Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 24, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 24

Ji Jiu se aplecase deasupra biroului, pictând la luminii lămpii cu ulei. Pentru că vremea se încălzise, apăruseră câteva insecte mici. Fie că intraseră în zbor prin crăpăturile ușii și ale ferestrelor, fie că pur și simplu nu ieșiseră deloc din cameră, se învârteau în jurul lămpii cu ulei, ca și cum flacăra ar fi avut o aură misterioasă, făcându-le chiar să nu se teamă de pericolul de a fi arse.

Zburau ca niște nebune. Acesta fusese gândul care îi veni în minte lui Ji Jiu când își ridică privirea și văzu acele umbre mici și confuze, care se agitau.

Incapabil să reziste nebuniei lor, Ji Jiu folosi mânerul pensulei pentru a ațâța flacăra. Focul se amplifică, iar câteva insecte aflate în apropierea flăcării pieriră într-o clipă. Celelalte se împrăștiară pentru o vreme, dar când Ji Jiu retrase pensula, se adunară din nou în jurul ei.

Ca moliile la flacără, se gândi Ji Jiu privindu-le îndelung.

Yi Mo se apropie și aruncă o mică vrajă. Lumina slabă deveni brusc strălucitoare, luminând încăperea de parcă ar fi fost în timpul zilei. Ji Jiu se uită la el, apoi își lăsă capul în jos pentru a continua să picteze. De data aceasta, picta un peisaj, iar lumina puternică îl făcu să-și îndrepte ușor spatele și nu mai fu nevoie să stea aplecat peste birou.

Yi Mo stătea în tăcere în lateral, privindu-l cum mânuia pensula. Treptat pe hârtie apărură munții îndepărtați și apele ce-i înconjurau, împreună cu un mic sat și un fum ondulat. Când Ji Jiu era pe cale să termine, Yi Mo îl întrebă:

– Unde este acest loc?

– Este orașul natal al mamei mele, răspunse Ji Jiu, adăugând ultimele tușe.

Apoi, îl întrebă și el pe Yi Mo:

– Orașul tău natal unde este?

Yi Mo se gândi mult timp înainte de a scutura din cap și de a răspunde:

– Nu-mi amintesc.

Ji Jiu făcu o pauză surprins, apoi spuse repede:

– Dacă poți uita așa ceva, atunci de ce nu-l poți uita și pe Shen Qingxuan?

O spusese fără să gândească prea mult, iar amândoi înghețară pentru o clipă.

– Vrei să îl uit? întrebă Yi Mo.

– Uită-l, ar trebui să-ți vezi de propriile treburi, răspunse Ji Jiu.

– Să fac ce anume?

– Să devii un nemuritor. Asta ar trebui să faci.

Yi Mo tăcu.

Pergamentul cu cerneală se uscă încet în tăcerea lui. Ji Jiu îl rulă și îl puse deoparte, apoi întinse o nouă foaie de hârtie albă. Își luă pensula, ezitând un moment, ca și cum nu ar fi știut ce să picteze.

Yi Mo spuse apoi:

– Nu-mi amintesc prea multe despre orașul meu natal. Tot ce-mi amintesc este doar cum arăta acesta în fiecare an în timpul sezonului de înflorire a piersicilor.

În timp ce vorbea, luă o pensulă de pe suport, iar Ji Jiu se dădu la o parte pentru a-i face loc.

Yi Mo se aplecă ușor în față, cu capul în jos și părul lung căzând în cascadă, ascunzându-i fața și expresiile. Ținu pensula cu grijă și începu să picteze.

Vederea lui Ji Jiu era blocată de părul lung al lui Yi Mo, neputând vedea direcția mișcării pensulei, dar simți vag că acest demon avea chiar abilități excepționale de pictor. Neputând să reziste curiozității sale, se apropie să vadă.

Hârtia albă se umplu mai întâi cu cerneală neagră, apoi apărură mici puncte roșii rotunde și de alte forme. Nu pictase nici măcar o floare de piersic. Cu toate acestea, Ji Jiu putu să vadă clar mugurii de piersic, care înfloreau peste tot în munți.

Yi Mo își lăsă pensula jos și spuse:

– Vino aici.

Ji Jiu se apropie de el, iar Yi Mo îl trase în fața lui, îmbrățișându-l de la spate.

– Privește, spuse el, și cu o mișcare a mânecii lungi, punctele roșii de pe hârtie păreau să se schimbe ca suflate de vânt, tremurând ușor, apoi să înflorească treptat.

Munții și câmpiile fuseseră complet acoperite de flori de piersic, care înfloreau strălucitor ca zorii și ca norii.

Ji Jiu nu mai văzuse niciodată o astfel de priveliște ciudată.

– Ah, respiră el încet, incapabil să spună vreun cuvânt.

Era prea frumos, atât de frumos încât nu existau cuvinte pentru a descrie priveliștea.

Florile de piersic continuară să înflorească, fiecare mugure deschizându-se unul după altul. Când ajunseră în plină floare, petalele lor începură să cadă. Erau colorate și frumoase, iar căderea lor crea o priveliște strălucitoare, uimitoare.

Yi Mo îi șopti la ureche:

– Îți place?

Ji Jiu se uită la tablou fără să clipească, dând din cap aprobator.

– Dar…, continuă Yi Mo, strângându-și brațele în jurul taliei lui Ji Jiu Apoi șopti:

– …mi-aș dori să pot picta flori de piersic și pe trupul tău.

Yi Mo spuse asta și imediat mâna sa aflată pe talia lui Ji Jiu începu încet să coboare ușor, deplasându-se treptat peste curba taliei sale, spre șoldurile rotunjite. Degetele sale alunecară prin crăpăturile veșmintelor sale lungi și lenjeria intimă, apoi șopti:

– Să intru în trupul tău pe aici va fi ca și cum m-aș întoarce acasă.

Vocea lui Yi Mo era joasă, calmă, lipsită de emoție. Nu era conștient de ceea ce spunea, dar exprima cu sinceritate ceea ce gândea. Corpul lui Ji Jiu înțepeni instinctiv la atingerea lui, urechile înroșindu-i brusc imediat ce acesta termină de vorbit.

Yi Mo nu știa că acestea erau cele mai obscene și mai frumoase cuvinte pe care Ji Jiu le auzise vreodată.

– Tu ești orașul meu natal, zise el.

Ji Jiu își reveni rapid în fire și îl împinse repede, cu fața roșie, deși în ochii lui apăru o strălucire ciudată. Numai el știa cât de repede îi bătea inima, de parcă ar fi vrut să-i sară din gât și nu o putea opri.

Abia când se duse la fereastră și împinse rama de lemn, bătăile inima i se liniștiră treptat.

Ji Jiu spuse:

– Persoana care te-a făcut să simți că te întorci acasă nu mai este aici. Ai de gând să o cauți în continuare cu acest dor de casă?

După o scurtă pauză, el adăugă:

– Chiar dacă o vei găsi, veți fi doar câteva decenii împreună și pe urmă iar va trebui să vă despărțiți. Dacă se reîncarnează într-o molie care zboară spre flăcări, se va naște și va muri în aceeași zi. Unde vei merge să o cauți atunci?

Ji Jiu continuă:

– Renunță la asta.

Yi Mo rămase uluit pentru o clipă, apoi spuse:

– Am crezut că o să mă lași după tot ceea ce s-a întâmplat astăzi.

Ji Jiu își întoarse fața spre el și îl privi liniștit, spunând:

– Nu mă poți prinde în capcană. Singurul care mă poate prinde în capcană sunt eu însumi.

Nu avea de unde să știe că această propoziție rostită de Ji Jiu era ecoul cuvintelor pe care Yi Mo le spusese cu peste o sută de ani în urmă, atunci când discutau despre viața și moartea demonilor:

– Singurul care poate ucide un demon este demonul însuși.

Ji Jiu nu avea cum să-și amintească asta, dar Yi Mo da.

Yi Mo spuse:

– Este din cauză că te simți vinovat față de mine? Această vinovăție este cea care te-a prins în capcană?

Ji Jiu se gândi o clipă, apoi scutură din cap pe neașteptate. Ji Jiu spuse:

– Nu-ți datorez nimic. Nu am de ce să mă simt vinovat.

– Hmm?

– Relația ta cu Shen Qingxuan este problema ta. Să-l cauți de peste o sută de ani, să-i cauți reîncarnarea, asta este treaba ta. Să nu devii un nemuritor și să te scufunzi în lumea oamenilor este alegerea ta. În toate acestea, eu, Ji Jiu, nu am niciun amestec și, de fapt, nici măcar nu sunt implicat. Așa că nu-ți datorez nimic și nu trebuie să mă simt vinovat.

Privindu-l, Ji Jiu știuse că auzise conversația lui de mai devreme. Deși cineva nu ar trebui să tragă cu urechea, se părea că aceste standarde par să nu se aplice demonilor, așa că îl lăsă baltă. El continuă:

– Nu vreau să îmi amestec doamna în această problemă.

Apoi adăugă:

– Nu este atât vinovăție, cât tristețe.

Dacă i-ar fi spus aceste cuvinte doamnei, ea nu ar fi înțeles și nu ar fi făcut decât să-l sâcâie și mai tare, așa că era mai bine să rezolve problema simplu. Chiar dacă ar fi existat o vină, acea vină nu era pentru Yi Mo, ci pentru doamnă. Apariția bruscă a lui Yi Mo îl tulburase și, de atunci, el nu îi mai putuse oferi dragostea normală dintre un bărbat și o femeie. Era imposibil să nu se simtă vinovat. Dar aceste cuvinte, Ji Jiu nu le putea spune nimănui. În această viață, ele nu puteau decât să rămână îngropate în inima sa.

Yi Mo îl întrebă:

– Atunci de ce ești atât de trist?

Ji Jiu răspunse:

– Este greu de spus. Deși știu că nu-ți datorez nimic, tot mă simt profund întristat. Cred că ar trebui să fiu bun cu tine, dar în același timp ar trebui să fiu și rău cu tine. Dar „binele” are un rezultat, în timp ce „răul” nu are limite. Ar fi bine să nu te mai gândești asta și să continui să te cultivi pentru a deveni nemuritor. Nu te mai pot însoți mulți ani. Chiar dacă va exista o altă reîncarnare, Ji Jiu va muri, iar Shen Qingxuan nu se va renaște. Oricine s-ar naște va fi doar un străin, cineva care te va trata cu aceleași limite.

Yi Mo era pe punctul de a spune ceva, dar Ji Jiu închise fereastra și se îndreptă spre pat pentru a aranja așternuturile, nevrând să mai continue conversația.

Simțea că ceva avea să se întâmple în această noapte. Anii de viață cu pericole ascunse îi perfecționaseră lui Ji Jiu instinctul de a detecta pericolul care stă la pândă. Așadar, spunând toate aceste lucruri, el încerca doar să atenueze acel pericol.

Nu putea înțelege clar care era pericolul, dar poate că îl putea evita din întâmplare.

Dacă l-ar putea evita, poate că acest tip de viață ar putea continua, iar el ar putea păstra acest demon lângă el, oferindu-i bunătate cu limite. Încerca din răsputeri să nu-l rănească.

Dar în acea noapte, când Ji Jiu se trezi din somn și simți mișcările persoanei aflate în spatele său, știu că această viață avea zilele numărate.

Ji Jiu îl strigă:

– Yi Mo.

Vocea sa nu era aspră, rămase calmă, ba chiar avea și o ușoară urmă de implorare, mai mult suprimată. Amintirile forțate, deși dorea să le uite, erau deja adânc gravate în trupul său, iar subconștientul său le reținuse deja. Nu putea face dragoste cu el. Putea îndura atunci când era ținut în brațe, dar când hainele lui interioare erau descheiate și pantalonii scoși, umilința și rușinea îngropate în colțurile întunecate ale minții sale se trezeau din nou și se răzvrăteau. Ji Jiu se zbătu cu disperare, încercând să nu-și piardă controlul și să negocieze cu el, spunând:

– Dă-mi drumul.

Yi Mo, însă, îl ținu ferm și, în același timp, îi șopti:

– Îți place, de ce să-ți dau drumul?

Încă o dată, Ji Jiu își reaminti că, chiar și atunci când fusese forțat de cineva de același sex, el încă mai avea sentimente. Fărâma de raționament pe care se luptase să o păstreze se transformă în fum, dispărând brusc.

Yi Mo știa că acesta nu era dispus, dar nu avea de gând să se oprească. După atâta timp, ori de câte ori deveneau un pic mai intimi, Ji Jiu înțepenea, iar corpul său devenea rece. Rezistența lui nu dăduse niciodată semne că ar fi dispărut cu timpul. Yi Mo nu știa de ce se întâmpla asta.

Chiar dacă putea ghici vag ceva, nu era dispus să se gândească prea mult la asta sau să recunoască.

Yi Mo îl întoarse pe Ji Jiu, care se zbătea cu disperare, și apoi îl apăsă strâns sub el, asigurându-se că acesta nu se mai putea mișca sau scăpa. Îl îmbrățisă strâns pe Ji Jiu, în mintea sa apărând imaginea lui Shen Qingxuan, îmbujorându-se sub el, dar fără să opună rezistență.

Chiar și după o zi încărcată cu treburi, fiind epuizat încât abia își mai putea ține ochii deschiși, Shen Qingxuan tot își deschidea corpul pentru a-l găzdui.

Penisul dur care se freca între picioarele sale îl făcu pe Ji Jiu să tacă. După o ultimă luptă, care fusese în zadar, înțelese că persoana de deasupra lui nu avea nicio intenție să îi dea drumul. Ji Jiu aproape că simțea cum transpirația rece i se scurge prin pori, răspândindu-se ca o ceață ușoară, înghețându-l complet din interior spre exterior.

Capul lui Ji Jiu se înclină slab pe pernă și în cele din urmă murmură:

– Nu mă forța.

Apoi închise ochii.

Yi Mo tresări pentru o clipă, își coborî pleoapele și îi sărută gâtul ca și cum l-ar fi consolat, șoptindu-i:

– Nu-ți fie teamă.

Ji Jiu nu îi răspunse.

În cele din urmă, Yi Mo renunță și nu îl mai forță ca înainte, în schimb își frecă penisul de crăpătura dintre fese și partea interioară a coapselor sale. El nu știa, totuși, că aceste acțiuni pentru Ji Jiu erau la fel de neplăcute ca penetrarea directă și, de fapt, se simțeau chiar mai obscene.

După ce ejaculă, Yi Mo se întinse peste el, îngropându-și capul în gâtul lui Ji Jiu și își folosi buzele pentru a-i lăsa urme pe piele, una după alta, adânci și superficiale. Dar aceste urme de sărut aveau să dispară curând. La fel ca intimitatea, indiferent cât de îndelungat sau intens ar fi fost actul în sine, totul avea să se încheie odată cu eliberarea materialului seminal, ca apa care curge peste corp, fără să lase nicio urmă. Căldura se va estompa, urmele de sărut vor dispărea, iar persoana care îl însoțea va muri în cele din urmă.

Yi Mo nu știa de ce s-ar mai putea agăța.

În acest moment, Ji Jiu, care rămăsese tăcut în tot acest timp,  profită de momentul de neatenție al lui Yi Mo, răsturnându-l și aruncându-l pe bărbat pe spate.

În acea noapte, ochii lui Ji Jiu erau ca cei ai unei fiare în pragul disperării, plini de o disperare zguduitoare.

Așa că, atunci când palma lui veni spre el, Yi Mo se uită în acei ochi și uită să se mai ferească.

Mâna lui Ji Jiu ucise mulți oameni înainte. Cu un arc lung, putea să tragă într-o țintă aflată la o sută de pași distanță.

Îl pălmui pe Yi Mo cu forța unui ucigaș.

Capul lui Yi Mo se înclină într-o parte. Când se întoarse din nou cu fața la el, văzu ochii întunecați ai lui Ji Jiu și îl auzi pe acesta spunând:

– Ești dezgustător.