Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 7, Volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 7

Shen Jue ieșise de pe terenul de pregătire, urmându-l pe sergent fără a spune vreun cuvânt. Înțelegea în inima sa că, în comparație cu acești muritori obișnuiți, el avea numeroase avantaje – suficiente pentru a ieși în evidență printre acești soldați necunoscuți și a atrage atenția celorlalți.

În doar o lună, mai mulți generali locotenenți își exprimaseră deja dorința de a-l lua sub aripa lor. Cu toate acestea, privirea pe care dorea să o atragă nu se oprise niciodată asupra lui.

– Tată, strigă Shen Jue în tăcere în inima lui.

O spusese simplu, cu limba apăsată pe cerul gurii, apoi rostise blând acel sunet. Deși nu erau rude de sânge, el nu îl uitase niciodată. El fusese cel care îl crescuse, domolindu-i neastâmpărul cu strictețe și bunătate deopotrivă. Îl ținuse în brațe, îl strânsese de mână și își lipise obrazul de al lui. Îl învățase să picteze munți și râuri ținându-i mâna în palmă. Indiferent dacă pictura lui era bună sau rea, toate acele tablouri erau adunate, niciodată aruncate. Deși era orfan, crescând într-o familie complicată, fără mamă, nimeni nu îndrăznise să-l nedreptățească sau să-i facă rău. Acel bărbat, nu prea puternic, care-i susținuse cerul deasupra capului, fusese reticent în a-i da măcar un pic din întuneric. Când îi spunea tată, nu-și dădea niciodată seama că, într-un astfel de cămin, el nu era doar tată, ci și mamă. Iar tatăl său, Yi Mo, era rece din fire. Chiar și atunci când era blând, încă avea limite și colțuri, care evocau o distanță și o teamă involuntare. Datorită lui ajunsese treptat să înțeleagă că tatăl său nu era chiar atât de rece. Deși nu se pricepea să se exprime, întotdeauna îi păsa și era grijuliu.

Iar în această viață, nu-i mai putea spune tată.

Shen Jue stătea în afara cortului, așteptând ca gărzile să îi anunțe intrarea. Se înclină respectuos și îi spuse:

– Generale.

Ji Jiu își întoarse fața spre el, îl privi pentru o clipă, după care îi spuse direct:

– Ești dispus să servești sub comanda mea?

Shen Jue fu uimit pentru o clipă și răspunse imediat:

– Bineînțeles.

Răspunsul său fusese prea rapid și nerăbdător, făcându-l pe Ji Jiu să își mijească inconștient ochii în timp ce îl observa.

Shen Jue realiză imediat că ceva nu era în regulă. Deși nu știa de ce, tatăl său părea să îl suspecteze de ceva. Acțiunea asta de a-și miji ochii, manifestată de tatăl său în viața anterioară, însemna că plănuia ceva. Shen Jue simți un amestec de dorință de a plânge și de teamă la acea îngustare a ochilor ca de vulpe. În urmă cu peste o sută de ani, era îngrozit de acea expresie și, de fiecare dată când Shen Qingxuan i-o arăta, în clipa următoare avea să sufere.

La o sută de ani distanță, Xiao Bao știa, de asemenea, că era mult mai în vârstă decât Ji Jiu din fața lui, însă nu putea înțelege de ce teama lui nu scăzuse câtuși de puțin.

Desigur, Ji Jiu se plimbă de colo-colo, mijindu-și ochii în jurul lui. Se apropie de el, colțurile gurii curbându-i-se într-un zâmbet. Spuse ușor:

– Știu că mulți generali și locotenenți vor să te recruteze. De ce ai ales să mă servești pe mine în locul lor?

Ultima propoziție fusese pe un ton, simulând o manieră tachinatoare.

Shen Jue simți un fior pe șira spinării, neputând să se oprească din a face doi pași înapoi. Recăpătându-și calmul, găsi o scuză și spuse:

– Dacă nu ar fi fost generalul, azi nu ar fi existat niciun Shen Jue în armată.

Ji Jiu avea unele îndoieli în suflet. Primul gând care îi trecuse prin minte era că acest tânăr era trimis aici ca spion de către altcineva. Cu toate acestea, după ce ezită o vreme, se hotărî să creadă explicația lui, deoarece un astfel de talent remarcabil era cu adevărat rar. Spuse rapid:

– Dacă așa stau lucrurile, atunci rămâi.

După o mică pauză, adăugă:

– Ești dispus să fii garda mea de corp?

Shen Jue nu avea ambiții de faimă și avere, dar după ce fusese speriat de Ji Jiu mai devreme, își luă un moment înainte de a răspunde:

– Voi urma ordinele generalului.

Ji Jiu fu mulțumit și îl bătu pe umăr.

Shen Jue răsuflă ușurat și ieși afară. După ce părăsi cortul militar, stând în lumina soarelui, realiză că spatele îi era acoperit de sudoare. Nu se putu abține să nu zâmbească amarnic. Autoritatea tatălui său nu scăzuse de-a lungul anilor. Se gândea că, dacă el era atât de nervos, cum putea tatăl său să se descurce cu situația generalului Ji, care avea deja soție și copii? O astfel de vulpe zâmbitoare nu își schimbase natura din viața trecută până în prezent.

Ceea ce nu știa el era că Ji Jiu pusese imediat pe cineva să-i investigheze trecutul. Trecutul nu conta, important era dacă el mai fusese vreodată folosit de altcineva. Răspunsul primit fusese nu.

Abia după ce primise acest răspuns, Ji Jiu se simți complet ușurat. Mai târziu, cineva din armată îl abordă, spunându-i că păstrarea unui tânăr atât de remarcabil ca gardă de corp însemna irosirea talentului. De aceea Ji Jiu îl promovă apoi pe Shen Jue, dar asta era o altă poveste la care vom opri mai târziu.

Pe măsură ce Shen Jue devenise garda personală a generalului, el devenise tot mai apropiat de Ji Jiu. Ocazional, ei discutau, dar întotdeauna Ji Jiu punea întrebări, iar Shen Jue răspundea. Ji Jiu îl întrebă:

– Jue înseamnă jad dublu. Tatăl tău ți-a spus ce fel de de jad era?

Shen Jue se gândi un moment și spuse:

– Tatăl meu nu mi-a spus nimic.

Ji Jiu nu putea face diferența dintre „jad” și „jad”, așa că îl întrebă:

– Dar cum îți spunea tatăl tău?

– Tatăl meu nu îmi spunea.

Shen Jue se uită la fața lui, făcu o pauză pentru o clipă, apoi îi spuse:

– Generalul poate să-mi spună Xiao Bao.

– Xiao Bao?

Ji Jiu se uită la tânărul cu sprâncene groase și ochi mari și nu se putu abține să nu râdă:

– Aceasta este porecla ta din copilărie?

Aproape că își putu imagina cum arăta acest copil când era tânăr, având o față rotundă.

– Da, spuse Shen Jue.

– Generalul îmi poate spune după porecla mea din copilărie.

Era sincer, dar Ji Jiu ezită o clipă, iar după un timp spuse:

– Ai ajuns deja la vârsta maturității. Cum poți să-ți folosești încă numele din copilărie? Numai bătrânii de acasă îți pot spune pe acest nume. Chiar dacă ești subordonatul meu, noi nu avem acest tip de relație. Este mai bine să nu te strig pe acest nume.

Raționamentul lui Ji Jiu era solid, dar văzu clar o urmă de dezamăgire alunecând pe fața tânărului la finalul cuvintelor sale. Fără niciun motiv, Ji Jiu simți o ușoară tresărire în inimă. Deși nu știa de ce Shen Jue era dezamăgit, putea simți clar că această persoană îl considera ca pe un membru al familiei. În plus, spusese odată că era orfan și că fusese adoptat de cineva. Pur și simplu așa, Ji Jiu simți o licărire de milă în inima sa, iar când se uită la Shen Jue se înmuie de tot ca și cum s-ar fi uitat la propriul său copil.

Ji Jiu spuse:

– Este târziu, ar trebui să pleci. Eu trebuie să mă odihnesc.

Deși inima i se înmuiase, în cele din urmă nu îi îndeplinise dorința lui Shen Jue.

Shen Jue se simți pierdut pentru o clipă, dar își reveni repede în fire. El știa că era un drum lung de parcurs între ei, așa că nu putea fi nerăbdător.

Imediat ce Ji Jiu se întinse, demonul apăru din nou, stând lângă pat pentru o vreme înainte de a se urca pe saltea. Ca întotdeauna, mai întâi îl îmbrățișă pe Ji Jiu, ținându-l strâns o vreme înainte de a-și începe acțiunile neplăcute. Ji Jiu știa că nu trebuia să acționeze pripit. La urma urmei, cealaltă parte era un demon cu puteri magice profunde. Cum putea un simplu muritor ca el să-i fie un adversar? Dar cu gânduri ucigașe în creștere, era dificil să se abțină.

Inima lui era plină de intenții criminale, căutând moartea și distrugerea demonului!

Degetele sale i se mișcară încet pe sub pătură, apropiindu-se treptat de marginea pumnalului. Chiar atunci, persoana de deasupra lui se opri brusc. Ji Jiu fu surprins, crezând că acesta simțise ceva, dar pe neașteptate, cineva se repezise de afară, intrând în grabă și strigând:

– Generale!

Era Shen Jue.

Shen Jue stătea de pază în afara cortului. Auzind sunetele de dinăuntru, își dădu seama că ceva nu este în regulă și se grăbi să intre fără a mai sta pe gânduri. Cu toate acestea, fu surprins să vadă, la lumina unei lămpi cu ulei, că tatăl său era întins deasupra tatălui său. Deși pătura îi acoperea, forma ridicată sub ea era suficientă pentru a dezvălui ceea ce se întâmpla, fără a fi nevoie să-și imagineze. Îngheță instantaneu, fața devenindu-i roșie.

Ji Jiu își întoarse capul, fața lui fiind și ea înroșită de furie în timp ce striga:

– Ieși afară!

Shen Jue se întoarse în grabă și fugi afară, cu mintea încurcată, neștiind ce să facă. Mai văzuse astfel de lucruri înainte între ei. Când era mic, de doar un an, Shen Qingxuan îl lua cu el, punându-l să doarmă într-un leagăn mic de lângă pat. Deși avea doar un an, putea avea amintiri pentru că se născuse dintr-o mamă lup. Shen Qingxuan nu era conștient că, prin perdelele patului, Shen Jue, în vârstă de un an, putea vedea clar scena. Mai târziu, pe măsură ce devenise conștient, își dădea seama că cei doi tați făceau ceva ce nu trebuia să vadă, așa că se ascundea și nu se mai uita.

De fapt, el nu credea că era ceva extraordinar. Cu cât erau mai afectuoși unul cu altul, cu atât relația lor era mai bună. O familie de trei persoane, toți bărbați, nu era mai puțin fericită decât acele familii obișnuite.

Acum că cei doi făceau asta din nou, primul gând al lui Shen Jue era să răsufle ușurat. Dar apoi se opri brusc, realizând că ceva nu era în regulă și că nu trebuia să fie așa.

Dacă tatăl său știa despre trecut și era dispus să fie cu tatăl său demon, cum putea să nu-l recunoască și pe el? Dacă erau cu adevărat îndrăgostiți, de ce tatăl său era într-o poziție atât de pasivă, iar atmosfera atât de deprimantă? Shen Jue își cunoștea bine propriul tată. Dacă și-ar fi dorit cu adevărat, gemetele sale ar fi fost suficiente pentru a face pe oricine să roșească.

Asta dacă își dorea cu adevărat să facă asta… dar când dădu buzna chiar acum, expresia tatălui său era plină de șoc și furie, sugerând chiar intenții criminale.

Shen Jue era inteligent încă din copilărie și, după ce stătu afară o vreme, își dădu seama ce se întâmpla. Acesta era probabil un caz în care tatăl său era forțat de celălalt tată. Mintea lui era într-o dezordine totală.

Fața lui Ji Jiu era palidă, nu știa dacă din cauza șocului sau a fricii, tremurând sub Yi Mo, fiecare articulație a corpului său devenise rigidă ca și cum ar fi fost mort. Nu își imaginase niciodată că va fi prins astfel, nu crezuse niciodată că se va întâmpla asta vreodată. Și totuși se întâmplase, cu propria sa gardă de corp, martor la situația sa jenantă de a fi călărit de cineva.

Yi Mo putea să-i înțeleagă și să-i simtă starea de spirit, așa că se opri din mișcare și îl îmbrățișă strâns pe Ji Jiu, cu o mână înfășurată în jurul spatelui său, atingându-l cu o mângâiere ușoară, șoptindu-i:

– Nu-ți fie teamă, e totul în regulă.

Ji Jiu își recăpătă treptat calmul, dar simți un amestec de furie și amărăciune urcându-i până în gât, gura fiindu-i umplută cu gust de sânge, iar mintea întunecată complet.

Nu știa cât timp îi luase să se calmeze, dar după acest incident, ura nu mai putea fi reprimată, iar intenția criminală explodă. Ji Jiu ezită pentru o clipă, apoi își ridică mâna și î-l îmbrățișă pe Yi Mo de gât, trăgându-l mai aproape.

Exista o poveste din perioada Statelor Combatante despre cum puternicul stat Qin, după ce cucerise Zhao și Han, încercase să atace Yan. Prințul din Yan îi ordonă curajosului războinic Jing Ke să transporte capul unui dezertor împreună cu o hartă pentru a-l asasina pe regele Qin. În fața regelui, Jing Ke prezentă capul, scoase harta, iar evenimentele din Yan se desfășurară treptat până când, la final, un pumnal fusese înfipt.

Ji Jiu ținu strâns persoana de deasupra lui, scoțând un geamăt scăzut, ca și cum ar fi fost copleșit de emoții, pentru a se elibera de sperietură. Yi Mo se simți excitat, așa că își îngropă capul în pieptul lui Ji Jiu, lingând și mușcând gâtul acestuia, devenind tot mai sălbatic.

Chiar când se apropiau de momentul culminant, Ji Jiu își retrase brusc încheietura mâinii, oasele îndoindu-se cu îndemânare, iar ochii îi străluciră. Pumnalul pe care îl ținea aprinse o lumină ascuțită în colțul ochiului lui Yi Mo și apoi îl înjunghie de sus pe diagonală, străpungând cu precizie a treia coastă.

Chiar în zona inimii.

Pumnalul era atât de ascuțit încât, atunci când intră în carne, nu simți nicio durere, niciun sunet. Yi Mo simți doar un fior în piept. Când privi din nou în jos, văzu ochii lui Ji Jiu plini de intenție ucigașă, dar și calmi, ca un abis fără fund.

Mâna lui Ji Jiu rămase fixată pe mâner, stătea încă întins sub el, expresia lui fiind surprinzător de calmă în timp ce se uita în ochii lui Yi Mo. Acesta împinse pumnalul încă cinci centimetri mai adânc, înfingându-l până la capăt.

Senzația lamei ascuțite intrând în carnea lui îl făcu pe Yi Mo să-și închidă ochii, iar când îi deschise din nou, expresia lui era încă indiferentă. Cu o voce joasă, el întrebă:

– Chiar vrei să mă omori?

Ji Jiu se uită la el, își eliberă strânsoarea, lăsându-și mâna să cadă pe o parte, răspunzând calm:

– Bineînțeles.

Yi Mo își coborî capul, părul său lung și negru împrăștiindu-se pe lângă ei, ascunzându-i lui Ji Jiu vederea feței.

Abia atunci, picături de sânge începură să se scurgă din inima lui, căzând pe trupul lui Ji Jiu, curgând în cele din urmă ca un mic izvor șerpuitor.

Mirosul de sânge începu să se răspândească peste tot.

Ji Jiu își ridică genunchiul pentru a-l îndepărta, dar fu imobilizat de Yi Mo, care doar își coborî capul și spuse încet:

– Încă nu am terminat.

Ji Jiu fu surprins pentru o clipă, dar persoana de deasupra lui se ridică, întorcându-l cu putere și presându-l pe pat. Apoi, îl penetră pe la spate cu sălbăticie, de data aceasta provocându-i durere intenționată, vrând să-l rănească. Toată lubrifierea care fusese aplicată anterior dispăruse. Gaura uscată se simțea ca și cum toată lărgirea și umezeala anterioare ar fi dispărut. Ji Jiu simți o durere sfâșietoare ca și cum ar fi fost invadat pentru prima dată, strigând în agonie.

– Ticălosule! strigă Ji Jiu.

Yi Mo nu răspunse.

Ji Jiu încercă să se întoarcă, dar fu prins ferm de talie, împingând din nou și din nou. Ji Jiu se zbătea, simțind treptat o umezeală lipicioasă răspândindu-se între picioarele sale, dar măcar durerea se diminuase. În același timp, mirosul de sânge devenise tot mai puternic, ca și cum corpul său s-ar fi înecat într-o baltă de sânge, făcându-l să se simtă amețit și plin de greață.

Nu era nevoie să se uite înapoi pentru a ști că persoana din spatele lui îl manipula cu pumnalul încă înfipt în inimă. Ji Jiu deveni brusc tăcut.

Sângele lui Yi Mo îi curgea din inimă, îi traversa mușchii fermi, îi cobora pe abdomen și, în cele din urmă, odată cu mișcarea taliei, curgea spre punctul în care cele două trupuri erau conectate.

Ji Jiu simți o durere sfâșietoare. Totuși, dintr-un motiv oarecare, pe măsură ce timpul trecea, dincolo de durerea fizică, un val de durere acută începu să îi afecteze inima.

În cele din urmă, fu nevoit să admită că, față de prima dată… după atâtea ori, penetrarea nu se mai simțea în întregime dureroasă.

Pentru că în sfârșit fu dispus să recunoască acest lucru, durerea din inima lui Ji Jiu se intensifică mai tare. Capul îi deveni greu, își simțea mintea amețită ca și cum ar fi fost ciocănită cu un ciocan uriaș.

Ji Jiu scuipă o gură plină de sânge.

De atâtea ori, el nu-și permisese nici măcar o urmă de durere.

Tocmai din cauza acelor lucruri, altele decât durerea, Ji Jiu trebuia să se împingă în disperare. Dar nu putea.

Erau multe lucruri pe care nu le putea face.

Sângele era împrăștiat peste tot, pătând pătura în roșu. Ji Jiu îl mirosea. Credea că era un general antrenat să reziste printre grămezi de cadavre, dar în această baltă de sânge disperată, în cele din urmă ajunsese să vomite.

Ji Jiu era speriat.