Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 6, Volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 6

Cântatul cocoșilor din depărtare străpunse liniștea nopții. La ivirea zorilor, Ji Jiu își deschise ochii și văzu lângă el o persoană, care îl ținea strâns în brațe, dormind profund pe perna lui. Era într-un somn atât de adânc încât acesta nu simțise trezirea lui.

Ji Jiu fu luat prin surprindere de această scenă nemaiîntâlnită. De îndată ce recunoscu chipul persoanei de alături, se rostogoli imediat până spre marginea patului și se chinui să-și pună hainele pe el în grabă. Nici măcar nu se deranjă să-și pună încălțările, fugi desculț ca și cum ar fi fost urmărit de fantome sau fiare feroce, ridicând un nor de praf în urma sa.

În apropierea taberei militare exista un râu. Din cauza terenului, apa nu era limpede, fiind de o culoare galben tulbure din cauza nisipului. Abia la o milă distanță de malul râului se afla un sat. Pentru că apa râului era murdară, fiecare gospodărie săpa fântâni pentru a avea apă potabilă. Astfel, acest râu devenise sursa exclusivă pentru spălarea animalelor din tabără.

Ji Jiu alergă spre malul râului fără a-și trage răsuflarea, apoi sări în apă fără nicio ezitare.

Gărzile care îl urmară, rămaseră uimite. Își priveau generalul scufundându-se pe fundul apei, neștiind ce să facă. După ce își reveniră în fire, se pregătiră să cheme ajutoare, dar cineva își aminti brusc că generalul lor era un înotător excelent. Dacă nimeni nu i-ar fi ținut capul sub apă și nu l-ar fi legat de mâini și de picioare, acesta nu ar fi avut cum să se înece. Prin urmare, generalul lor cu siguranță nu încerca să se sinucidă. Dar ce făcea atunci? Ieșise în grabă din cortul militar pentru a merge să înoate? Era absolut de necrezut.

Unul dintre gardieni stătu o clipă lângă mal și începu să strige spre suprafața ondulată a râului:

– Generale, generale, generale?

Ji Jiu își ținu respirația și se scufundă în adâncuri, apa apăsându-l din toate părțile până când își simți pieptul că ar putea să explodeze. Sări brusc din apă, scuturându-și stropii de pe față, și se uită la figura speriată de pe mal. După un moment de tăcere, spuse:

– Mă simt tulburat, am venit să fac o baie.

Gardianul rămas pentru o clipă uluit, apoi spuse:

– Generale, deși acest râu este o apă curgătoare, este totuși folosit pentru spălarea cailor și a oalelor de noapte din tabără… De ce să să faci baie aici? Nu este deloc curat.

Ji Jiu zâmbi ușor, chipul său fiind neclar în umbră, și spuse fără nicio altă explicație:

– Această apă este mai curată decât mine.

Gardianul nu înțelegea, dar Ji Jiu știa ce spunea. Așa că tăcu și se scufundă din nou în apă. Își ținu respirația pentru un timp, cu capul bâzâind, înainte de a deschide larg ochii în apa galbenă tulbure, care îi inunda privirea. Își simți imediat ochii dureroși, iar amărăciunea din gură era greu de suportat.

Timp de peste douăzeci de ani, fusese mândru și arogant, nici măcar nu se uitase la cea mai frumoasă femeie din bordelurile din Jianghuai. Acum, însă, devenise inferior celorlalți, fiind redus la servitorul unui demon. Cum putea suporta asta? Dacă nu ar fi fost firea sa puternică, ar fi putut chiar să se gândească la sinucidere.

Ji Jiu rămase scufundat în râu timp de aproape o oră, iar când cerul se însenină, își luă hainele curate aduse de gardian și se îmbrăcă cu grijă, lăsându-și părul umed să-i cadă pe umeri în timp ce se întorcea spre tabără.

Când Ji Jiu ieși din râu, zări silueta bărbatului care stătea sub salcia de pe malul râului. Aceasta era prima dată când Yi Mo apărea în lumina soarelui. Era îmbrăcat într-o haină neagră, cu părul său lung și negru căzând în cascadă. Lumina soarelui se filtra printre ramurile salciei, aruncând pete aurii pe el. Emana o noblețe de nedescris, ca și cum o zeitate ar fi coborât pe pământ. Cu toate acestea, Ji Jiu nu simțea nicio urmă de admirație. Starea lui de spirit se calmase deja. Privirea sa trecu peste chipul lui Yi Mo, lipsit de expresie, ca și cum ar fi trecut prin aer, lăsându-l în urma sa fără a se mai uita înapoi.

Ji Jiu știa că nu putea face nimic în privința lui Yi Mo acum, dar el nu fusese niciodată cineva care să se retragă din fața provocărilor. Era convins că exista o cale, că va găsi una. Credea cu tărie asta, dar trecuseră trei luni fără nicio veste din capitală de la omul său de încredere cu privire la acel taoist. Ji Jiu știa că probabil acesta era de negăsit. Cu toate acestea, se întreba de ce spionii săi nu erau capabili să adune informații de data aceasta. De obicei, ei puteau să descopere chiar și cele mai ascunse lucruri ale palatului imperial. Cum de eșuaseră de data aceasta? Poate că i se ascundea intenționat.

De îndată ce acest gând îi trecu prin minte, Ji Jiu începu să comploteze în sinea sa. Scrise imediat o scrisoare, o legă de piciorul unui porumbel și o trimise în zbor din tabăra militară.

După două luni, Ji Jiu primi în sfârșit un răspuns: taoistul fusese găsit.

Cu biletul în mână, Ji Jiu nu simțea niciun triumf. El doar folosise un truc, răspândind zvonuri că în satele din afara orașului existau fantome, care făceau rău oamenilor, provocând mai multe decese. Apoi, spionii săi se puseră la pândă și, într-adevăr, îl prinseră pe taoistul, care venise să exorcizeze demonii. Capcana fusese plasată perfect.

Cu toate acestea, taoistul refuza să spună ceva, insistând cu fața plină de furie să se întâlnească personal cu Ji Jiu. Acesta își dorea și el să îl vadă, așa că acceptase cu ușurință cererea lui. Îi răspunse rapid, invitându-l în orașul de la graniță pentru o discuție. Mai târziu sosise o altă scrisoare, care confirma sosirea persoanei respective.

Schimbându-se în haine obișnuite, ușoare și simple, Ji Jiu încălecă un cal adus de garda sa. În timp ce ieșea în galop de pe terenul de antrenament, observă doi oameni la intrarea în tabăra militară, părând să se certe în legătură cu ceva. Pe unul dintre ei, Ji Jiu îl recunoscu ca fiind sergent în armată, în timp ce celălalt era îmbrăcat într-o armură neagră, purtând un pachet albastru pe spate și ținând o sabie, fiindu-i necunoscut.

Curios, Ji Jiu se apropie de ei și îi întrebă care era problema.

Sergentul, cu o față plină de jenă și furie, arătă spre străin și spuse:

– Acest puști este nerezonabil! Armata nu recrutează în prezent, dar el insistă să se înroleze. I-am spus să se întoarcă mai târziu, dar el nu vrea să plece!

Ji Jiu fu și el oarecum surprins. Coborî de pe cal și merse până la tânăr. După o singură privire, nu se putu abține să nu-l admire: acest tânăr avea o talie subțire și umeri largi, cu sprâncene izbitoare și ochi albaștri strălucitori. Era extraordinar de chipeș. Ji Jiu îl întrebă:

– De unde ești?

Tânărul răspunse:

– Din Yongcheng.

Ji Jiu îl examină din nou cu atenție. Deși era un tânăr cu o statură înaltă, nu avea grosolănia la care te-ai aștepta de la un luptător. Emana în schimb un comportament calm. Atitudinea sa din timpul disputei cu sergentul fusese, de asemenea, reținută, ceea ce îl făcea să iasă și mai mult în evidență. Simțind un sentiment de apreciere pentru talentul tânărului, Ji Jiu se decise să îl păstreze. Îl instrui pe sergent să îl ducă să-și înregistreze numele și să înceapă antrenamentele cu soldații. După ce termină de dat ordinele, adăugă:

– Începând de astăzi, puneți anunțuri că recrutăm soldați în armată.

Sergentul fu din nou luat prin surprindere și spuse:

– Dar nu este niciun război în desfășurare acum.

Ji Jiu zâmbit și zise:

– Va fi în curând.

Cu asta încheie discuția, încălecă calul și plecă.

În urma sa, copitele calului ridicară un nor de praf care semăna cu un fir de mătase galbenă, împiedicând vederea. Tânărul ar fi trebuit să îl urmeze pe sergent pentru a se înregistra, însă acesta rămase înțepenit pe loc, privind la figura în retragere a lui Ji Jiu.

După ce se îndepărtă câțiva pași, sergentul se întoarse, apucându-l de braț pe tânăr și spunând:

– La ce te holbezi? Acela este generalul nostru Ji, unul dintre cei doi generali Ji din armată. Acesta este generalul mai tânăr. Arată impresionant, nu-i așa? Nu te lăsa păcălit de zâmbetul lui. Te va face să suferi în timpul antrenamentului! Serios, tinere, ce nu e bine la tine acasă de vrei să intri în armată?

Acesta divagă, gândindu-se la sensul din spatele comentariului anterior:

– Va fi bine în curând.

Tânărul, care fusese târât de-a lungul drumului, nu era supărat. Expresia sa rămase calmă, aruncând ocazional câte o privire înapoi, dar calul și călărețul dispăruseră deja dincolo de capătul drumului. Abia atunci auzi vorbele sergentului și nu se putu abține să nu se gândească la faptul că înțelegea severitatea lui Ji Jiu mai bine decât sergentul, care nu fusese niciodată supus disciplinei sale directe.

Ji Jiu intră în oraș și se duse în salonul privat al unei ceainării. Imediat ce comandă un bol de ceai parfumat, ușa fu împinsă și pe ea intrară două persoane, câte una de fiecare parte, care îl însoțeau pe taoistul cu păr alb și fața tânără. Când îl văzu pe Ji Jiu, se grăbi să se încline și strigă respectuos:

– Domnul meu.

Ji Jiu le ceru oamenilor săi să plece și îi făcu semn taoistului să ia loc. Îi turnă personal o ceașcă cu ceai și zâmbind îi spuse:

– Este foarte greu de invitat un nemuritor la ceai.

Taoistul se încruntă și îi răspunse:

– Greu sau nu, până la urmă tot ai reușit să mă inviți aici.

După o scurtă pauză, nu își putu reține frustrarea și adăugă:

– Nu faci decât să mă păcălești și să mă șantajezi. Când îți vei schimba acest obicei prost?

Ji Jiu își ridică o sprânceană.

– Îmi amintesc doar această dată. Când te-am mai păcălit eu vreodată?

Taoistul rămase tăcut.

Văzând asta, Ji Jiu spuse:

– Nemuritorii sunt oameni înțelepți, iar cineva ca tine, care a depășit lumea muritorilor, nu se va certa cu o persoană banală ca mine. Să trecem direct la subiect. Spune-mi sincer, ce știi?

Xu Mingshi se gândea în sinea lui să nu îi spună nimic. De fapt, nu știa cum să se exprime, simțea că nimic din ce ar fi putut spune nu ar fi potrivit. Cum putea fi potrivit? În amintirile sale, Shen Qingxuan devenise deja actualul Ji Jiu. Aspectul său nu se schimbase, iar temperamentul său rămăsese același. Acest lucru putea fi văzut din modul în care îl păcălise și îl capturase.

Cu toate acestea, Ji Jiu nu mai era același Shen Qingxuan. Shen Qingxuan din trecut își arătase bunătatea doar față de apropiați, în timp ce toată răutatea o arăta străinilor. Iar acum, ei deveniseră străini pentru el.

– Am devenit străini, mormăi Xu Mingshi și nu se putu abține să nu ofteze adânc.

Știa că purtase cândva sentimente pentru fostul Shen Qingxuan, doar că demonul șarpe intrase în viața acestuia înaintea sa. Îi displăcuse, dar în cele din urmă, era un cultivator și înțelesese că nu ar trebui să se implice în chestiuni de dragoste și ură. Cu autocontrol și factori externi, acele trăiri ale sale se transformaseră treptat în sentimente de rudenie. De-a lungul anilor, asistând la căutarea neobosită a demonului șarpe, suferind din cauza necunoașterii propriilor sentimente, ajunsese să realizeze că ceea ce nu primise nu era neapărat o nenorocire. Acele sentimente ale sale dispăruseră complet, în schimb, începuse să simtă milă pentru șarpe, lup și persoana din fața lui. Era milă, dar și iubire. Iubea lumea, iubea lucrurile din natură și iubea toate ființele vii.

Devenise cu adevărat un cultivator taoist. Cu toate acestea, caracterul său inerent nu putea fi complet șters, motiv pentru care rămase pe tărâmul muritorilor, ajutându-i pe cei vulnerabili și salvându-i pe cei nevoiași.

La urma urmei, el nu se înălțase complet la cer. Era încă într-un corp uman, așa că fusese prins în capcana lui Shen Qingxuan din această viață. Xu Mingshi simțea cu adevărat că marele șarpe nu fusese nedrept. A fi prins de o astfel de persoană ca Shen Qingxuan era într-adevăr nedrept.

Văzându-i schimbările de expresie și chipul năucit, Ji Jiu nu se putu abține să nu întrebe:

– Ce s-a întâmplat?

Xu Mingshi își reveni în fire, se uită la el îndelung și dădu din cap.

– Pot să-ți spun câteva lucruri.

– Te rog, vorbește.

– Semnul de pe încheietura mâinii tale este din cauză că ai fost mușcat de un șarpe în viața ta anterioară.

Xu Mingshi se uită la semnul de pe încheietura mâinii și spuse:

– Ai vărsat o ceașcă de ceai peste acel șarpe, iar acesta s-a întors și te-a mușcat. Acest semn ar fi trebuit să rămână ca o rană și nu ar fi trebuit să te urmeze în această viață. Cu toate acestea, obsesia ta pentru el a fost prea puternică și ai insistat să păstrezi acel șarpe în inima ta, așa că acest semn s-a născut cu tine.

Ji Jiu fu luat prin surprindere, uitându-se la semnul de pe încheietura mâinii sale. După un moment de gândire, întrebă:

– Asta e tot?

– În viața ta anterioară, ai fost Shen Qingxuan, un tânăr stăpân al unei familii bogate. Conform destinului tău, ar fi trebuit să te bucuri de mare bogăție și putere, dar tu… ai renunțat la viitorul și reputația ta pentru acea persoană doar pentru a rămâne alături de el.

Ji Jiu se încruntă.

– Acea persoană? Cine este?

Xu Mingshi nu îi răspunse, concentrându-se în schimb doar pe ceea ce putea spune. Apoi continuă:

– Pentru că nu te-ai folosit de noblețea ta din viața ta anterioară, acum ai devenit fiul unui general în această viață, compensând pentru acel destin nobil. Cu toate acestea, în această viață, deși ești bogat și puternic, ai comis prea multe crime, ceea ce a dus la scurtarea vieții. Așa că… tinere general, ar trebui să renunți la poverile tale, să-ți deschizi inima și să-ți petreci anii rămași în liniște.

Ji Jiu rămase tăcut, parcă așteptând ca taoistul să continue, dar Xu Mingshi se opri din vorbit și închise ochii pentru a medita.

Ji Jiu întrebă din nou:

– Asta este tot?

Xu Mingshi scutură din cap.

– Asta e tot. Secretele cerului nu pot fi dezvăluite.

Ji Jiu se ridică în picioare, cu fața rece spuse:

– Atunci care este treaba cu acel demon?

Xu Mingshi tăcea și nu răspundea.

Ji Jiu își pierduse răbdarea și trecuse direct la subiect.

– Este posibil să fie supus?

Xu Mingshi deschise ochii imediat.

– Vrei să scapi de el?

– Bineînțeles.

– El este un demon care a cultivat timp de două mii de ani. Dacă nu își taie singur propria cale spre viață, nu va fi ușor de ucis…, spuse Xu Mingshi.

– Ar trebui să renunți la acest gând, adăugă taoistul.

Ji Jiu rămase sceptic.

– Nu există nimeni capabil să îl elimine?

– Deși este un demon, el nu a făcut rău nimănui. Dacă a fost rănit, a fost auto-provocat, răspunse Xu Mingshi, scuturând dezaprobator din cap.

– În plus, el a făcut fapte bune peste tot, acumulând mari merite. Dacă va mai continua cultivarea alte câteva sute de ani, cu siguranță se va ridica la nemurire.

Ji Jiu stătea țeapăn în fața lui, cu fața lipsită de culoare, iar mâinile, ascunse în mâneci, se strângeau inconștient în pumni. Sângele îi picura din palmă prin degete.

Văzând asta, Xu Mingshi se simți și el destul de inconfortabil și nu se putu abține să nu adauge:

– De ce să te deranjezi? Dacă îți eliberezi inima, această viață poate lua sfârșit și vei fi liber.

– Această viață?

Ji Jiu făcu o pauză, revenindu-și în simțiri.

– Am fost la fel și în viața sa anterioară?

Auzindu-l întrebând asta, lui Xu Mingshi i s-a părut oarecum amuzant.

– Ai vrut să știi despre trecut, află că tu ai fost cel care s-a agățat de el. Dacă nu erai atât de îndrăgostit, cum ai fi putut fi prins de el în această viață? Ce oferi, aia primești.

Xu Mingshi continuă:

– Dacă vrei să afli toată povestea, ar trebui să-l întrebi direct pe el.

Ji Jiu nu voia să-l întrebe și privea cu dispreț ideea de a face acest lucru. Nu avea nimic de spus acelei persoane. Indiferent de ce se întâmplase în trecut, el îl căutase, îngenunchease și își lovise capul de pământ până când fața i se acoprise de sânge, implorând cu stima de sine complet distrusă.

Dar dacă acesta tot nu voia să plece, atunci așa să fie. Nu-l va mai implora niciodată. Din moment ce nici măcar taoiștii și călugării nu puteau face nimic, el trebuia să se salveze.

După ce se despărți de Xu Mingshi și se întoarse în tabăra militară, Ji Jiu nu se mai comportă rău în următoarele două luni. Fie că Yi Mo apărea în timpul zilei sau al nopții, Ji Jiu își închidea ochii și nu se mai uita la el. Chiar și atunci când Yi Mo se întindea pe pat lângă el, Ji Jiu își ținea ochii strâns închiși, ignorându-i prezența, indiferent dacă Yi Mo rămânea sau pleca după aceea.

Nu spunea nimic și nu întreba nimic.

Doar ocazional, atunci când Ji Jiu își întorcea privirea, el trăgea cu coada ochiului spre așternuturile îngrămădite pe pat. Nimeni nu știa că sub acea pătură grea se afla un pumnal bine ascuțit, pregătit să-l taie dintr-o lovitură. Avea nevoie doar de ocazia potrivită.

Neavând la cine să apeleze pentru ajutor, trebuia să-și găsească singur o cale de scăpare, indiferent de consecințe.