Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 3, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 3

După plecarea lui Shen Jue, curtea deveni și mai liniștită. Yi Mo fusese întotdeauna o persoană tăcută, iar Liu Yan vorbea puțin sau deloc. Acasă, doar Shen Jue era vorbăreț, trăncănind toată ziua. Acum că Shen Jue plecase, chiar și Yi Mo găsea curtea liniștită oarecum nefamiliară. Probabil simțind această schimbare, Liu Yan, care nu vorbea niciodată, începu să vorbească. Era ca un copil care învăța să vorbească sau ca un papagal care imita cuvintele, spunând întâi cu cuvinte simple: da, nu, du-te, mâncare, culcare, brațe.

De obicei, când acesta își întindea mâinile pentru ca Yi Mo să-l ia în brațe, Yi Mo îl ridica, mergea o distanță scurtă, după care îl lăsa jos.

Dar acum voia mai mult în brațe. Chiar și după ce era lăsat jos, nu se mișca, ci stătea chiar în fața lui Yi Mo, spunând:

– Yi Mo, brațe.

Când îi era somn, spunea:

– Yi Mo, culcare.

Când îi era foame, spunea:

– Yi Mo, mâncare.

Cu timpul, Yi Mo observă că Liu Yan folosea întotdeauna numele lui înainte de a vorbi. Părea ca și cum ar fi existat un fel de încăpățânare în asta. Orice spunea trebuia să includă numele lui Yi Mo, chiar dacă nu avea nimic de-a face cu Yi Mo. De exemplu, atunci când vedea o pasăre pe munte, chiar dacă Yi Mo nu era prin preajmă, spunea:

– Yi Mo, zboară.

Într-o zi, Liu Yan, stând ghemuit lângă pârâu privind mormolocii, murmură în sinea sa:

– Yi Mo, ascunde.

Voia să spună că mormolocii fugiseră pe sub plantele acvatice și dispăruseră din peisaj. Yi Mo, care stătea în spatele lui, nu se putu abține să nu-l apuce pe Liu Yan de umăr, ridicându-l și întorcându-l cu fața spre el.

Liu Yan, fiind fără minte, nu știa ce să facă atunci când era tras brusc în sus. El continua să-și țină capul plecat, ca și cum încă se mai uita la mormoloci, neștiind că ar trebui să-și ridice fața.

Yi Mo îi prinse bărbia, forțându-l să se uite la el. Privind în acei ochi inocenți, îl întrebă:

– De ce îmi strigi numele mereu?

Liu Yan se holbă în gol la el, ca și cum i-ar fi înțeles întrebarea, dar fără să o înțeleagă. Pur și simplu privi chipul frumos al lui Yi Mo, buzele mișcându-i-se de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea rosti niciun cuvânt. După o pauză lungă, spuse în sfârșit două cuvinte:

– Yi Mo.

– Yi Mo, repetă Liu Yan, ridicându-și brațele pentru a le înfășura în jurul gâtului lui Yi Mo.

Corpul său subțire se lipi de pieptul lui Yi Mo în timp ce zise din nou:

– Yi Mo.

Indiferent de modul în care Yi Mo îl întreba sau îi vorbea, Liu Yan nu făcea decât să îl privească cu acei ochi plictisitori și inocenți și să strige în mod repetat:

– Yi Mo.

Pronunța numele cu o claritate deosebită, cu limba apăsând pe dinții de jos, iar buzele aplatizându-se, articulând încet numele lui Yi, apoi strângându-și și despărțindu-și buzele pentru a-i spune prenumele Mo.

– Yi Mo, spuse el, cu voce șoptită și plină de atașament, ca un cuvânt de dragoste.

Yi Mo închise ochii, nefiind sigur dacă Liu Yan era cu adevărat prost sau doar se prefăcea a fi. Când în cele din urmă își deschise ochii, nu mai spuse nimic, îmbrățișându-l pe băiat la piept și murmurând:

– Băiat prostuț.

Auzind asta, Liu Yan își îngropă capul în pieptul lui Yi Mo. După o lungă perioadă de timp, mormăi ceva în cuvinte întrerupte, spunând ceva ce nu mai spusese niciodată înainte.

– Tu, nu, mă, placi, pentru că, sunt, prost? întrebă Liu Yan.

Era prima dată când rostea o propoziție atât de lungă, bâlbâindu-se. Yi Mo făcu o pauză, fiind uluit. În toți acești ani, el nu spusese niciodată că nu-l place pe Liu Yan, dar nu spusese vreodată nici că îl place.

Yi Mo nu putea să îl asocieze în capul său pe acest copil redus la minte cu Shen Qingxuan. Acesta din urmă fusese atât de inteligent încât chiar și în reîncarnarea sa ca Ji Jiu, strălucirea sa nu se diminuase, ba din contră părea și mai talentat. Cum ar putea cineva să-l compare pe el cu Liu Yan cel fără minte din fața sa? Dacă nu ar fi fost trăsăturile lor din ce în ce mai asemănătoare și alunița de cinabru de pe pieptul lui, Yi Mo nu ar fi știut cum să se convingă că acest băiat prostuț era persoana pe care o căuta.

Tot ce putea face era să aibă grijă de el, să îl trateze bine. În afară de asta, nu putea face nimic mai mult. Yi Mo recunoscuse că simțea o rezistență și aversiune față de acest prostuț Liu Yan.

Mai ales când înfrunta acei ochi lipsiți de viață, această aversiune devenea și mai puternică.

Ceea ce nu știa era momentul când Liu Yan, aparent prost și nechibzuit, începuse să simtă această aversiune a lui Yi Mo. În mintea lui simplistă, această aversiune se traducea direct prin „antipatie”.

Văzându-l pe Yi Mo că nu răspunde, Liu Yan își plecă capul și se opri și el din vorbit. Lipsindu-i o parte din sufletul și spiritul său, era mai lent în toate decât majoritatea oamenilor, atât în gândire, cât și în acțiune. Astfel, chiar și atunci când era trist, el nu putea să se exprime. Pur și simplu își lăsa capul în jos, ca un animal tânăr fără adăpost, neputincios în fața realității.

În cele din urmă, Yi Mo îl îmbrățișă, aplecându-și capul spre el pentru a-l săruta pe creștet și a-i spune încet:

– Nu-mi displaci.

Liu Yan nu răspunse pentru o lungă perioadă de timp. Yi Mo știa că era lent în tot ceea ce făcea, așa că așteptă în liniște. Pârâul bolborosea în timp ce curgea, iar vântul pădurii legăna crengile din vârful copacilor. În mijlocul vegetației luxuriante, bărbatul cu haină neagră îl ținea pe tânărul băiat în brațe, fără ca niciunul dintre ei să se miște. Liu Yan se agăță strâns de gâtul lui, cuibărindu-se în pieptul lui. Ziua senină se simțea de o tristețe sfâșietoare.

După o lungă perioadă de timp, Liu Yan spuse:

– Sunt, prost, așa, că, nimeni, nu, mă, place.

Yi Mo se încruntă și îl întrebă:

– Nimeni nu te place?

După o altă pauză lungă, Liu Yan răspunse:

– Tata, mama, Yi Mo.

Yi Mo încremenise, nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise. Când îl adusese pe Liu Yan pe munte, la vârsta de patru ani, se gândise că un copil atât de mic nu ar trebui să-și amintească prea multe din copilăria sa. Cum putea acest băiat fără minte să-și amintească lucrurile atât de clar?

Yi Mo îl întrebă din nou:

– Îți amintești trecutul? Mama ta, tatăl tău?

Liu Yan încercă din răsputeri să își folosească mintea leneșă pentru a-i răspunde:

– Tata, mama, nu. Yi Mo, da.

Apoi, strângând de gulerul hainei lui Yi Mo, adăugă stângaci:

– Nu-ți place, băiat prost, Yi Mo, bun.

Auzind această propoziție, Yi Mo simți brusc un fior de tristețe. Îl întrebă:

– Sunt bun?

– Bun, răspunse afirmativ Liu Yan.

– Îți place de mine? întrebă Yi Mo din nou.

– Îmi place, spuse Liu Yan.

Era greu de spus ce se întâmplă în mintea lui Liu Yan atunci când Yi Mo spuse cu capul plecat:

– Mie însă nu-mi plac proștii.

Aceasta fusese prima dată când Yi Mo îl văzuse pe Liu Yan plângând. De la naștere și până acum, Liu Yan nu plânsese niciodată, dar astăzi o făcuse. Își retrase brațele agățate în jurul gâtului lui Yi Mo, lăsându-le să cadă pe laterale, și se uită în ochii lui Yi Mo. Ochii lui rotunzi erau încețoșați de lacrimi, care picurau ca niște mărgele, una câte una. Își deschise gura, dar nu scoase niciun sunet. Tăcea și plângea în liniște, ca un adevărat prost.

Yi Mo îi privi tăcut lacrimile curgând, fără să știe de ce spusese așa ceva. Dar văzându-l plângând, în mod ciudat iritarea din inimă se calmă.

Folosindu-și degetul, Yi Mo atinse o lacrimă, o duse la gură și o gustă – era sărată și amară.

Prostuțul continua să verse lacrimi, un potop tăcut de picături ca de ploaie curgându-i din ochi. Lacrimile formaseră două dâre pe fața sa frumoasă, adunându-se la bărbie și picurând continuu între trupurile lor.

După o lungă perioadă de plâns, Yi Mo îl duse înapoi acasă, ținându-l în brațe tot drumul, fără a-i oferi vreun cuvânt de alinare și mângâiere.

Epuizat de plâns, Liu Yan se ghemui pe pat și adormi. Yi Mo se așeză lângă el, uitându-se la fața lui plină de lacrimi, care părea să plângă chiar și în somn. Se holbă mult timp la ea, înainte de a murmura încet în sinea sa:

– Este a treia oară când plângi din cauza mea.

A doua zi dimineață, prostuțul stătea pe pat, strângându-și genunchii la piept. Ochii lui roșii și umflați erau încă plini de lacrimi care curgeau neîncetat, ca și cum ani de tristețe reprimată își găsiseră în sfârșit o scurgere și se revărsau fără încetare.

Când Yi Mo îl ajuta să se îmbrace – plângea. Când Yi Mo îi lega părul – plângea. În timpul spălatului pe față, apa nu putea șterge lacrimile, iar când îl hrănea, ochii lui Liu Yan erau atât de umflați încât abia îi mai deschidea.

În cele din urmă, Yi Mo spuse:

– Arăți urât așa.

Liu Yan se uită la el și începu să plângă din nou.

Yi Mo spuse:

– Te-am mințit.

Întinse mâna pentru a-i atinge ochii umflați și oftă ușor:

– Chiar și prost, eu încă te mai vreau.

Liu Yan nu înțelese sensul din spatele cuvintelor sale și continuă să plângă în tăcere. Yi Mo îl mângâie pe cap, îl luă în brațe și îl ținu strâns pentru o clipă înainte de a-și răci vocea pentru a lansa o amenințare:

– Dar dacă mai plângi o dată, n-am să te mai vreau.

În scurt timp, lacrimile lui Liu Yan se opriră.

Yi Mo spuse:

– Să nu mai plângi de acum încolo.

Liu Yan se cuibări la pieptul lui, apucându-l strâns de halat ca și cum i-ar fi fost frică că Yi Mo îl va abandona și dând aprobator din cap în mod repetat.

Văzând acest lucru, Yi Mo îl bătu ușor pe spate, alinându-l cu grijă, deși încă nu își putea da seama cât de prost era cu adevărat. Părea atât de redus la minte, dar totuși putea să-și amintească lucruri de la o vârstă atât de fragedă. Părea prost, dar nu era complet prost. Era capabil să plângă toată ziua pentru o singură remarcă negativă.

Yi Mo se gândi la prostuțul Shen Qingxuan și simți că nu era chiar atât de rău până la urmă.

Yi Mo spuse:

– Prostuțule.

Liu Yan își ridică privirea, neînțelegând de ce Yi Mo îl numea așa.

Yi Mo spuse:

– Ochii tăi umflați sunt urâți, foarte urâți.

Liu Yan își dădu seama încetul cu încetul că era tachinat. Simțindu-se nedreptățit, trase de halatul lui Yi Mo, își înclină fața mai aproape și spuse:

– Yi Mo, sărută, doare.

Yi Mo zâmbi, îl sărută pe pleoapă, apoi o sărută și pe cea dreaptă care îi fusese întinsă și întrebă:

– Unde te mai doare?

Liu Yan privi în gol pentru o bună bucată de vreme, înainte de a răspunde întrerupt:

– Yi Mo, nu, place, prost, aici, doare.

Spunând acest lucru, el apucă mâna lui Yi Mo și o puse peste inima lui, spunându-i sincer și serios:

– Aici, doare.

Sub palma lui, pielea era caldă, nu mai era osoasă, ci moale și netedă. Yi Mo făcu o pauză, degetele lui atingând aluniţa de cinabru de pe pieptul lui în timp ce murmură:

– Atunci să doară și mai tare…

Se aplecă să șoptească la urechea lui Liu Yan, subliniind cuvânt cu cuvânt:

– Cu cât durerea ta pentru mine va fi mai mare, cu atât inima mea se va simți mai bine.

Liu Yan îl privi în gol, apoi își plecă capul pentru a se uita la degetele lungi și subțiri care îi tachinau pieptul. După un moment, deși nu înțelese sensul cuvintelor lui Yi Mo, totuși fu de acord:

– Bine.

Pentru că fusese de acord atât de sincer, Yi Mo se uită lung la el și în cele din urmă spuse din nou:

– Prostuțule.