse controlul.

Acesta era felul de a fi al unei doamne oficiale – generoasă, amabilă și meticuloasă, nepermițând niciodată să i se facă reproșuri, nici măcar de către propriul ei fiu.

Shen Qingxuan simți resentimente.

Cum putea să nu existe? Era doar un copil, totuși când apăruseră necazurile, nici măcar propria lui mamă nu avusese simțul crizei, având în schimb încredere în cei care îi făcuseră rău. Dacă nu ar fi existat acel copil, pe care îl numea fratele său mai mic, el nu ar fi fost aruncat în peștera de gheață. O viață irosită!

Nu exista ură, ci doar o inimă plină de nemulțumiri, care nu avea unde să se descarce. La vârsta la care încă avea nevoie de protecție, nicio rudă apropiată nu fusese acolo să-i întindă o mână de ajutor. Nici măcar mama sa nu scoase niciun cuvânt pentru a-l consola. Să-i spună:

„Nu-ți fie teamă, mama ta este aici”.

Rămas singur, se ghemuise pe pat, trăind în tăcere sentimentul de a fi infirm, neputând nici măcar să se plângă. Privea neputincios cum mama sa și dușmanii săi discutau și râdeau, făcând schimb de amabilități și stând împreună și brodând. Nu putea spune nimic, nu putea face nimic, nici măcar să coboare din pat și să-și tragă mama deoparte. În cele din urmă, nu avusese de ales decât să se resemneze cu soarta.

Da, aceasta era mama lui. O doamnă distinsă dintr-o familie de funcționari erudiți, care fusese mândră toată viața și care nu voia să lase pe nimeni să vorbească de rău despre ea. Voia ca toată lumea să se închine la picioarele sale în semn de admirație totală, numind-o „doamnă” cu cel mai mare respect.

Privea cu dispreț chiar și gelozia cea mai elementară dintre femei. Soțul ei o respectase toată viața.

Fiul ei nu putea decât să o respecte și el.

Privindu-și mama plecând, Shen Qingxuan se uită la ea în timp ce se retrăgea până când silueta dreaptă și demnă dispăru din fața ochilor săi. Apoi își întoarse încet capul și, cu un zâmbet, vorbi spre colțul canapelei:

– Frate Yi, hai să vorbim. Ne cunoaștem de aproape un an și nu am avut încă o conversație adecvată cu tine.

Yi Mo reapăru și, uitându-se la el, îi făcu semn cu mâna:

– Vorbește.

Shen Qingxuan își îndreptă poziția, luă scrisoarea de la Shen Zhen, o citi pentru o clipă, apoi o puse jos zâmbind:

– Să începem cu fratele meu mai mic.

Shen Zhen.

Shen Qingxuan repetă numele acestuia, gândurile sale revenind la vremea când Shen Zhen abia învăța să meargă, cu câțiva dinți de lapte în gură și salivând în fiecare zi, mișcându-se ca o rățușcă dolofană, alergând spre el în ciuda obiecțiilor mamei lor. Când a doua mamă îi interzicea să facă asta, el plângea cu o voce atât de puternică încât reducea la tăcere păsările și insectele din curte. Era un plâns adevărat. Nu numai că plângea, dar își trântea și fundulețul moale de pământ, rostogolindu-se. Acoperit de murdărie, cu fața plină de praf și cenușă, lacrimile îi curgeau creându-i mici șanțuri pe față, chinuindu-se să respire.

De fiecare dată când a doua mamă îl aducea neajutorată, Shen Zhen era întotdeauna ca o minge mică de pământ.

Toată lumea știa că felul de a fi al lui Shen Qingxuan se schimbase drastic după necazurile sale. Nimeni nu îi acordase, însă, atenție. Inițial, el îl ignorase pe Shen Zhen, dar mai târziu, incapabil să reziste agățării persistente a mingiuței murdare de el, îi acordase, în cele din urmă, atenție. Cei doi stăteau adesea împreună, lipiți unul de celălalt, de nedespărțit, dormind chiar împreună îmbrățișați sub aceeași pătură.

Un copil pe jumătate matur, ținând în brațe un frate mai mic moale, acoperit cu o pătură, dormind dulce. Cu adevărat, o afecțiune frățească.

Dar nimeni nu știa că Shen Zhen lua „bomboane de zahăr” pe care fratele său i le dădea în fiecare zi. „Bomboanele de zahăr” erau făcute de Shen Qingxuan din râme amestecate cu noroi din curte, tăvălite în formă de bile acoperite cu apă cu zahăr, obligându-l să le mănânce. Shen Zhen le mânca, strâmbându-se, temându-se că fratele său îl va ignora și nu se va mai juca, așa că zilnic le mânca. După asta, avea dureri de stomac și mergea din când în când la doctor. În cele din urmă, medicul îi prescrisese medicamente puternice, iar copilul ajunsese să aibă câțiva viermi în stomac. Aceste mici probleme făcură ca obrajii lui dolofani de altădată să dispară rapid. Cu toate acestea, el nu îndrăznise niciodată să spună ceva cuiva pentru că, dacă ar fi făcut-o, fratele său l-ar fi ignorat și ar fi putut chiar să-l bată.

Pe măsură ce crescuse, Shen Qingxuan știa că acesta putea să realizeze unele lucruri, așa că încetase să le mai facă. În schimb, folosea gesturi pentru a-l încuraja să se cațăre în copaci pentru a prinde păsări, alegând întotdeauna copaci cu ramuri subțiri. Shen Zhen se urca și cădea de fiecare dată. După mai multe căzături, se deșteptase, urcându-se în mod deliberat nu prea sus de unde cădea intenționat astfel încât căzătura să fie mai puțin dureroasă. Fratele său nu putea să-și permită să încerce să îl păcălească în fața lui, așa că, într-o zi, alesese un copac înalt care creștea deasupra zidului curții și îi spusese să se cațăre pentru a umbla la cuibul de păsări.

Shen Zhen se urcase până în cel mai înalt punct, dar apoi îi fusese frică să mai coboare. Shen Qingxuan își deschisese brațele și strigase spre el:

– Sari, că să te prind eu.

Deși erau departe unul de celălalt și Shen Zhen nu-i putea vedea buzele acestuia, înțelesese sensul cuvintelor sale. În acel moment, Shen Zhen în vârstă de șase ani, se uitase la el cu o față de tigru, iar apoi chiar sărise.

Cum putea Shen Qingxuan imobilizat să-l prindă? Nu făcuse nicio mișcare, privindu-l rece cum cădea.

Shen Zhen fusese, însă, prins de crengile copacilor la jumătatea distanței, fără a-și rupe vreo mână sau picior, doar dislocându-și umărul. Rămăsese atârnat în copac, plângând cine știe cât timp până când cineva venise să-l salveze. Fusese cărat de servitori pentru a fi examinat de un doctor, iar când privise în jur, constatase că fratele său, care înainte se afla sub copac, nu mai era acolo.

În acel moment, Shen Zhen, deși naiv, înțelesese vag că fratele său nu îl plăcea, îl ura și că voia să îi facă rău.

Cu toate acestea, încă îl plăcea pe fratele său mai mare și continua să îl urmeze, ținându-se de picioarele lui, uitându-se la fratele său, care nu se putea deplasa, zâmbindu-i blând.

De fiecare dată când era rănit mai grav, zâmbetul fratelui său era și mai strălucitor. Ochii lui deveneau, de asemenea, mai luminoși și nu mai erau atât de posomorâți.

Așa că Shen Zhen continua să aibă reputația de a fi un fiu obraznic și răutăcios, lăsându-se rănit din nou și din nou de fratele său.

Până când, odată, Shen Qingxuan îi dăduse un băț de chibrit și îi  spusese să aprindă focul în magazia de lemne, zicându-i că își poate prăji singur cartofi dulci. Când aprinsese focul și se pregătise să iasă, descoperise că ușa magaziei era încuiată, iar el rămăsese prins înăuntru, cu focul crescând tot mai mult. Când flăcările se apropiaseră de fața sa, Shen Zhen, în vârstă de opt ani, văzuse chipul fratelui mai mare prin fereastra în flăcări. Încă zâmbitor, fratele său se uita la el cu blândețe.

Shen Zhen strigă:

– Frate!

– Frate!

– Frate, frate, frate, frate!!!

Nu spunea nimic altceva, ci doar îl striga pe fratele său, la fel cum striga Shen Qingxuan, atunci când căzuse în peștera de gheață, după doica sa.

Dar, spre deosebire de el, care țipa fără să aibă pe nimeni care să-l salveze, Shen Zhen avea pe cineva. Fratele său deschisese în cele din urmă ușa magaziei de lemne, îl târâse afară pe copilul îngrozit, stinsese flăcările din fața lui, îl ținuse în brațe în timp ce amândoi se îndepărtau, îmbrățișându-se unul pe celălalt, privind cum magazia de lemne se transforma în scrum.

Ulterior, nimeni nu aflase de ce izbucnise incendiul și nimeni nu știuse cum reușise Shen Qingxuan, în vârstă de cincisprezece ani, să îl tragă pe Shen Zhen afară din foc. Shen Qingxuan nu putea vorbi, iar Shen Zhen tremura și refuza să vorbească despre incendiu.

Până când, într-o noapte, Shen Qingxuan se trezise amețit și văzuse o siluetă mică stând lângă patul său în întuneric. Silueta tremura de frig, stând desculță pe podea, uitându-se timid la fratele mai mare de pe pat.

Shen Zhen îl întrebă:

– Frate, nu mă mai urăști?

Shen Qingxuan aprinsese o lumânare, se uitase la el și, după o vreme necunoscută, dăduse în cele din urmă din cap.

Trecutul dispăruse.

Shen Qingxuan băuse o ceașcă de ceai, își turnă o alta și, după ce o bău și pe aceasta în tăcere, se întoarse spre Yi Mo și spuse zâmbind:

– Este foarte ciudat. I-am făcut atâtea lucruri rele, dar ulterior l-am tratat bine. Și totuși nu mă simt deloc vinovat. Cred doar că dorința de a-l ucide atunci era justificată, iar faptul că l-am tratat bine după aceea a fost, de asemenea, un lucru meritat. Nu am simțit niciodată nicio remușcare. Nu este ciudat?

Yi Mo scutură din cap:

– Nu este ciudat.

Shen Qingxuan se uită la el. Yi Mo tăcu o vreme, apoi spuse:

– Lui îi este milă de tine.

Shen Qingxuan se gândi la asta și fu de acord, murmurând un „hmm” și adăugând:

 – Dacă aș fi fost sănătos, aș fi fost mult mai bun decât el în ceea ce privește studiile și perspectivele de viitor. Poate că atunci, nu i-ar mai fi plăcut de mine.

Yi Mo răspunse:

– Te-ai gândit bine.

Apoi spuse o mică poveste despre doi frați dintr-o familie care, deși nu era bogată sau nobilă, era totuși înstărită. Al doilea frate, cu doi ani mai mic și născut dintr-o concubină, era adesea comparat în mod nefavorabil cu fratele mai mare de către bătrânii familiei. Aceștia spuneau frecvent că cel mai mic era prost, iar cel mai mare era remarcabil. Cu timpul, fratele mai mic începuse să nutrească resentimente, întreaga sa copilărie fiind plină de tristețe și lipsită de bucurie, deoarece toate lucrurile bune mergeau la cel mai mare, în timp ce el primea doar resturile. După moartea tatălui lor, frații fuseseră separați și nu mai avuseseră de atunci niciun contact. Fratele cel mare intrase în serviciul public și devenise bogat și influent, în timp ce fratele cel mic dusese o viață grea ca negustor ambulant.

Douăzeci de ani mai târziu, fratele mai mare căzuse în dizgrație, pierzându-și poziția și fiind trimis înapoi în orașul său natal. Fratele mai mic, după ani de muncă grea, își construise propria afacere și acumulase bunuri considerabile. Neavând unde să se ducă, fratele mai mare căutase refugiu la cel mai mic.

După zeci de ani, când se reîntâlniră, fratele mai mic era bine îmbrăcat și cu obraji roz, în timp ce fratele mai mare era zdrențuit, slăbit și suferea de o boală grea.

Yi Mo făcu o pauză și îl întrebă pe Shen Qingxuan:

– Ce crezi că s-a întâmplat între frați?

Shen Qingxuan se gândi un moment, după care spuse zâmbind:

– Bineînțeles, fratele mai mic l-a acceptat pe cel mai mare, oferindu-i mâncare și haine bune, tratându-i boala și restabilind cu adevărat legătura frățească.

Yi Mo dădu din cap.

– Corect.

– Dacă aș fi fratele mai mic, aș face la fel, spuse Shen Qingxuan.

– Ce ar putea fi mai satisfăcător decât să vezi pe cineva, cândva inaccesibil, târându-se la picioarele tale, acceptându-ți mila?

Yi Mo se uită la el, meditând, și apoi spuse:

– Nu este așa.

– Atunci ce este?

– Îți scapă din vedere un aspect, spuse Yi Mo încet.

– Deși a existat o ruptură, ei sunt încă frați de sânge, conectați prin linia lor de sânge. Prin urmare, acceptarea și bunătatea fratelui mai mic față de cel mai mare nu sunt în întregime din milă. Este pentru că, atunci când fratele mai mic a văzut starea decăzută a fratelui mai mare, s-a gândit mai întâi la el însuși. El a fost cândva umil și discriminat, cunoscând greutățile. După mulți ani, când s-au întâlnit din nou, nu a fost o relație de dăruire-primire. Ei erau în sfârșit egali, lipsiți de influențe externe și au putut să își refacă legătura frățească.

Yi Mo continuă:

– Shen Qingxuan, i-ai făcut rău lui Shen Zhen pentru că te-ai văzut ca victimă, în timp ce Shen Zhen a fost beneficiarul întregii aventuri. Nu l-ai cruțat, ceea ce era firesc și nu necesita vinovăție. Mai târziu, când l-ai salvat și ai avut grijă de el, a fost pentru că l-ai făcut să experimenteze suferința pe care tu ai îndurat-o tu. Voi doi ați echilibrat balanța, așa că nu este nevoie de vinovăție.

Yi Mo îl întrebă:

– Am dreptate?

Shen Qingxuan rămase tăcut. După un timp, el dădu în cele din urmă din cap și suspină cu un zâmbet:

– Da.

Făcuse o mică pauză și adăugă:

– De fapt, Shen Zhen nu m-a întrebat niciodată de ce l-am urât înainte. Poate că a ghicit vag ceva, dar i-a fost prea frică să spună… ăsta sunt eu.

Shen Qingxuan se gândi că, la urma urmei, erau frați. Chiar dacă nu era clar, știa că dacă această problemă ar fi fost adusă în discuție, consecințele ar fi putut fi imprevizibile.

Nu puteau vorbi, nu puteau întreba. Pentru că familia Shen era locul în care ei crescuseră, în ciuda defectelor sale. Acele defecte nu puteau depăși niciodată lucrurile pe care le prețuiau.

Nimeni nu avea inima să le distrugă cu adevărat casa.

Așa că acele defecte trebuiau ascunse, suprimate, îngropate adânc. Timpul avea să treacă și, în cele din urmă, acestea aveau să se transforme într-un ghimpe putred în carne. Poate că, într-o zi, va apărea ocazia de a scoate acel ghimpe putred, de a-l transforma în praf și de a permite rănii să se vindece.

Shen Qingxuan își mută scaunul mai aproape, îl luă de mână pe Yi Mo și nu spuse nimic, doar îi ținu mâna în liniște.

Degetele lor se împleteau, tăcute și nemișcate.

Ca și cum ținându-se de mână în felul acesta, ar putea merge împreună până la sfârșitul timpului.

În afara ferestrei, lumina soarelui era peste tot, strălucind pe zăpada netopită, orbitor de imaculată.

Shen Qingxuan spuse:

– Ce noroc.

Apoi tăcu.

Nu își terminase propoziția, dar Yi Mo înțelesese.

Cuvintele nespuse erau – ce noroc că te-am întâlnit.

Poate că din cauza luminii frumoase a soarelui, Yi Mo îl lăsă să îl țină de mână și să stea unul lângă altul, uitându-se la priveliștea de afară, fără să se îndepărteze nici măcar o clipă.

______________________

[1] Bodhisattva (bodhi = iluminare, sattva = ființă) este, conform învățăturii budiste, o persoană care își asumă durerea reîncarnărilor și a existenței.