Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 23

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 23

Indiferent cât de liniștită putea fi viața, existau întotdeauna momente care tulburau calmul.

Shen Jue își exersa sabia în curte, în timp ce Ji Jiu stătea în apropiere și privea, iar Yi Mo moțăia sprijinindu-se de scaunul său de bambus. Această după-amiază obișnuită luă o întorsătură neașteptată, atunci când Shen Jue execută brusc o floare cu sabia sa, o înveli și se dădu la o parte, ca și cum ar întâmpina pe cineva.

Ji Jiu fu oarecum surprins, dar în acel moment, se auzi un ciocănit în poartă. Zgomotele loviturilor în scândurile de lemn se auziră unul după altul. Ji Jiu îi făcu semn lui Shen Jue să meargă și să deschidă poarta.

Imediat ce poarta se deschise, o femeie păși peste prag, iar Ji Jiu rămase pentru o vreme uluit. Spuse repede:

– Doamnă!

Dar apoi observă că mai era cineva care se sprijinea de picioarele acesteia, nedorind să îi dea drumul.

Doamna Ji Liu venise însoțită de fiica lor cea mică și de câteva servitoare. Stând în dreptul porții, aruncă imediat o privire asupra curții.

Această curte mică era într-adevăr modestă, cu doar trei camere, dintre care una era bucătăria. Din locul în care se afla, putea vedea totul clar.

Doamna se uită apoi spre persoana care se odihnea rezemată lângă scaunul de bambus al soțului ei. Bărbatul avea ochii închiși și nici nu se deranjase să o privească, continuând să se întindă la picioarele lui Ji Jiu și să doarmă profund. Neputând dormi noaptea, trebuia să recupereze somnul la lumina zilei. Cu cât soarele era mai strălucitor pe cer, cu atât dormea mai bine. Motivul era simplu – lumina intensă nu-i lăsa loc de alte gânduri.

De regulă, Ji Jiu nu-și putea da seama dacă Yi Mo dormea cu adevărat sau se prefăcea, dar se obișnuise cu asta, așa că îl lăsa să facă ce voia.

Totuși, de data aceasta, nu mai putea continua așa. Ji Jiu îl bătu pe Yi Mo cu vârful degetelor pe creștetul capului său și îi spuse:

– Ridică-te.

Yi Mo mormăi ceva, apoi se ridică, scuturându-și capul și ajustându- și poziția. Cu privirea încă încețoșată, îl strigă cu voce joasă pe Shen Jue:

– Xiao Bao.

Shen Jue se apropie imediat de el, îndepărtă praful galben de pe haina neagră a lui Yi Mo și îi descâlci părul răvășit de la somn, îndepărtând chiar și micile frunze prinse în el.

Odată ce Yi Mo fusese aranjat, se îndreptă direct spre poartă.

Ji Jiu se întoarse spre Shen Jue și îl instrui:

– Urmează-l și tu și nu-l lăsa să facă probleme.

Shen Jue dădu aprobator din cap și îl ajunse rapid din urmă pe Yi Mo, care se retrăgea.

Ji Jiu le făcu semn servitoarelor să aștepte în afara porții, după care se duse spre soția sa. Se aplecă să o ia pe fiica lor în brațe, apoi își privi soția și o întrebă:

– Ce te aduce aici?

Cuvintele sale erau calme, ca apa liniștită. Cu toate acestea, pentru doamna Ji Liu, acest calm nu făcea decât să adauge gaz pe focul frustrării sale.

– Nu pot să vin să te văd? spuse ea întrebător.

Ji Jiu se uită la ea, îmbrățișându-și fiica speriată.

– Doamnă, hai să bei niște ceai ca să te calmezi și să-ți limpezești mintea.

Fetița, care nu-și mai văzuse mama furioasă niciodată, se sperie și începu să plângă. Ji Jiu o consolă o vreme, dar ea continua să sughițe și să plângă, cu lacrimile curgând șiroaie pe fața sa.

Aerul era plin de parfumul florilor de salcâm, și chiar și măsuța rotundă de lângă scaunul de bambus avea o notă de miros dulce. Ji Jiu luă câteva gustări de pe masă și i le dădu fiicei lor, care, după ce încercă una, se opri imediat din plâns. Buzele ei, asemănătoare unor petale de flori erau încă acoperite de firimituri. Mâncase cu nerăbdare, holbându-se la Ji Jiu cu ochii mari și înlăcrimați. După ce termină o gustare, își deschise din nou gura, aproape mușcând vârful degetului lui Ji Jiu. Această privire lacomă îl făcu pe Ji Jiu să zâmbească. Deși fetița nu înțelegea de ce, zâmbi și ea împreună cu el, cu fața încă brăzdată de lacrimi.

Când Ji Jiu văzu că se calmase, o luă în brațe și se îndreptă spre soția sa, oferindu-i și ei câteva dintre gustări.

– Încearcă și tu, le-am făcut chiar eu.

Shen Jue culesese atât de multe flori de salcâm, astfel că cele proaspete erau folosite la gătit orez și gustări, iar restul fuseseră fierte pentru a face dulceață. La prepararea gustărilor, mai adăugase puțină dulceață pentru o aromă mai puternică.

După un timp, doamna Ji Liu se liniștise. Se uită la gustările pe care le pregătise și spuse:

– Nu am știut niciodată că te pricepi să faci așa ceva.

Ji Jiu zâmbi ușor.

– Niciodată nu e prea târziu să afli.

Ea luă încă o mușcătură delicată, iar gustul fu neașteptat de bun. Chiar când era pe cale să-l laude, se opri brusc, fixându-l cu privirea.

– Ai făcut astea pentru el?

Ji Jiu se încruntă ușor și răspunse:

– Stăteam degeaba, nu aveam nimic altceva de făcut, așa că le-am pregătit. Ce e rău în a împărți câteva cu el? De când ai devenit atât de meschină?

Doamna Ji Liu zâmbi amar și spuse:

– În toți acești ani de când sunt căsătorită cu tine, nu ai pregătit niciodată nimic pentru mine. Nici măcar o dată.

Ji Jiu răspunse:

– Asta pentru că nu eram niciodată acasă în această perioadă a anului.

– Chiar niciodată? întrebă ea.

– Ai fost acasă în primul nostru an de căsătorie. Ai uitat?

Ceea ce menționase ea fusese de mult îngropat în adâncurile timpului. Ji Jiu se gândi mult timp înainte să-și amintească. Într-adevăr, fusese acasă în acel an, dar fusese atât de ocupat încât abia își văzuse noua soție, darămite să se gândească și la prepararea gustărilor. Prepararea acestor lucruri necesita timp liber și liniște sufletească, ceea ce el nu avusese în acel moment. Fără acestea, gustul nu ar fi fost la fel de bun.

Când era copil, gătea pentru mama lui. Numai el știa câte zile de efort era nevoie pentru a le face să iasă bune.

Ji Jiu spuse:

– Ce încerci să-mi spui?

Îi luă gustarea ruptă din mâna fetiței, se așeză pe scaunul său de bambus și continuă să o țină în brațe pe copilă.

– Dacă ai ceva de spus, doar spune-o. Dacă continui să faci scandal, ești mai rea decât acele femei din piețe.

Doamna Ji Liu se forță să-și păstreze calmul și spuse imediat:

– Soțule, ia-ți te rog o concubină.

O spuse așa repede, ca și cum era pregătită pentru asta, așteptând doar aprobarea lui Ji Jiu. De-a lungul anilor, bărbatul o răsfățase întotdeauna. Deși petreceau puțin timp împreună, el nu îi dăduse niciodată mai puțin decât ar trebui. Din cauza despărțirii lor el îi oferea la întoarcere și mai mult. Doamna Ji Liu știa că Ji Jiu nu va fi de acord, dar trebuia să o spună înainte de a putea spune și alte cuvinte.

Dar nu avusese niciodată șansa să le spună.

Pentru că Ji Jiu, care se juca cu fiica lor, răspunse dezinvolt:

– Bine.

Doamna rămase încremenită, ca și cum mintea ei ar fi fost golită într-o clipă, pierzându-și toate gândurile.

Ji Jiu așteptă o clipă înainte de a-și ridica ochii la ea pentru a o privi. Ochii femeii se umeziseră fără să-și dea seama. El zise cu calm:

– Din moment ce vrei să aduci o concubină, la statutul meu, o casă nu va fi suficientă. Am auzit că în estul orașului, Miaohua Hutong, există o familie cu numele de familie Zhang, care are două fiice frumoase. Du-te și aruncă o privire pentru mine. Dacă sunt cu adevărat frumoase ca florile, alege o zi și rezolvă problema.

După o pauză, nevăzând niciun răspuns din partea soției,  adăugă:

– Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Poate că, înainte de a pleca la război, îi pot da fiicei mele ascultătoare încă un frate sau o soră.

În timp ce vorbea, Ji Jiu mângâie obrazul fiicei sale și întrebă:

– Micuțo, vrei o soră?

Fetița, deși nu înțelegea asprimea din spatele cuvintelor tatălui ei, zâmbi și dădu din cap fericită.

Fața doamnei devenise palidă ca hârtia și abia se mai putea ține pe picioare.

Ji Jiu mai așteptă o clipă, apoi își lăsă fiica jos, permițându-i să se joace deoparte, înainte de a se apropia de doamnă. Îi șterse ușor lacrimile de pe obraz și îi spuse încet:

– Doamnă, nu ești atât de mărinimoasă pe cât crezi, înțelegi?

Făcu o pauză, apoi continuă:

– Și fără talente speciale, îmi permit mai mult decât crezi să-mi iau câteva concubine sau dansatoare.

Ji Jiu spuse apoi cu indiferență:

– Chiar și în creșterea unor tineri băieți în curtea din spate a casei, tu, doamnă, nu ai avea niciun cuvânt de spus.

Apucă mâna rece a femeii și o trase ușor să se așeze lângă el. Pe un ton jos, adăugă:

– Nu îmi iau concubine și nu păstrez amante, nu numai din dragoste pentru tine.

Mâna doamnei tremură în a lui ca lăbuța unui animăluț speriat.

Ji Jiu își strânse palma mai tare înainte de a continua:

– Nu mă interesează acele persoane, indiferent cât de frumoase sunt. În plus, sunt deja căsătorit și nu vreau să-mi întristez soția. Acesta este motivul pentru care nu mi-am luat nicio concubină în acești ani.

Eliberându-i mâna, Ji Jiu se uită în ochii ei înlăcrimați și o întrebă:

– Crezi că ai fi în stare să mă oprești dacă m-aș îndrăgosti de cineva cu adevărat?

Femeia, reprimându-și plânsul, clătină din cap.

– În urmă cu câțiva ani, împăratul a vrut să mă răsplătească cu mai multe servitoare la palat. Deși nu am menționat niciodată acest lucru, sunt sigur că ai auzit zvonurile. Era adevărat, dar nu am acceptat.

Ji Jiu zâmbi slab și continuă:

– Dacă le voiam, doamnă, nu m-ai fi putut opri. Dacă nu le voiam, nici împăratul nu mi le putea impune.

Făcu o pauză pentru o clipă înainte de a rosti ultimele cuvinte:

– Dacă aș simți cu adevărat ceva pentru cineva, crezi că l-aș lăsa să sufere aici, în această curte mică de munte? L-aș fi adus la reședința generalului și l-aș arăta în fața întregii lumi. Doamnă, acesta sunt eu. Dacă nu am făcut asta, înseamnă nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic.

În acel moment, fetița se întoarse la ei cu un mănunchi de flori sălbatice, urcându-se fericită în poala mamei sale. Spuse cu o voce moale în glas:

– Mamă, uite, miros atât de bine.

Când văzu că nu primi niciun răspuns, fetița își ridică privirea și o picătură de apă caldă îi căzu pe fruntea acesteia. Uluită pentru o clipă, izbucni instantaneu în lacrimi.

Doamna plângea în tăcere, în timp ce fetița urla din răsputeri. În mijlocul plânsului lor, Ji Jiu stătea pe scaunul de bambus, cu chipul calm, nici trist, nici fericit, doar cu vântul adiind pe lângă el.

După o vreme, cam cât ai bea o ceașcă de ceai, plânsetele reținute și sălbatice se potoliră. Doamna își luă fetița în brațe, se ridică și își plecă capul în fața lui, spunând:

– Am înțeles. Se face târziu, ar trebui să mă întorc acasă.

Ji Jiu se ridică și el și îi deschise poarta. Când a ajuns în pragul porții, doamna Ji Liu întrebă încet:

– Dacă soțul meu nu are sentimente pentru el, de ce nu…

Ji Jiu o opri, dându-i ușor la o parte șuvițele de păr de pe frunte și spuse cu voce joasă:

– Pe unii oameni, chiar dacă îi rănești și puțin, te vei simți de zece ori mai vinovat. Eu nu vreau să-mi petrec restul vieții în vinovăție.

Doamna întrebă:

– De ce?

Ji Jiu zâmbi, dar nu răspunse.

– Pentru că există oameni față de care ai datorii încă din momentul în care te naști.

Trăsura se deplasa încet pe drumul bătătorit, dispărând treptat din peisaj. Ji Jiu stătu acolo pentru o lungă perioadă de timp, privind-o cum dispare în depărtare, înainte de a se întoarce în curte.

Apoi așteptă. Așteptă până la căderea nopții. Abia atunci Shen Jue se întoarse cu cealaltă persoană.

Ji Jiu întrebă:

– Unde ai fost?

Yi Mo nu răspunse, dar se apropie de el pentru a-l îmbrățișa. Ji Jiu îl mângâie pe spate și îl întrebă:

– Ai băut?

Yi Mo nu spuse nimic, dar Shen Jue răspunse:

– Doar câteva cești, apoi am mers în munți să culegem fructe.

Ji Jiu păru să fredoneze și spuse:

– Mi-e foame. Cine o să gătească astăzi?

Shen Jue puse imediat coșul jos și spuse:

– Am cumpărat de pe drum niște mâncare.

– Atunci hai să mâncăm.

Ji Jiu prinse persoana care se agăța de el, îl apucă de braț și îl conduse în casă.

Mica curte reveni la starea sa de liniște. Pe cerul întunecat, lumina lunii era strălucitoare și stelele scânteiau cu putere.