Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 4, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 4

După ce persoana dispăruse, provocând un val de curenți în urma sa, atmosfera păru să se liniştească.

Ji Jiu știa că bărbatul plecase, dar nu se simțea nici ușurat, nici relaxat, ci mai degrabă era încordat și neajutorat. Era un fel de neputință în fața unei situații pe care nu o putuse controla. Având o poziție înaltă de o lungă perioadă de timp, era obișnuit să-şi exercite puterea, dar lucrul de care se temea cel mai tare era să nu înțeleagă starea actuală a lucrurilor. Acest dezastru brusc era un chin atât pentru inima sa, cât și pentru corpul său.

Ji Jiu stătu încremenit o vreme şi se ridică încet abia după ce se asigură că bărbatul plecase cu adevărat. Se clătină puțin, ca și cum ar fi fost instabil. Stătea pe loc cu fața lipsită de expresie. Îşi lăsă capul în jos, privind la balta de sânge proaspăt formată pe jos. Pata roșu închis avea culoarea rușinii, iar ochii lui erau ascuțiți și feroce, ca o lamă. Nu era nici rege, nu rudă, dar  îngenunchease cu capul plecat şi implorase în faţa lui. Pentru Ji Jiu, aceasta fusese o întâmplare fără precedent. Nu își imaginase niciodată că va trăi o zi atât de umilitoare în viața sa.

Ura din inima sa se revărsă ca un potop torențial, dar era întotdeauna amestecată cu un sentiment de neputință. Ce altceva putea să facă? Împotriva unei ființe atât de demonice, nu avea de ales. Singura opțiune era să ia calea cea mai ușoară pentru a rezolva problema.

Acum persoana plecase, dispăruse, dar nu-i promisese nimic lui Ji Jiu. Acesta ieşi afară, cu fața mânjită de sânge, privind la soarele strălucitor din fața casei şi întrebându-se dacă această problemă se încheiase cu adevărat. Spera să se fi terminat.

Dar dacă nu se terminase, ce ar fi trebui să facă? Ji Jiu nu putea evita să se gândească la asta, dar nu găsea nicio strategie, uitându-se doar la soarele orbitor din afara ușii şi simțind un fior în tot corpul.

După umilințe continue și lupte cu mândria sa, Ji Jiu se îmbolnăvi în cele din urmă în acea noapte. Întins pe pat, era cuprins de o transpiraţie rece, mărgele de sudoare curgându-i din pori. Era înfăşurat în plapumă, complet ud, iar dinții îi clănțăneau și trupul îi tremura incontrolabil.

Veniseră mai mulți medici, dar nu îi găsiră nicio boală. Îi prescriseseră doar nişte calmante, iar supele și medicamentele nu avuseseră niciun efect asupra lui. Cu toate acestea, Ji Jiu era foarte lucid, sedativele îi erau inutile, ochii lui întunecați rămânând larg deschiși, holbându-se la tavan. Familia sa era îngrijorată, neștiind cauza bolii sale. Când îl întrebau ceva, părea să nu audă nimic și era pierdut în gânduri.

Călugărul care fusese invitat văzu pânza albă de pe fruntea lui și ghici puțin despre ce era vorba, dar îi promisese că nu va spune nimic. Nu avea de ales decât să păstreze tăcerea, indiferent de presiunile familiei lui Ji Jiu, şi să se roage în liniște la Buddha. În cele din urmă, doamna casei intră în cameră ținând-o în brațe pe fiica lor de doi ani. Așeză fetița slabă și tandră pe trupul lui Ji Jiu și se dădu apoi într-o parte parte pentru a o privi cum se târăște peste tatăl ei, fără să scoată vreun cuvânt pentru a o opri.

Fetița avea salivă în colțul gurii și se uita confuză când la mama ei, când la tatăl ei, după care își întinse mâinile mici și dolofane pentru a-l apuca pe Ji Jiu de obraji, bolborosind ceva neinteligibil. Ea apucă mătasea albă de pe fruntea lui Ji Jiu, apoi îl trase de nas și, după câteva ciupituri, Ji Jiu, plin de sudoare, își reveni în cele din urmă, uitându-se în gol la fiica lui. Fetița se uită și ea la el, rânjind brusc, saliva picurându-i pe fața lui. Astfel Ji Jiu reuși în cele din urmă să afişeze un zâmbet.

Această boală care apăruse brusc se vindecă la fel de brusc.

Doamna casei răsuflă ușurată. Din momentul acela stătuse alături de el, îl servise cu ceai și apă şi nu întrebase deloc despre boala soțului ei, deși știa că soțul său trebuie să fi avut ceva în minte care nu putea fi rostit. Pentru că era ceva ce nu putea fi menționat, era mai bine să stea încuiat.

Cu o încuietoare de alamă sigilă bine ușa, iar ferestrele fură acoperite cu scânduri. Fusese destul de multă agitație din această cauză, dar din moment ce Ji Jiu era capul familiei, nimeni nu îndrăznise să vină și să întrebe. În plus, erau o familie oficială, iar servitorii erau bine pregătiți, știind ce să spună și ce să nu spună. Cu inimile clare ca oglinzile, zecile de guri din familie fuseseră toate bine închise, neîndrăznind să discute despre lucrurile întâmplate nici măcar în privat.

Ji Jiu se odihni timp de două zile, își recăpătă energia, iar tenul îi deveni din noua trandafiriu. Într-o zi, neavând nimic de făcut, ieşi în curte ținându-și fetița în brațe și recitându-i dintr-o carte. Se așeză pe o bancă de piatră, ținând cartea într-o mână și legănându-și fetița în cealaltă. Recita din „Memorialul privind expulzarea oaspeților”:

– Muntele Tai nu își alege pământul, de aceea poate deveni măreț. Râurile și mările nu ocolesc râurile mici, de aceea pot deveni adânci. Un rege nu respinge oamenii de rând, astfel își poate demonstra virtutea…

Fetița stătea în brațele lui, ascultând cu atenţie. Deși nu înțelegea nimic, simțea că vocea tatălui ei era plăcută. Vocea lui era moale, iar comportamentul său era blând, ca și cum ar fi șoptit încet, însă fiecare cuvânt era clar. Recitarea calmă și relaxată suna precum o briză ușoară într-o zi însorită, care venea dinspre malul râului, purtând cu ea roua și parfumul ierbii și al copacilor, pătrunzând direct în inimă.

Era atât de absorbit de recitarea sa încât nu observase că, la umbra copacului, era mereu cineva care îl privea cu atenție, ca și cum timpul s-ar fi derulat, întorcându-se cu mai mult de o sută cincizeci de ani în urmă. În acel moment, Shen Qingxuan ținea o mică comoară, un suflet de lup în brațe, sprijinit de pavilion, recitând o carte. Îi plăcea să-şi petreacă timpul ascultând sunetul acelei recitări. Abia după ce îl pierduse pentru totdeauna, îşi dăduse seama de frumusețea acelor momente avute cândva. Dacă viața ar fi fost întodeauna așa ca prima dată, ar fi părut atât de obișnuită.

Yi Mo își coborî privirea, stând cu picioarele încrucișate la baza trunchiului de copac, sprijinindu-se de acel arbore secular, doar ascultând vocea familiară care recita, neîndrăznind să se mai uite la el. Nu putea să se uite, îl durea.

Ji Jiu citi o vreme, apoi observă că brațele sale nu se mai mișcau. Se uită în jos și văzu că fetița lui avea pleoapele închise și adormise. Cu nările ușor întredeschise, aceasta dormea foarte dulce, cu degetul cel mare în gură, sugându-l ocazional. Aspectul ei copilăros îl făcu pe Ji Jiu să zâmbească.

El puse cartea jos și îi scoase ușor degetul din gură. Fetița, simțind că lipsește ceva din visul ei, se încruntă nefericită, iar colțurile gurii i se curbară în jos, ca și cum ar fi fost pe cale să plângă. Ji Jiu voia să o consoleze, dar în cele din urmă micuţa nu rezistă tentației somnului și adormi la loc.

Tatăl și fiica se aflau într-un moment de liniște când un servitor veni în grabă să anunțe sosirea eunucului Zhang de la palat.

Ji Jiu chemă o servitoare căreia să îi dea copilul și ieși în grabă din curtea interioară. În această deplasare, pe lângă îndeplinirea îndatoririlor sale, își vizită și familia. Cu toate acestea, peste doar o lună, urma să se întoarcă în armată și să îi însoţească pe soldați zi și noapte.

De când se întorsese, se deplasase de mai multe ori la palat, mergând mereu repede și întorcându-se la fel de repede. În ultimii doi ani, nu se înregistraseră incidente majore la graniță. Triburile din sud fuseseră complet subjugate în urmă cu cinci ani, rămânând doar hunii din nord. Hunii erau curajoși și buni la călărie și tir, abilitățile lor fiind rapide, feroce și precise, ceea ce reprezenta o mare amenințare pentru guvernul central. Cu toate acestea, în urmă cu trei ani, negustorii din nord trimiseseră mesaje în care spuneau că în rândul hunilor izbucniseră dispute interne şi că cele două familii majore nu aveau să mai invadeze granița. Ji Jiu trimisese spioni să investigheze și primise confirmarea că informațiile erau adevărate, astfel că granița de nord rămăsese pașnică timp de câțiva ani.

Dar această pace era temporară. Ji Jiu știa asta, o ştiau şi soldații din armată, inclusiv miniștrii de la curte știau asta, iar împăratul știa asta cu atât mai mult.

Ji Jiu se schimbă în veșmintele oficiale și intră în palat împreună cu eunucul Zhang. În biroul imperial se aflau doar două persoane: una îmbrăcată într-o robă galbenă strălucitoare, cu fața spre o hartă a graniței de nord, iar cealaltă într-o haină albastră de cărturar, ținând în mână un evantai pliabil, întoarsă cu fața spre Ji Jiu. Când acesta sosi, ele erau angajate într-o conversație liniștită.

Ji Jiu îngenunche și se înclină, spunând:

– Îi prezint respectul meu Maiestății Sale.

Împăratul dădu din cap cu un zâmbet și se duse spre el, spunând:

– Ji Jiu.

Vocea sa era caldă, dar purta o oarecare autoritate. Ji Jiu își plecă capul și răspunse:

– Da.

Împăratul îi permise acestuia să se ridice și îl întrebă:

– Cum se mai simte bătrânul general Ji în ultima vreme?

Ji Jiu răspunse:

– Tatăl meu este într-o stare bună de sănătate. Înainte să mă întorc acasă, băuse un pahar cu vechii săi prieteni, iar în timpul mesei, mâncase două chifle aburinde.

Împăratul chicoti, spunând că era o veste bună.

Ji Jiu știa că acesta era doar un preludiu în chestiuni oficiale, așa că stătu deoparte, așteptând ca împăratul să vorbească din nou.

În mod neașteptat, împăratul zăbovi fără să aducă în discuție subiectul principal, angajându-se în schimb în discuții mărunte, întrebând despre probleme de familie, afaceri militare, recrutarea și instruirea soldaților. Apoi, brusc, schimbă din nou subiectul întorcându-se la familia sa, cum ar fi studiile fiului cel mare al bătrânului general și așa mai departe. Ji Jiu răspunse pe rând la întrebări, dar se simți confuz în inima sa.

După un timp, împăratul luă în cele din urmă un memorial de pe masă și i-l înmână:

– Acesta este un raport militar urgent. Aruncă o privire.

Ji Jiu fu luat prin surprindere pentru o clipă, dar luă raportul cu ambele mâini, îl deschise și îl citi cu atenție. Cu cât citea mai mult, cu atât expresia lui devenea mai serioasă, iar atmosfera din jurul lor părea să se solidifice odată cu derularea acestui raport. Împăratul continua să îi observe expresia, în timp ce bărbatul în haină albastră stătea deoparte, aparent indiferent, dar de fapt observând fiecare detaliu subtil din interiorul camerei.

În cele din urmă, Ji Jiu închise memorialul, trase adânc aer în piept și spuse:

– Familia Ji a fost loială împăratului timp de trei generații, cu descendenții săi servind în armată. Nu a existat niciodată vreun incident de deturnare a cheltuielilor militare. Îi cer Maiestății Sale să investigheze.

Împăratul zâmbi insesizabil, luând memorialul din mâinile lui Ji Jiu și punându-l deoparte ca și cum l-ar fi aruncat întâmplător, spunând:

– Cum aș putea să mă îndoiesc de tine?

Această remarcă transcendă cu adevărat relația lor actuală.

Ji Jiu fu luat prin surprindere, uitându-se instinctiv la bărbatul în haină albastră de lângă el, care părea calm și liniștit de parcă nu ar fi auzit nimic. Inima lui Ji Jiu se strânse și acesta rămase tăcut.

Împăratul se uită la tovarășul său din copilărie, purtând încă o expresie misterioasă, făcu o pauză și spuse:

– Nu zăbovi în capitală. Întoarce-te mâine în armată.

De când Ji Jiu intrase în cameră, aceasta era pentru prima dată când el își ridica privirea pentru a-l înfrunta pe împărat. Împăratul devenise mai matur, iar sprâncenele și ochii îi erau mult mai sumbre. Nu mai era prințul melancolic, dar abordabil din tinerețe, ci un adevărat suveran al regatului. Ji Jiu știa că, de când familia sa îl sprijiniseră pe acest prinț discret să urce pe tron, el se întorsese în postura de însoțitor al supușilor săi.

Ji Jiu îngenunche din nou și spuse încet:

– Îmi iau rămas bun de la Maiestatea Sa.

Când își ridică privirea, zări un pandantiv de jad, care se legăna lângă haina de dragon a împăratului – un pandantiv de țestoasă cu nouă capete de nuanță vermilion.

În urmă cu cinci ani, când el fusese numit general, condusese douăzeci de mii de soldați spre sud pentru a-i liniști pe barbarii din zonă. La întoarcerea în capitală, chiar în acest birou imperial, împăratul îi zâmbise sincer, înmânându-i un prespapier[1] cu cap de leu de pe masa dragonului. În acel moment, el era încă tânăr și impetuos. Știa că era nepotrivit, totuși își scosese pandantivul de jad de la brâu, care era sculptat în jad purpuriu sub forma unei broaște țestoase cu nouă capete, și i-l dăduse împăratului.

Ji Jiu nu știa dacă împăratul îl purta intenționat astăzi sau dacă era altceva. Cu toate acestea, prefera să creadă că împăratul, care devenise din ce în ce mai impunător, se împodobise capricios cu acel ornament de jad.

În timp ce Ji Jiu se întoarse să plece, împăratul continuă să-i privească silueta dispărând din vedere. După o pauză, se întoarse la harta militară, o studie pentru o clipă, apoi vorbi brusc:

– Ce părere ai despre această persoană?

Bărbatul în haină albastră zâmbi și răspunse:

– Maiestate, un domn ca el este asemenea unui lotus. Este admirabil de la distanță, dar nu trebuie tratat neglijent.

Împăratul tăcu din nou.

– Dacă ar fi să îl folosesc pentru a-i elimina pe Xiongnu, cum ar fi?

– Maiestatea Voastră, ezită bărbatul o clipă înainte de a spune:

– Generalul Ji are un talent înnăscut pentru afacerile militare.

– Oh?

– Acum cinci ani, el a condus douăzeci de mii de soldați în sălbăticie, traversând munți și râuri, intrând direct în inima inamicului. A devenit faimos după o singură bătălie. Cu toate acestea, nimeni nu s-a gândit cum ar putea soldații nordici să învingă clima sudică, nici cum ar putea să dea de urmele inamicului fără să fie induși în eroare de capcanele puse de generali inamicului. Această bătălie s-a bazat în întregime pe decizia generalului. Fiecare mișcare a trebuit să fi fost calculată perfect pentru a obține un succes atât de remarcabil. Dacă un singur pas ar fi fost greșit, atât cei douăzeci de mii de soldați, cât și conducătorul lor ar fi fost ruinați. Generalul Ji și-a demonstrat talentul de comandant militar în prima sa bătălie. Dacă va fi trimis să înfrunte Xiongnu, nu va dezamăgi.

Împăratul continuă să se uite la harta topografică înainte de a-și întoarce fața și de a întreba:

– Dacă este așa, atunci de ce ai ezitat mai devreme?

– Maiestatea Voastră, spuse bărbatul cu un zâmbet ironic

– …doar mă gândeam dacă Maiestatea Voastră dorește ca el să devină un general renumit cu mari realizări militare… sau vrea să îl păstreze alături.

Cuvintele rostite dezvăluiră gândurile împăratului, însă acesta nu arătă nici bucurie, nici furie. Îl privi pe bărbat pentru o clipă, încă relaxat, și îl întrebă:

– Și dacă vreau ca el să aducă pace în lume pentru mine și, de asemenea, să rămână alături de mine?

– Un domn ca el este ca un lotus.

Bărbatul îngenunche și spuse încet:

– El poate fi tăiat și aruncat după ce s-a ofilit sau poate fi păstrat pentru a-și dezvălui splendoarea.

Împăratul tăcu pentru o clipă.

– Poți pleca.

Între timp, Ji Jiu plecase grăbit călare din palat. Ajungând în piață, zări din greșeală pe cineva ieșind de după colț – îmbrăcat ca un taoist, cu părul alb, dar cu o față tânără, emanând un aer de farmec eteric. Inima îi tresări, iar Ji Jiu apucă strâns frâiele făcându-l pe cal să scoată un nechezat ușor și să se oprească. Sunetul calului îi atrase imediat atenția taoistului. El ieșise inițial să cumpere ceva și nu îl observase pe trecător. Când își ridică privirea, intră în contact vizual cu Ji Jiu și amândoi rămaseră surprinși.

Taoistul exclamă surprins:

– Shen Qingxuan!

Ji Jiu fu șocat de uimirea și bucuria din privirea lui. Era o privire pe care cineva o poate avea atunci când vede un vechi prieten după o lungă despărțire. Ji Jiu era convins că nu îl mai întâlnise niciodată pe acest taoist înainte, totuși numele pe care îl strigase nu îi era cunoscut. Privirea taoistului îl fixă direct pe Ji Jiu, fără a arăta vreo urmă de identitate greșită.

Ji Jiu își întoarse rapid gândurile, aruncând o privire spre încheietura mâinii, acolo unde semnul de naștere asemănător mușcăturii de șarpe purta acum un inel lăsat de urma mușcăturii sale. Inima îi tresări dintr-o dată și nu voi să-și mai amintească acel incident. Când își ridică din nou privirea pentru a vorbi cu taoistul, descoperi că nu mai era nimeni în fața lui.

Ji Jiu se uită în depărtare de pe calul său, văzând silueta taoistului alergând sălbatic pe alee. Nu mai semăna cu figura eterică de acum câteva clipe. După ce alergă câțiva pași, dispăru rapid, iar Ji Jiu își dădu seama că acest taoist poseda într-adevăr o formă de abilitate magică. Din păcate, persoana dispăruse.

Ji Jiu oftă în sinea sa și se întoarse la acasă.

Taoistul era Xu Mingshi. Își folosise abilitățile magice pentru a alerga sălbatic până la un han, unde dădu buzna într-o cameră de oaspeți și strigă la tânărul, care stătea lângă fereastră privind afară:

– L-am găsit pe tatăl tău!

Tânărul se ridică imediat:

– Serios?

– Absolut! Sprâncenele și ochii lui sunt exact la fel, nu există nicio îndoială. Grăbește-te, grăbește-te! El merge mai repede decât noi. Dar încă îl putem ajunge din urmă dacă ne grăbim, spuse Xu Mingshi, pregătindu-se să plece.

Se apropie de ușă, dar descoperi că persoana din spatele lui nu se mișcase deloc, stătea pe loc parcă pierdută în gânduri.

– De ce nu îl urmărești? întrebă el suspicios.

– Du-te și află cine este acum, câți ani are, dacă are o familie sau o funcție oficială și întoarce-te să-mi raportezi când afli totul, spuse Shen Jue calm.

– Grăbește-te!

Xu Mingshi se opri pentru o clipă, dar se conform imediat ordinului acestuia, dispărând într-o clipă. Nu se putu abține să nu plângă că, atunci când era încă tânăr și plin de energie, îi ucisese pe părinții lui. Acum, acest pui de lup învățase să fie la fel ca Shen Qingxuan, să fie plin de scheme și planuri în mine, dar nimeni să știe ce gândea cu adevărat. Când avea să se încheie această răutate? Acum, el îl trata complet ca pe un servitor.

Nu se putu abține să nu-l învinovățească și pe Yi Mo pentru că îl părăsise pe puiul de lup pentru a-l găsi pe Shen Qingxuan, ceea ce îl făcuse să sufere. Nemulțumirile lui Xu Mingshi rămăseseră nespuse, dar nu avusese de ales decât să facă comisioane pentru alții.

Chiar îi era greu. Yi Mo plecase să-l găsească pe Shen Qingxuan, dar Shen Jue insistase să-l urmeze. Yi Mo fusese întotdeauna încăpăţânat şi fusese deja o provocare să-l aibă în preajmă timp de o sută de ani. În plus, nu erau înrudiți prin sânge, așa că ce făcea mai exact după el?

Shen Qingxuan spera că mica lor comoară să poată deveni independentă, așa că, într-o noapte, Yi Mo plecase de unul singur. Singur, Shen Jue intrase inevitabil în necazuri și se luptase cu o bătrână fantomă pe un munte de unul singur. Acea fantomă practicase și ea o mie de ani, în timp ce micul lup avea doar o sută de ani de experiență. Diferența era clară, iar micul lup fusese grav rănit, aproape de moarte.

Din fericire, Yi Mo auzise vestea și se întorsese să-l salveze, dar deși îl scăpase cu viață, rămăsese în comă. Yi Mo petrecuse apoi alți douăzeci de ani lângă el, păzind o floare zână pe Muntele Lingshan din Marea Sudului, culegându-i florile și hrănindu-l zilnic pe puiul de lup. După ce îl veghease o perioadă, observase că micul lup era pe cale să se trezească. De asemenea, știa că era în întârziere cu găsirea reîncarnării lui Shen Qingxuan. Așa că îl chemase pe Xu Mingshi să aibă grijă de mica comoară și abia apoi părăsise muntele pentru a continua să-l caute pe Shen Qingxuan.

Astfel tatăl și fiul se despărțiseră. După ce Shen Jue se trezise, își dăduse seama că făcuse o greșeală, dar se simțise prea jenat să-l caute pe Yi Mo, așa că îl târâse pe Xu Mingshi să-l însoțească în căutarea reîncarnării tatălui său.

Acum că își găsise tatăl, se gândea că celălalt tată al lui trebuie să fie și el în apropiere. Shen Jue simți un sentiment profund de rușine, gândindu-se că, dacă acesta pierduse douăzeci de ani din cauza vindecării lui, făcându-l să scape oportunitatea împreunării lor în această viață, ce ar putea face pentru a o recupera?

Dacă nu ar putea să se revanșeze, cum ar putea să-și înfrunte tatăl?

Shen Jue nu putea decât să se roage în tăcere ca această oportunitate să mai existe, totuși înțelegea prea bine un lucru. După douăzeci de ani, ce familie obișnuită nu s-ar căsători și nu ar avea copii? Mai mult, tatăl său în această viață era o persoană nobilă. Probabil că era prea târziu.

Se uită pe fereastră. Lumina soarelui era puternică, o adiere blândă atingându-i fața. Norii din inima lui Shen Jue se risipiră oarecum și, indiferent de situație, se gândi că își va găsi tatăl.

Gândind în acest fel, un zâmbet slab apăru pe chipul lui. Zâmbetul era inocent și pur, amintind de copilul, care obișnuia să se ghemuiască în brațele tatălui său.

_____________________

[1] Prespapier – obiect de birou greu, care se folosește pentru a presa foile de hârtie şi a le împiedica să se împrăştie