Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 3, Volum 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 3

Ji Jiu se trezi și observă perdelele din jurul patului încă trase. Chipul soției sale aflată lângă el era neschimbat, dormind liniștită cu ochii închiși. Clipi, gândindu-se că poate fusese doar un coșmar. Simțind un ușor sentiment de ușurare, se pregăti să se ridice din pat. Însă de îndată ce se mișcă, o durere ascuțită îi străbătu întregul corp, făcându-i fața să devină palidă și lipsită de orice culoare.

Privind în jurul camerei, avu impresia că totul se schimbase peste noapte. În panică, se ridică și ieși grăbit din cameră, fugind în biroul său. Acolo, ceru cuiva să aducă apă caldă și săpun, spălându-se ca un nebun. Strângea și freca din ce în ce mai tare cu prosopul alb, ca și cum ar fi vrut să îndepărteze fiecare centimetru de trup atins. Dar indiferent cât de mult se curăța, frecându-se aproape până când pielea îi sângera, umilința copleșitoare tot nu dispărea – o simțea gravată în oasele sale.

Încă își mai putea aminti fiecare mișcare, fiecare penetrare a celeilalte persoane, iar la apogeul actului, auzind șoapta acelei persoane în urechea sa:

– Mi-a fost dor de tine.

Mi-a fost dor de tine.

Ji Jiu, acum deopotrivă furios și îngrozit, nu avea cum să înțeleagă suta de ani de căutare și lupta neîncetată, precum și disperarea sufletului, a oaselor și a sângelui din spatele acestor patru cuvinte.

Yi Mo știa foarte bine că nu era bine să vină și totuși venise. Știa că nu ar fi trebuit să-l caute, dar îl căutase în continuare. Știa că va fi dezamăgit, însă își păstrase totuși speranța.

În această viață, Shen era Ji Jiu. El băuse din supa uitării Meng Po[1], traversase Podul Uitării și se întoarse în ciclul reîncarnării. Nu mai exista nicio urmă de Shen Qingxuan.

Chiar dacă înțelesese clar și văzuse totul limpede, Yi Mo, stând în fața lui Ji Jiu, care arăta identic ca în viața lui anterioară, încă se simțea supărat văzându-l pe acesta într-o ipostază intimă cu o altă femeie. Yi Mo își imaginase multe scenarii pentru reîntâlnirea lor, se gândise la nenumărate posibilități, dar nu se așteptase niciodată ca el să țină o sabie în mână, cu vârful îndreptat direct spre inima sa.

Deși sabia nu îl străpunse niciodată, durerea era insuportabilă.

Știa că nu ar fi trebuit să-l caute, dar o făcuse. Știa că nu trebuia să păteze noua viață a lui Shen Qingxuan cu această întâlnire, dar Yi Mo știa, de asemenea, că era deja prea târziu.

Lucrurile se întâmplaseră deja.

Ascunzându-și forma, Yi Mo stătea după paravan, privind cum Ji Jiu se afla în cadă, strângând din dinți în timp ce-și freca pielea, sângele curgându-i din răni. Yi Mo închise ochii. Îi fusese dor de el. După mai bine de o sută de ani de despărțire, văzând din nou același chip familiar, încă tânjea după cel care îl ținuse la piept și îl încălzise cândva în toiul iernii. Dar acea persoană nu mai exista.

În acel moment ușa fu împinsă, scârțâind. Era o ușă pentru care meșterul alesese personal materialele, desenase modelele și o lustruise cu grijă.  Ușa se deschise în tăcere, iar lumina soarelui pătrunse din exterior. Ji Jiu, ascuns în spatele paravanului, strigă tăios:

– Cine este?!

Femeia, surprinsă de tonul acestuia, se opri, vocea ei tremurând de nervozitate în timp ce spuse cu precauție:

– Soția.

Nu se auzi niciun sunet de la Ji Jiu din spatele paravanului, iar femeia care stătea afară nu îndrăzni să intre. În toți anii lor de căsnicie, nu se mai confruntase niciodată cu o astfel de scenă.

După un timp, vocea lui Ji Jiu se auzi în cele din urmă, revenind la tonul blând pe care îl rezerva doar pentru ea:

– Sunt un pic obosit. Poți să-mi faci niște supă?

Femeia, știind că el voia să o alunge și că probabil era supărat, nu îl presă. Ea îi răspunse:

– Am niște supă de pui de ieri. Voi adăuga câteva ierburi și ți-o voi aduce în curând.

Cu asta, închise ușa și se grăbi să plece.

Ji Jiu rămase în cadă, corpul său fiind acum un mozaic de vânătăi violet și roșii. Fiecare parte a trupului său care putea fi frecată fusese curățată cu cruzime. Pielea expusă îl ustura în apa fierbinte, fiecare por scufundat dându-i dureri arzătoare. Cu toate acestea, el părea să nu-și dea seama, ochii lui arzând de furie în timp ce continua să se frece cu înverșunare.

Dacă frecarea ar fi putut șterge umilința din noaptea precedentă, s-ar fi jupuit bucuros de piele și de oase. Dar știa că aceasta nu putea fi spălată. Persoana aceea îi pătrunsese în corp, îl penetrase în locuri pe care nu și le imaginase niciodată, folosind poziția de împerechere ca un animal, tratându-l ca pe o femeie.

Numai gândul la asta îi făcea tot corpul să tremure, pieptul zvâcnindu-i violent. Ura – un sentiment pe care nu-l experimentase niciodată în toți anii lui – îl cuprinsese. Chiar și pe câmpul de luptă, în fața generalilor inamici, simțise doar ostilitate, niciodată ură.

Dar acum, învățase să urască.

Ji Jiu se ridică brusc, își luă hainele și se îmbrăcă, privindu-și chipul palid în oglindă. Își prinse cu grijă părul, punându-și o coroniță înaltă deasupra capului, fixând-o cu o agrafă de jad roșie ca sângele. Deși de obicei prefera simplitatea, după dezastrul de aseară, era hotărât să nu lase pe nimeni să-i vadă starea dezordonată. Ceea ce nu-și dăduse seama era că cineva îl urmărise tot acest timp – îi urmărise furia în timp ce se îmbăia, privindu-l cum se forța să ascundă orice urmă de înfrângere. Această încăpățânare îi aducea aminte de Shen Qingxuan din viața sa anterioară. Niciodată nu-și pleca capul, niciodată nu-și încovoia spatele – cu excepția lui.

Ji Jiu ieși din baie și se așeză într-un palanchin moale, purtătorii acestuia transportându-l în afara porții de nord a orașului, îndreptându-se direct spre un drum forestier. Yi Mo știa că, la jumătatea acelui drum, era o potecă mică care ducea spre o cărare de munte. La capătul acesteia se afla un templu renumit – Templul Xian Guang.

Avea de gând să exorcizeze demonul.

Yi Mo nu se duse după el. În schimb, se întoarse în biroul lui Ji Jiu, se așeză în scaunul său obișnuit și se uită la lucrurile de pe birou. Erau câteva documente oficiale, câteva coli de hârtie goale și câteva suluri adunate cu grijă într-un colț.

Yi Mo desfăcu unul și văzu că era o pictură semnată de Ji Jiu, realizată în momentele sale de inactivitate. Loviturile de pensulă erau ascuțite, stilul rece și distant. Munții erau plini de stânci ciudate și bambuși denși – nici urmă de frumusețea delicată a iazurilor de lotus și a florilor de piersic din viața lui anterioară. Semnătura era un singur caracter „九” („Jiu”), nimic altceva.

Jiu – ca jadul negru. Vârfurile degetelor lui Yi Mo trasară ușor semnătura, ca și cum ar fi mângâiat obrazul iubitului său. Atingerea era încă rece.

Yi Mo se gândi că în cele din urmă va veni să scape de el.

Dar nu era rândul lui să schimbe lumea.

În viața sa trecută, era un învățat confucianist, iar în această viață – un general militar. În imensitatea lumii, el era doar un firicel de praf. Nu putea fi el cel care să îl distrugă. El era Yi Mo, un șarpe demon, nu o vulpe. Dacă avea să moară, ar fi fost prin propria sa alegere, nu bătut până la moarte de altcineva. Asta nu era soarta lui.

Yi Mo își retrase mâna, făcu o vrajă pentru a readuce pergamentul înapoi în forma de sul, apoi se așeză liniștit pe scaun, așteptându-l. Îl aștepta să vadă cum acea persoană va experimenta dezamăgirea și neputința – la fel ca el.

Ji Jiu plecă în grabă și se întoarse la fel de repede, însoțit de un călugăr deoarece se simțea rău. La aflarea veștii, soția sa se repezi la ușă. Văzându-l pe călugăr, rămase pentru o clipă uluită și îl întrebă pe Ji Jiu:

– O să ții un ritual acasă?

Ji Jiu zâmbi ușor, pregătit deja cu o explicație.

– Am petrecut mulți ani în luptă, iar un taoist mi-a spus cândva că aura criminală din jurul meu este prea puternică, ceea ce mă face vulnerabil la spiritele rele. Din moment ce rareori am ocazia să mă întorc acasă, nu este nimic greșit ca un călugăr să vină și să-mi ofere protecție. Tu ar trebui să intri în casă și să te odihnești. Te voi chema când ritualul va fi terminat.

Auzind asta, soției sale nu i se păru nimic neobișnuit. La urma urmei, nu avea nicio idee de ce adormise brusc noaptea trecută, nici de ce soțul ei fusese atât de iritabil la trezire, ba chiar făcuse baie în timpul zilei – semn că ceva nu era în regulă. Acum, că fusese chemat un călugăr, părea probabil că aveau într-adevăr de-a face cu un spirit malefic. Ea dădu repede din cap și plecă, mulțumită de explicația lui.

Ji Jiu, văzând-o îndreptându-se spre dormitor, o strigă în grabă să se oprească și spuse:

– Trebuie curățată și acea cameră. Du servitoarele în holul lateral și așteptați acolo.

În timp ce soția și servitoarele sale se retrăgeau, Ji Jiu stătea în curte, uitându-se la camera în care se întâmplase totul cu o noapte înainte. Călugărul stătea lângă el, privind și el în acea direcție. După o clipă, călugărul suspină și spuse:

– Un călugăr nu minte, dar mă tem că m-ai chemat aici degeaba.

Ji Jiu își întoarse fața spre călugăr, trăsăturile sale chipeșe pălind în lumina soarelui. Coborându-și vocea, încă neconvingător, el întrebă:

– Nu-l poți elimina?

– Nu îl pot vedea, dar acea aură demonică a sa este nuanțată cu aur, indicând un demon care este pe cale să devină un nemuritor. Se pare că a practicat cultivarea de o mie de ani sau chiar mai mult. Cum ar putea un mic călugăr ca mine, deși posedă o anumită putere magică, să supună o astfel de ființă? În plus, el este pe cale să se ridice la nemurire, cu o bază solidă creată de merite și virtuți. Este imposibil pentru el să facă rău tărâmului muritorilor. Cum ar putea un biet călugăr să îndrăznească să îl elimine?

– Prostii!

Ji Jiu respinse afirmația călugărului că demonul nu va face rău lumii muritorilor, spunând:

– În prezent sunt forțat de el. Cum ar putea să nu fie asta o amenințare?

Călugărul îl cercetă cu atenție, examinându-l din cap până în picioare. Deși nu putea să înțeleagă cum îl forța acest demon, simți că trebuia să existe un motiv în spatele acțiunii sale. După un moment de gândire, el spuse:

– Când te-ai născut, ai adus cu tine vreun lucru care îi aparține?

– Un lucru?

Ji Jiu se încruntă și se gândi pentru o clipă.

– Nu, nimic.

– Dar vreun semn? întrebă călugărul din nou.

Mintea lui Ji Jiu îi fulgeră cu amintirea semnului mușcăturii de șarpe de pe încheietura mâinii sale, făcându-i inima să tresară. Minți, spunând:

– Nu există niciunul.

– Asta este foarte ciudat. Dacă ai avut vreo legătură cu el într-o viață anterioară, nu este ceva neobișnuit ca el să te caute în această viață. Poate că ar fi mai bine pentru acest biet călugăr să meargă și să-l întrebe. Dacă există într-adevăr un motiv în spatele acestei situații, aș putea media problema voastră. Ce zici despre asta?

– Dar el nu este aici, spuse Ji Jiu.

– Cum îl poți întreba?

– Este aici, spuse călugărul, întinzând mâna și arătând cu degetul arătător spre biroul situat în partea de vest a dormitorului.

– El este acolo. Aura lui demonică este destul de puternică. Altfel, acest mic călugăr nu ar fi fost capabil să-l detecteze.

Ji Jiu știa foarte bine că nu trebuia să dezvăluie niciun semn, totuși nu se putu abține să nu facă un pas înapoi, cu frica evidentă pe față.

În mod normal, el nu se temea de nimic.

Fie că era vorba de demoni sau monștri, moartea era pur și simplu moarte! Era un om cu experiență în tabăra militară. Avusese parte de lupte în armată, se antrenase sub comanda tatălui său încă din copilărie și înfruntase nenumărați inamici, văzând destule cadavre și membre tăiate cât să se adune într-un munte.

Știa de mult că moartea era destinul său. Să moară pentru țară, înfășurat în pielea unui cal pentru a se întoarce acasă, era o onoare pentru un tânăr general. De ce să se teamă?

Dar ceea ce înfrunta el acum nu era moartea. Era o umilință mult mai rea decât moartea. Nu avea nicio putere de a-i opune rezistență, nicio șansă de a schimba situația, și asta doar pentru că cealaltă persoană nu era om, ci un demon.

Nu de demon se temea, ci de propria sa neputință în fața lui. Îi displăcea această neputință, această luptă căreia nu-i putea rezista, dar, în același timp, era incapabil să i se supună. Era cea mai zdrobitoare încercare pentru sufletul său.

Ji Jiu se opri și, după o lungă tăcere, spuse încet:

– Maestre, trebuie să fiți obosit de la călătorie. Voi ruga pe cineva să vă aranjeze o cameră de oaspeți în care să vă odihniți. După aceea vom putea discuta în continuare.

Călugărul, nedumerit, întrebă:

– Nu ar trebui să merg să-l întreb?

– Din moment ce este în birou, probabil că mă așteaptă pe mine.

Ji Jiu își mușcă buza și spuse:

– Îl voi întreba personal, iar după ce voi avea răspunsul, voi discuta cu tine. Dar te rog să nu discuți cu nimeni despre această problemă. Soția și copilul meu sunt slabi de inimă și nu pot suporta niciun șoc.

Călugărul fu de acord, iar Ji Jiu chemă un servitor să îl conducă mai departe.

În timp ce Ji Jiu stătea afară, în lumina soarelui, privi îndelung la ușa camerei bine închisă, cu gândul să-i dea foc. Voia să o ardă! Voia să o distrugă! Tot ce se întâmplase noaptea trecută trebuia mistuit de foc, pentru a nu mai fi amintit niciodată tot restul vieții sale.

Totuși, în interiorul acelei camere, în spatele acelei uși se afla un demon. Indiferent de lucrurile pe care le-ar fi făcut, nu ar fi putut face față unei ființe atât de puternice. Diferența de forță dintre ei fusese clar vizibilă în lupta de noaptea trecută.

El nici măcar nu avea calificarea necesară pentru a-l înfrunta.

Chiar dacă Ji Jiu ar fi vrut să îl facă scrum, nu ar fi putut să o facă.

Dar el își dorea cu adevărat să transforme în cenușă persoana din interior pentru a-și dezvălui ura!

Ji Jiu stătu în fața casei până când ușa aceea bine închisă se deschise singură, de parcă ar fi devenit nerăbdătoare. Sensul era clar fără a mai fi nevoie de cuvinte. Ji Jiu își strânse pumnul și înaintă încet, dar fără ezitare, apropiindu-se treptat de ușa întunecată.

Ji Jiu se gândi că nu exista altă soluție. Chiar dacă ar fi căzut în abis, trebuia să caute claritatea.

Cu toate acestea, acest gând fu rapid spulberat. Persoana dinăuntru nu se afla pe hol, ci stătea sprijinită pe canapeaua de lemn din spatele paravanului, cu capul ridicat, privindu-l cu niște ochi deopotrivă adânci și reci, ca un abis fără fund, plin de dorința de a-l consuma.

Văzând acei ochi, în mintea lui Ji Jiu apăru scena disperată de a fi supus de cineva la pat din noaptea precedentă. Amintindu-și cuvintele călugărului, se simți descurajat.

Ji Jiu spuse:

– Nu te pot supune.

Imediat adăugă:

– Indiferent dacă există o legătură între viețile noastre anterioare, eu nu te-am provocat niciodată în această viață. Ce-ai zice să pleci și să mă lași în pace?

Ji Jiu își plecă capul și își forță un zâmbet amar, spunând:

– Te implor, ce zici de asta?

Cu capul plecat, el nu se uită în ochii bărbatului de pe canapea și nu văzu tristețea care apăruse în ochii acestuia.

După o scurtă tăcere, Ji Jiu auzi vocea bărbatului întrebând:

– Cum dorești să mă implori?

Inima lui Ji Jiu se înmuie de tot. După ce ezită pentru o clipă, în cele din urmă se întări, îndoindu-și genunchii și îngenunchind stângaci în fața lui.

Ji Jiu spuse:

– Te implor, lasă-mă și pleacă.

– Îmi voi aminti de bunătatea ta în inima mea și, în viitor, voi ridica o piatră memorială pentru tine, arzând tămâie zi și noapte în onoarea ta.

– Dar te implor să mă lași și să pleci.

Ji Jiu spuse asta în timp ce își pleca capul în mod repetat.

Fruntea lui lovi podeaua rece cu lovituri înfundate. Ji Jiu ascultă și numără – unu, doi, trei, patru… Numerele deveniră din ce în ce mai numeroase și mai grele până când, în cele din urmă, deveni amețit, înclinându-se mecanic și lovindu-și capul repetat. Toată demnitatea și umilința fuseseră comprimate, lăsându-și inima complet goală.

Yi Mo asculta și privea cum sunetul surd al plecăciunilor lui Ji Jiu venea unul după altul, lovindu-i inima ca niște străpungeri grele, ca și cum nu ar fi fost suficient de dureros. Sunetele înăbușite deveniseră treptat însoțite de stropi de sânge, iar în scurt timp fața lui Ji Jiu era deja complet acoperită.

La fel ca inima din pieptul său, sângera abundent.

Yi Mo se ridică și merse spre Ji Jiu. Ji Jiu rămăsese îngenuncheat, dar nu se mai înclină în fața acestuia.

Yi Mo nu spuse nimic, doar trecuse pe lângă corpul său încordat înainte de a dispărea.

____________________________________

[1] Meng Po este o zeiță budistă a uitării din mitologia chineză, care trăiește în lumea de dincolo. Ea așteaptă împreună cu demonii ei la porțile celui de al 9-lea infern budist sufletele decedaților.

Supa uitării este o licoare magică de culoare verde, cu gust dulce-amar, care are ca efect pierderea oricărei amintiri despre cea ce a fost sufletul în viață. Această uitare a trecutului este socotită drept un act de milostenie. După ce sufletele beau licoarea, de bunăvoie sau forțate, acestea sunt îndreptate spre Podul Uitării (Ku-Chou Kiao), de unde pășesc spre o nouă viață (reîncarnare).