Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 5, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 5

Yi Mo nu crezuse vreodată că va plânge. Când își văzu lacrimile, fu de-a dreptul șocat. Putea un demon, care trăise două mii de ani, să verse lacrimi? Yi Mo nu credea că acest lucru era posibil.

Putea un demon care trăise timp de două mii de ani să plângă?

Și totuși, lacrimile cădeau. Alunecau pe obrajii lui, lăsând dâre umede. Yi Mo le gustă și realiză că erau sărate și amare. Nu erau diferite de cele pe care le gustase el anterior. Nu exista nicio diferență între lacrimile unui demon și cele ale unui om: sărate, amare, acre.

Lacrimile demonului erau exact la fel ca lacrimile lui Shen Qingxuan de-a lungul celor trei vieți ale sale.

Liu Yan încă plângea cu inima sfâșiată, strigând:

– Nu plânge, Yi Mo, nu plânge! Am greșit! Te rog, nu plânge!

Sângele și murdăria de pe fața lui erau spălate de propriile lacrimi, dezvăluind două dungi palide, iar el continua să-l roage pe Yi Mo să nu plângă.

Yi Mo îl ridică și îl ținu strâns în brațe. Liu Yan nu se mai zbătu, plângând în timp ce îi ștergea fața lui Yi Mo. Nu-i păsa că mâinile sale pătate de sânge îi mânjiseră fața lui Yi Mo. Pur și simplu nu voia ca Yi Mo să plângă pentru că asta îl durea. Acele lacrimi păreau să se transforme într-o pereche de gheare, pătrunzând adânc în inima sa ca și cum ar fi vrut să o ștranguleze până la moarte. Liu Yan strigă în agonie:

– Am greșit, Yi Mo. Nu plânge. Te rog, nu plânge…

Yi Mo spuse:

– Prostule.

În timp ce vorbea, îi vindecă rana lui Liu Yan. Se uită la pielea lui acum curată, albă și netedă, dar aluniţa de cinabru nu mai exista.

Fără acest semn, el nu mai era aceeași persoană? Bineînțeles că era. Yi Mo zâmbi disprețuitor, alinându-l pe Liu Yan în brațe. În timp ce Liu Yan sughița și plângea, Yi Mo spuse în șoaptă:

– Care era rostul eliminării semnului?

Nu avea niciun rost. Absolut niciunul. Un semn era doar un semn. Absența lui nu schimba cu nimic situația. Dar prostul nu înțelegea.

Liu Yan își ridică fața plină de lacrimi și spuse:

– Erai nefericit când îl vedeai. Nu am fost bun cu tine în viața mea trecută. Nu îl mai voiam.

Apoi continuă:

– Nu avem nevoie de el. Nu e bun de nimic. Voi fi bun cu tine, așa că nu fi nefericit.

Liu Yan se sprijini de umărul lui, repetând:

– Nu aveam nevoie de el. Nu e bun de nimic. Voi fi bun cu tine. Yi Mo, nu plânge.

Yi Mo nu mai putu spune nimic. Pur și simplu strânse și mai tare corpul din brațele sale, îmbrățișându-l pe inocentul și ignorantul Liu Yan. Murmură iar și iar:

– Prostule.

În timp ce șoptea asta, totul dispăru. Tot ce rămase era prostul de Liu Yan din brațele lui, spunându-i că va fi bun cu el, același Liu Yan care își smulse o bucată din propria carne pentru el, Liu Yan care era lumina ochilor săi. O emoție întunecată se agita în inima lui, ca un vârtej de negură. Yi Mo își îngropă fața în gâtul lui Liu Yan, mușcându-l tare de umăr prin țesătură.

Liu Yan zvâcni, dar nu strigă deloc de durere. În schimb, îl mângâie pe spate pe Yi Mo, așa cum acesta făcea adesea cu el, liniștindu-l și spunându-i:

– Nu fi trist, Yi Mo. Voi fi bun cu tine.

Dinții de pe umărul său se relaxară treptat. Yi Mo rămase nemișcat, cu fața îngropată în gâtul lui Liu Yan. Greutatea corpului său se sprijini pe umărul lui Liu Yan, stând cu ochii închiși ca un copil epuizat. Liu Yan știa că era prost și nu putea înțelege ce gândea Yi Mo, poate că nu va înțelege niciodată. Dar atâta timp cât Yi Mo îi oferea ceva, el lua – fie că era vorba de îngrijire, de durere sau pur și simplu de greutatea unui adult aplecat. Liu Yan îl bătu ușor pe spate, rămânând tăcut în timp ce Yi Mo se liniștea, mângâindu-l ușor fără a spune vreun cuvânt.

Mai târziu, cei doi adormiră, ținându-se astfel unul pe celălalt.

La miezul nopții, Yi Mo se trezi, deschise ochii și aprinse o lumânare, umplând camera cu lumină. Pe pat, Yi Mo se uită la fața lui Liu Yan din brațele sale. Era murdară, acoperită de sânge și noroi și marcată cu două urme palide de la lacrimile lui. Dar pentru că Liu Yan dormea, nu părea chiar atât de prost. Yi Mo îl privi îndelung, până când Liu Yan pufni brusc în somn, ca și cum ar fi plâns în vis. Părea atât de trist.

Yi Mo nu înțelegea de ce se purtase așa cu el, deși îi promisese că nu-l va agresa. Îl hărțuise atât de tare încât Liu Yan ajunsese să plângă chiar și în somn. Nu voise să-l rănească.

Chiar dacă era un prost, Yi Mo nu voise să îl rănească. Privirea lui se mută spre pieptul dezvelit al lui Liu Yan, acum fără semnul de cinabru roșu aprins.

Pieptul lui Shen Qingxuan nu îl avea. Nici cel al lui Ji Jiu nu avea. Iar acum, Liu Yan nu îl mai avea nici el.

În viața sa anterioară, Ji Jiu avusese o cicatrice reprezentând mușcătura unui șarpe pe încheietura mâinii din cauza obsesiei lui Shen Qingxuan pentru ea. Mai târziu, Ji Jiu murise, iar Liu Yan se născuse cu o aluniță pe piept. Acum și acel semn de cinabru dispăruse. Yi Mo se gândi că poate, în viața următoare, în a patra încarnare a lui Shen Qingxuan, nu va mai exista nimic.

De fapt nu conta dacă exista sau nu. Fie că era acolo sau nu, nu conta. Cu sau fără semn, el era în continuare reîncarnarea lui Shen Qingxuan – persoana pe care Yi Mo o căutase. Situația nu se schimba doar pentru că semnul nu mai exista.

Deci, era în regulă. Prost sau nu, era bine. Un Shen Qingxuan care plângea și spunea că vrea să fie bun cu el nu era un lucru rău. Deși Yi Mo acceptă acest lucru, totuși nu putea să înțeleagă de ce încă simțea că ceva în inima lui lipsea, ca și cum nu ar fi trebuit să fie așa – ca și cum nu era suficient să aibă un Shen Qingxuan care doar voia să fie bun cu el.

Se părea că mai exista ceva foarte important, dar oricât de mult s-ar fi gândit Yi Mo, nu-și putu da seama ce era.

După ce îl mângâie pe față pe Liu Yan, hotărâse să nu se mai gândească la asta.

A doua zi dimineață, Liu Yan se trezi, se spălă pe față și se schimbă în haine curate, redevenind un tânăr ordonat. Yi Mo îl ținu de mână în timp ce rătăceau prin pădurea cu frunze căzute. Din când în când, un fruct copt cădea dintr-un copac, aterizând ușor în grămada de frunze.

Pe cel mai înalt copac, Liu Yan stătea lângă Yi Mo, legănându-și picioarele fericit, privind soarele care apunea în depărtare.

Strălucirea soarelui colorase cerul în roșu, ca și cum ar fi fost în flăcări, iar norii arătau ca niște aburi roz deschis. Liu Yan privi cerul pentru o vreme, apoi se întoarse liniștit cu fața la Yi Mo pentru a se uita la profilul acestuia. Nu știa cum să îl descrie sau cum să își exprime admirația. Știa doar că era frumos. Sprâncenele lui erau frumoase, nasul îi era frumos, buzele îi erau frumoase, chiar și genele îi erau frumoase – totul la el era frumos. Atât de frumos încât Liu Yan nu nu-și putea lua ochii de la el pentru a se uita în altă parte. Se holba la el prostește.

După ce îl fixă cu privirea pentru un timp îndelungat, Yi Mo își întoarse capul și întrebă:

– Nu te-ai uitat destul?

Liu Yan scutură din cap și, cu un amestec de prostie și încredere, spuse:

– Nu suficient.

Yi Mo găsi răspunsul său amuzant și întrebă din nou:

– Ce nu este suficient?

Liu Yan răspunse:

– Nimic nu este suficient.

După un moment, adăugă încet:

– Yi Mo este frumos.

Deși era un prost, Liu Yan știa când era timid. Vocea lui deveni mai blândă, dar la fel de fermă.

Yi Mo întrebă:

– Frumos?

Ca și cum ar fi vrut să-și dovedească sinceritatea, Liu Yan spuse:

– Foarte frumos!

Apoi mișcă energic din cap.

Yi Mo fu momentan uluit de cuvintele familiare „foarte frumos”, când deodată auzit un „Ah” puternic. Prostul de Liu Yan dădu atât de tare din cap încât își pierdu echilibrul și căzu din copac.

Yi Mo fu luat prin surprindere și sări după el, apucându-l de mână și trăgându-l în brațele sale. Când aterizară în siguranță pe pământ, Yi Mo nu se putu abține să nu-l lovească pe Liu Yan pe frunte. Amuzat și exasperat, el spuse:

– Ești fără speranță.

Putea cădea doar dând din cap, iar asta însemna că era cu adevărat fără speranță.

Liu Yan crezu că Yi Mo era furios. Frecându-și fruntea cu o mână și trăgând cu cealaltă de mâneca lui Yi Mo, el murmură:

– Nu am vrut. Yi Mo, te rog, nu fi supărat pe mine.

Yi Mo se uită la el, amuzamentul pâlpâind în ochii săi. Pe un ton rece, el spuse:

– Cine e supărat pe tine?

Liu Yan nu își dădu seama că Yi Mo îl tachina intenționat și răspunse cu seriozitate:

– Yi Mo.

Yi Mo întrebă:

– Dacă m-aș supăra pe un prost, asta nu m-ar face și pe mine un prost?

Liu Yan pufni ușor, oarecum neconvins, și răspunse:

– Ce e rău în a fi un prost? Un prost nu l-ar trata rău pe Yi Mo. Dacă Yi Mo ar fi un prost, Liu Yan ar avea grijă de tine în fiecare zi.

Yi Mo întinse mâna și îl lovi din nou pe frunte, spunând:

– Tu? Încă ai nevoie de alții care să te hrănească și să te îmbrace. Chiar și la vârsta ta nu poți căra nimic pe umeri sau ridica ceva cu mâinile, și crezi că poți avea grijă de cineva?

Așa cum era de așteptat, fața lui Liu Yan se înroși la această remarcă. Avea o expresie nemulțumită, ca și cum ar fi vrut să riposteze, dar nu reuși să se gândească la nimic. Arăta absolut jalnic, ca și cum ar fi fost hărțuit. Yi Mo nu se putu abține, întinse o mână și îl ciupi pe Liu Yan de obraz, spunând:

– Arătând așa, chiar îi faci pe oameni să-şi dorească să te hărțuiască.

După o pauză lungă, Liu Yan spuse în cele din urmă:

– Dacă Yi Mo vrea să hărțuiască un prost, atunci s-o facă. Oricine hărțuiește un prost este prost și el!

După ce se gândise îndelung, asta fusese tot ce îi venise în minte – să lupte cu otravă împotriva otrăvii.

Yi Mo îl trase aproape, îi ținu fața și o întoarse la stânga și la dreapta pentru o vreme, înainte de a scoate un „tsk” în cele din urmă.

– Oricât de prost ai fi, limba ta ascuțită nu s-a schimbat.

Liu Yan, neștiind ce să răspundă, rămase acolo uimit. Yi Mo îl apucă de braț și spuse:

– Să mergem.

Liu Yan îl urmă ascultător în spatele lui, pas cu pas.

După ce îl ajută pe tânărul stăpân prostuț să-și termine masa, Yi Mo pregăti cada de baie și îl ajută să se spele. În timp ce îl îmbăia, Yi Mo privi pentru prima dată trupul schimbat din fața sa. După ani de îngrijire, pielea îi era albă și moale, cu un fizic bine îngrijit și neted. Oasele îi erau slabe și tinere, având încă subțirimea adolescenței, dar cu contururi mult mai bine definite. Când îl ținea în brațe, nu-l simțea nici prea moale, nici prea tare.

Nu se gândise niciodată la asta înainte, dar acum că gândul îi trecuse prin minte, corpul său reacționase.

Fără ezitare, îl scoase pe tânărul stăpân din cadă, ignorând protestele panicate ale lui Liu Yan:

– Sunt ud! Sunt ud!

Îl aruncă direct pe pat. Acoperindu-i trupul umed și cald, Yi Mo îl privi în ochi și îi spuse:

– Prostule, ai împlinit șaisprezece ani.

Liu Yan se gândi bine, numără pe degete și răspunse:

– Șaisprezece ani.

– Este timpul pentru ceremonia majoratului tău, spuse Yi Mo.

Liu Yan întrebă:

– Ce este o ceremonie de majorat?

Yi Mo zâmbi slab.

– Este un obicei lumesc, nu trebuie să îți faci griji. Dar ce-ai zice să conduc eu această ceremonie pentru tine?

Liu Yan fu de acord în mod natural, îmbrățișându-l fericit pe Yi Mo și sărutându-l de câteva ori.

Yi Mo se uită la el pentru o clipă, apoi îşi plecă fața, apăsându-și buzele peste cele care tocmai îl provocaseră. Liu Yan tocmai terminase de mâncat o pară în timpul băii, iar buzele lui încă purtau aroma dulce a fructului. Limba lui era moale și nu opunea rezistență în timp ce Yi Mo o sugea. Chiar când Yi Mo era pe punctul de a se retrage pentru a-i vedea reacția, Liu Yan, care stătuse mai devreme ca un inocent, își înfășură brațele în jurul gâtului lui Yi Mo, imitându-i mișcările cu limba pentru a-i răspunde.

Liu Yan habar nu avea ce făcea și nici nu înțelegea ce îi făcea Yi Mo. Simțea doar că buzele lor apropiate erau deosebit de intime.

Întotdeauna își dorise să se apropie și mai mult de Yi Mo, atât de mult încât să nu mai fie niciodată îndepărtat sau să-i fie antipatic.

Mâna lui Yi Mo alunecă de-a lungul taliei, simțindu-se rece la atingere. Talia lui Liu Yan tresări la contactul brusc, ca un pește speriat, dar se adaptă rapid la temperatura palmei lui Yi Mo, relaxându-se sub mângâierea sa.

Mâna lui Yi Mo se plimbă de-a lungul taliei, ajungând în cele din urmă la fese. Carnea era fermă și elastică, iar Yi Mo nu se putu abține să nu o frământe de câteva ori. Liu Yan se îmbujoră, întorcându-și fața pentru a privi postura lor, iar într-un final întrebă:

– Yi Mo, ce faci?

Yi Mo răspunse:

– Efectuez ceremonia.

Amintindu-și de menționarea ceremoniei de majorat, Liu Yan avu încredere în el și se întinse ascultător pe spate, lăsându-l pe Yi Mo să-și facă treaba. Abia când Yi Mo îl apucă de partea de jos, Liu Yan scoase un sunet scurt, fața devenindu-i roșie complet. Chiar și un prost se putea simți excitat.

După ce se zbătu în sinea sa o vreme, Liu Yan murmură ezitant:

– Yi Mo, asta este pentru pipi… e murdar.

Yi Mo, care se comporta un copil care descoperă o jucărie nouă fascinantă, fu stârnit de răspunsul naiv al lui Liu Yan. Cu o urmă de tachinare în voce, întrebă:

– Nu l-ai spălat chiar acum?

Liu Yan dădu din cap.

– L-am spălat.

– Dacă l-ai spălat înseamnă că nu este murdar, spuse Yi Mo, mișcându-și din nou mâna și jucându-se cu organul ușor întărit.

Yi Mo spuse:

– Nu te mișca.

Liu Yan nu îndrăznea să se mai miște, dar acțiunile lui Yi Mo deveneau tot mai intense. Liu Yan, incapabil să înțeleagă senzația, simțea atât disconfort, cât și o plăcere ciudată. Voia instinctiv să se miște, dar imediat ce își ridică șoldurile, Yi Mo îi ordonă:

– Nu te mișca.

Liu Yan apucă de pătură strâns, răsucind-o în mâini, în timp ce corpul său stătea nemișcat, deși era pe punctul de a țipa.

Stimularea deveni tot mai puternică, iar Liu Yan se văita încet, strigând:

– Yi Mo, Yi Mo, se simte ciudat.

Yi Mo răspunse calm:

– Știu.

Văzându-l plin de sudoare și rezistând jalnic să se miște, Yi Mo își slăbi mâna, se aplecă și luă partea excitată în gură.

Liu Yan strânse cu putere pătura, mintea lui deja încurcată devenind goală. Senzația era deopotrivă insuportabilă și plăcută, iar el nu îndrăznea să se miște. Lacrimile începură să-i curgă pe față.

– Yi Mo, strigă el printre suspine, ridicându-și ușor capul pentru a-l privi pe bărbatul dintre picioarele sale.

Rușinea și durerea era evidente în expresia sa.

– Îmi vine să fac pipi.

Nu numai că nu-l lăsă să plece, dar Yi Mo păru provocat de remarcă, întinzând mâna pentru a-l ciupi de talie cu putere. Liu Yan strigă un “Ah”, lacrimile revărsându-se chiar în momentul în care cedă senzației, “făcând pipi” în gura lui Yi Mo.

Yi Mo se ridică, scuipând lichidul din gură. Vru să-i spună ceva, dar chiar atunci îl văzu pe Liu Yan ghemuindu-se într-un colț, strângând cu putere de pătură și plângând.

Fu uluit.

Tragându-l pe Liu Yan spre el, îl întrebă:

– Ce s-a mai întâmplat acum?

Liu Yan își acoperi fața cu mâinile, reținându-și lacrimile în timp ce spunea:

– Nu m-am putut abține… Am făcut pipi în gura ta.

Yi Mo, exasperat, îi dădu o palmă peste ceafă, făcându-l pe prost să se oprească din plâns.

– Chiar ești fără speranță! îl certă Yi Mo, întinzându-se lângă el frustrat.

Liu Yan își ridică capul, așteptând o clipă înainte de a verifica cu precauție. Când văzu un lichid alb în loc de urină, se simți ușurat. Până la urmă, nu făcuse pipi în gura lui Yi Mo. Mulțumit, se urcă peste Yi Mo, sărutându-i fața în mod repetat ca și cum ar fi vrut să-i facă pe plac.

Nu îi luă prea mult lui Yi Mo să se calmeze. Trăgându-l pe prost în brațe, acesta îl întrebă:

– Te-ai simțit bine?

Liu Yan se gândi un moment, apoi aprobă sincer din cap.

Yi Mo se uită la el o vreme și spuse dintr-o dată:

– Prostule, de acum înainte, îți voi spune Shen Qingxuan.

Liu Yan se aplecă pentru a-i săruta din nou fața și spuse:

– Bine.

Yi Mo, surprins, ridică o sprânceană.

– Nu mai vrei să-ți spun Liu Yan?

– Shen Qingxuan a fost bun cu Yi Mo, spuse Liu Yan.

– Așa că vreau să fiu ca el. Oricum, eu sunt un prost, așa că nu contează cum sunt numit.

Yi Mo tăcu mult timp înainte de a răspunde încet.

– Mm.

Părea că era de acord, dar când spusese asta ochii i se închiseră, ascunzând numeroasele griji și cicatrici pe care nu avusese timp să le ascundă.