Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul EXTRA 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul EXTRA 2

Mulți ani la rând, Shen Jue rătăcise în afara orașului, călătorind spre nord și spre sud, în căutarea persoanei căreia îi făcuse o promisiune. Nimeni nu putea să-i spună dacă o va găsi vreodată, nici măcar Yi Mo, care își păstrase tăcerea în această privință. Cu cât o căuta mai mult, cu atât Shen Jue devenea mai nesigur. Se gândea: oare această persoană mai era în viață? Poate că, după ce comisese prea multe fapte rele, sufletul său fusese reținut în lumea de dincolo, în suferință, incapabil să mai intre în ciclul reîncarnării. Atunci când Shen Jue se gândi la asta, simți un impuls brusc în inima sa. Voia să încerce acțiunile lui Yi Mo din acel an: să meargă în lumea de dincolo și să răsfoiască Cartea Vieții și a Morții – altfel cum putea această căutare fără scop să se termine vreodată?

Dar el nu era la fel de puternic ca Yi Mo și nici nu avea alături prieteni care să-l ajute. Singura persoană pe care se putea baza – Yi Mo – nu mai era un demon și nu-l putea ajuta sau intra în lumea de dincolo. Chiar dacă Yi Mo ar fi putut să-l ajute, Shen Jue simțea că, probabil, nu o va face. Întotdeauna simțise că Yi Mo îi ascundea ceva în legătură cu această chestiune.

Nu putea să-și pună tatăl într-o situație dificilă. Așadar, oricât de mult își dorea să afle adevărul, nu îl întrebase niciodată.

După ce viața lui se stabilizase, Yi Mo îl îndemnase să continue căutarea, așa că își făcu bagajele și porni din nou la drum. Dacă Yi Mo îi spuse să caute, atunci cu siguranță era posibil să găsească această persoană. În plus, acasă nu mai era nimic de care să-și facă griji.

După mulți ani de călătorii, Liu Yan deschise un magazin de jad în pitorescul oraș Hecheng, unde munții erau clari și apele liniștite. Afacerea nu era nici prosperă, nici rea, iar din când în când, fiii bogați ai familiilor nobile veneau să-și aleagă obiecte fine pe care să le ofere drept cadouri. După o vreme, Liu Yan angajase un bătrân negustor să administreze magazinul, iar el apărea doar când veneau clienți importanți, după care se retrăgea din nou.

Totuși, toată lumea știa că magazinul de jad avea doi proprietari, dar nimeni nu îl văzuse niciodată pe celălalt. Celălalt era precum un dragon, nici rotund, nici plat, nevăzut de nimeni din cap până în picioare.

De fapt, era puțin cam rotunjor.

Yi Mo îl avea pe Liu Yan alături, care avea grijă de el cu meticulozitate. Fără să-și facă griji pentru lucrurile mărunte ale vieții, zilele lui Yi Mo erau lipsite de griji și de probleme. În ultimii ani, deoarece nu mai călătorea prea departe, își petrecea zilele îngrijind florile din curtea din spate. Grădina era plină de flori, iar când nu mai avea nimic de făcut, îi plăcea să stea pe un scaun de bambus, sorbind ceai Mingqian[1] în timp ce admira propria sa mare de flori. Se plângea cu satisfacție ascunsă către Liu Yan, că parfumul florilor sale era atât de puternic încât acoperea aroma ceaiului, de parcă ar fi fost nedreptățit de flori. Liu Yan nu putea decât să clatine din cap și să înceapă să învețe cum să prepare ceai de flori, răsfățându-l și alintându-l pe Yi Mo până când acesta devenise vizibil mai dolofan.

Cât de dolofan? Yi Mo plantase niște semințe de viță de vie în ghivece lungi și le așezase după paravanul cu patru panouri din casă. În doar doi ani, vița de vie verde se răspândise și acoperise paravanul, umplând camera cu mirosul proaspăt al pământului și al plantelor. La început părea o idee grozavă, dar odată cu venirea verii, crease probleme. Paravanul acoperit de viță de vie era răcoros și umed, atrăgând numeroși țânțari. Ciudat, însă, țânțarii pe care îi crescuse păreau să-l recunoască doar pe el ca stăpân și se ospătau doar cu sângele lui, ignorându-i pe toți ceilalți.

Țânțarii îl iubeau pe Liu Yan. Yi Mo murmura asta de fiecare dată când omora unul.

El însă era încăpățânat și refuza să mute vița de vie afară. Poate că odată cu înaintarea în vârstă, oamenii aveau tendințe spre ciudățenii. Liu Yan îl lăsa în pace, deși în fiecare seară de vară trebuia să se chinuie să alunge țânțarii din cameră. Înainte de culcare, el alunga țânțarii din baldachinul patului, transpirând din cauza efortului, și abia apoi Yi Mo intra să doarmă. După asta, Liu Yan însă era nevoit să se spele din nou.

Duceau o viață simplă, banală. Uneori, se certau din cauza unui fel de mâncare, alteori se certau din cauza unor lucruri mărunte, iar când cearta se încingea, unul dintre ei lovea masa cu furie, aruncând farfuriile și bolurile pe podea, spărgându-le.

Totuși, întotdeauna, când își întorceau capul supărați, unul dintre ei întindea în liniște degetul mic pentru a prinde mâna celuilalt, ca și cum și-ar fi cerut scuze, sau poate vrând să întrebe afectuos:

– Mă ignori?

Această atingere ușoară a degetelor lor transforma toată furia în fum. În scurt timp, stăteau din nou față în față, amândoi jenați, zâmbind prostește.

În timp ce zâmbeau, fețele lor se înroșeau. Unul se ghemuia primul să curețe mizeria, iar, în curând, celălalt se alătura, mâinile lor atingându-se calm înainte de a se strânge iar puternic.

Se cunoșteau de atât de mult timp, dar nu suficient de mult pentru a învăța imediat cum să petreacă o viață împreună. Nu era vorba de un an sau zece ani, ci de nenumărați ani de companie, fără o singură zi de despărțire. Nu știau cum să facă asta și nici nu înțelegeau. Erau momente când se comportau ca două fiare sălbatice, dar pentru a rămâne împreună, deveneau brusc două creaturi mici și inofensive, neîndemânatice și stângace.

Deși uneori își arătau ghearele și colții, atâta timp cât unul dintre ei se apleca să lingă rănile celuilalt, celălalt îi răspundea cu un zâmbet timid și stângaci.

Chiar și când îmbătrâniseră, păreau că nu învățaseră niciodată cu adevărat să fie împreună. Așa își petrecuseră întreaga viață într-o armonie liniștită, poticnindu-se de una și de alta pe parcurs.

Sfârșitul anului era perioada cea mai fericită pentru ei, deoarece copilul rătăcitor se întorcea acasă, cărând în spate un pachet greu și acoperit de praf. Uneori se întorcea mai devreme, exact când începea a douăsprezecea lună lunară. Alteori, întârzia, întorcându-se abia după ce trecea ninsoarea abundentă și când puteau vedea o barcă apropiindu-se de țărm cu o siluetă la prova care le făcea cu mâna. Când barca acosta, Shen Jue, mereu tânăr și chipeș, sărea lângă ei, murmurând:

– Nu trebuie să veniți să mă așteptați, știu să mă întorc și singur acasă.

Când spunea asta, ochii îi erau roșii de plâns și se freca de ei precum un cățeluș.

Liu Yan îl lăsa să facă asta mult timp, până când Yi Mo nu mai suporta și îi dădea o palmă peste cap. După câteva palme, Shen Jue învățase să se frece mai întâi de Yi Mo, înainte de a se întoarce către celălalt tată al său. În felul acesta, nu mai conta cât timp zăbovea. Oboseala acumulată în urma unui an de căutări părea să se topească în căldura și afecțiunea părinților. Dacă ar fi putut să se întoarcă mereu așa, Shen Jue credea că ar fi putut căuta sute de ani fără să se plângă. Oricât de grea era căutarea, știind că exista un loc în care se putea întoarce și unde putea dormi în pace făcea totul suportabil.

Dar mai târziu… pentru că întotdeauna exista un „mai târziu”. Mai târziu, nu mai avea pe nimeni care să-l iubească.

Pe măsură ce se apropia festivalul Qingming[2], indiferent unde se afla sau cât de departe călătorea, se grăbea să se întoarcă pentru a îngenunchea în fața mormântului familial de pe muntele Luofu, așezând mâncărurile pe care le pregătea el însuși.

În acea zi avea multe de făcut: să curețe buruienile, să șteargă piatra funerară și să ardă bancnote de hârtie.

Apoi, stătea mult timp în fața vaselor reci.

Iar când noaptea se transforma în zori, știa că trebuia să plece din nou. Persoana pe care o căuta nu fusese încă găsită, așa că nu se putea opri.

Shen Jue își lipi fața de piatra funerară acoperită de rouă și ceață, închizând ochii ca și cum și-ar fi imaginat pe cei doi zâmbindu-i cu afecțiune. Își freca fața de piatră cu drag.

Când își ridica fața, petele de apă rece îi rămâneau pe obraz, strălucind în lumina zorilor.

Punându-și pe umăr pachetul său uzat, Shen Jue își continua călătoria.

[1] Ceaiul Mingqian se referă în special la ceaiurile recoltate înainte de festivalul Qingming în regiunea Jiangnan din China. Ceaiul Mingqian este renumit pentru calitatea sa superioară, pentru frunzele frumoase de ceai verde și pentru mugurii fragili, mai puțin afectați de dăunători.

[2] Qingming este un festival tradițional chinezesc cunoscut și sub numele de Ziua Curățării Mormintelor. Este sărbătorit în jurul datei de 4 sau 5 aprilie în fiecare an, marcând un moment de cinstire a strămoșilor prin vizitarea mormintelor lor, curățarea pietrelor funerare și aducerea de ofrande.