Iubesc să te urăsc – Capitolul 14

Eram în acest paradis de aproape două săptămâni și totul era perfect. Ziua ne plimbam, descoperind locuri noi pe acea insulă micuță. El îmi gătea în fiecare zi și puteam să jur că nu mâncasem în viața mea o mâncare mai gustoasă ca a lui.

Și seara… seara se auzeau doar vocile noastre pline de plăcere. Făceam dragoste până când soarele răsărea.

Eram doi nebuni… nebuni unul după altul.

Stăteam întins pe șezlong, la soare. Corpul îmi era plin de semne, iar un zâmbet micuț îmi apărea pe chip când îmi aminteam de modul lui sălbatic în care îmi săruta corpul.

Era plecat cu șalupa în port după alimente. Mă întrebase dacă voiam să merg cu el, dar îl refuzasem. Nu mă puteam dezlipi de această plăcere, să îmi simt corpul răsfățat de razele soarelui.

Aud un sunet de telefon în casă și îmi întorc capul uimit. Nu știam că deja cumpărase telefoane.

Mă ridic leneș când acesta insistă și mă îndrept spre casă. Când, într-un final, îl găsesc pe masa de lemn din biroul lui, sunetul se oprește și aud notificarea unui mesaj.

Îl iau și îl ridic să citesc mesajul.

„Îți dau 24 de ore să te întorci, altfel se dezlănțuie iadul pentru tine. Știi foarte bine cât de rău poate fi dacă el te prinde.”

Citesc mesajul de câteva ori. Apoi intru în mesageria telefonului să văd dacă mai există ceva, dar era complet goală. Acesta era singurul mesaj din telefon.

Intru la apeluri pierdute și cel care sunase era exact cel care trimisese acel mesaj.

Înghit în sec și ies afară când aud motorul șalupei.

Cameron oprește șalupa și o ancorează, sărind ușor apoi din ea. Se îndreaptă zâmbind spre mine, dar zâmbetul i se șterge când îmi vede telefonul în mână.

Îl smulge rapid și îl butonează, începând să înjure printre dinți.

– Ai vorbit cu cineva? mă întreabă rapid.

Dar eu doar îl priveam sec.

Mă apucă de brațe și începe să mă scuture.

– Jaden, ai vorbit cu el? Jaden, răspunde, la dracu!

Începuse deja să țipe, iar vocea lui făcea ecou în toată acea liniște.

– Cine este? îl întreb ușor.

Se îndepărtează de mine și începe să înjure, apoi se îndreaptă spre apă și aruncă telefonul în ea.

– Jaden…

Îmi spune nervos numele și se apropie de mine. Își închide ochii, de parcă l-ar durea să mă privească.

– Spune-mi că nu i-ai răspuns, îmi spune încet, dar dur.

– Nu. Nu i-am răspuns.

Îl văd cum răsuflă ușurat și se îndreaptă spre șalupă.

Încep să alerg după el și îl apuc de braț să îl opresc.

– Cameron, mă jur pe ce am mai sfânt că dacă pleci de aici între noi se încheie tot. Indiferent ce este asta.

Se oprește, dar nu se întoarce spre mine.

Apoi pleacă nervos spre malul apei, în direcția opusă casei.

Mă iau după el. Nu aveam de gând să îl mai las să scape atât de ușor.

În seara asta aveam să aflu tot adevărul, chiar dacă era nevoie să îl bat până vorbește.

– Jaden, intră în casă. Pleacă de lângă mine, îl aud rostind rece.

Dar fac exact opusul.

Mă țineam după el.

– De unde mă cunoști, Cameron? De cine mă ascunzi?

– Jaden!

Țipă și se întoarce furios cu fața la mine.

Îl priveam rece.

Îl priveam cu ură.

Ochii lui se măresc când îmi vede privirea și face un pas micuț în spate. Îl văd cum înghite în sec.

– Dacă nu vorbești, îți jur că îți voi da foc casei pe care ai construit-o cu atâta dragoste, îi scuip furios.

– Nu îmi pasă de absolut nimic în acest moment, Cameron. Tot ce vreau să știu este adevărul.

– Îți promit că nu vrei să afli asta, îmi spune încet și își lasă capul în jos.

Mă apropii de el și îi prind chipul în mâini, forțându-l să mă privească.

– Cameron.

– Jaden, te rog.

– Cameron, mă repet eu și mai nervos.

Maxilarul îmi juca de nervi, iar trupul îmi tremura deja. Nu aveam de gând să mă cert cu el, dar nici nu mai aveam de gând să rămân în această ceață.

Își retrage chipul din mâinile mele și se întoarce cu spatele. Nu mai mișcă. Îi vedeam pieptul cum se ridica și cobora rapid.

Respirația lui era foarte accelerată.

Își prinde capul în mâini și începe să urle atât de tare, cu atâta durere, încât mă sperie.

Cade pe nisipul fierbinte și începe să plângă zgomotos.

Încerc să mă apropii de el, dar mă împinge.

– Nu mă atinge, Jaden. Nu am nevoie de mila ta, îmi spune printre suspine.

Îl las în pace și stau doar să îl privesc.

Plânsul i se domolește după un timp și își ridică capul din mâini.

– Tatăl meu biologic a murit când aveam șase ani… La doi ani după aceea mama m-a anunțat că se va recăsători, dar bunicii mei nu l-au plăcut pe viitorul ei soț. Atunci nu am înțeles de ce…Când am împlinit unsprezece ani, mama a fugit de acasă… din acea casă… și m-a lăsat acolo. Știam de ce o făcuse. Era sătulă… sătulă de bătăile lui, de abuzurile lui… dar nu înțelegeam de ce mă lăsase acolo.

Vocea lui era atât de joasă încât abia puteam să îl aud.

Dar nu voiam să îl întrerup.

În sfârșit îmi spunea adevărul.

– El avea putere legală asupra mea, iar bunicii mei au vrut să lupte în instanță pentru mine… dar… ei au murit într-un incendiu puternic. Le-a dat foc la casă când a aflat că toată averea lor urma să îmi revină mie la vârsta de optsprezece ani…

Face o pauză și își pune fruntea pe nisip.

Mâinile lui erau adâncite în nisip, de parcă ar fi vrut să lovească ceva… să facă pe cineva să sufere.

Plângea în surdină și corpul îi tremura puternic.

– Începuse să mă bată. De câte ori îi apăream în față, tot ce făcea era să mă bată. După un timp nu mai puteam plânge și doar stăteam acolo, lăsându-l să mă lovească. Frank și Buck erau oamenii lui de încredere, dar Frank era și  el părinte. Venea în fiecare seară în camera mea și îmi pansa rănile. Încerca să mă ferească din mâinile lui…

Își ridică capul și își privește mâinile, pierdut.

Mă așez și eu pe nisip, aproape de el.

Aș fi vrut să îl ating, dar știam că nu își dorește asta.

– Apoi te-am găsit pe tine… într-o seară în bibliotecă. Erai lovit peste față și plângeai, ținând o carte strâns în brațe. Aveai unsprezece ani. Eu aveam cincisprezece atunci și te-am dus în camera mea și ți-am curățat rana. Atunci am aflat că el te luase de la orfelinat și că de fiecare dată când greșeai când citeai… el te bătea.

Când îi aud cuvintele rămân perplex.

Îmi aminteam de acel bărbat, dar ceea ce spunea el nu îmi aminteam deloc.

Nu țineam minte să mă fi bătut vreodată.

– Îmi amintesc de acel bărbat, dar nu îmi amintesc să mă fi bătut vreodată, îi spun încet.

– Știam asta. Modul în care te comportai a doua zi… ca și cum nu mai știai nimic… Așa a fost o perioadă, până am realizat că el te droga. Vedeam înțepăturile de pe brațele tale și am făcut legătura cu cele pe care le văzusem în trecut pe brațele mamei mele. Te făcea să uiți. În ochii tăi părea cea mai blândă persoană… dar eu știam. Eu știam ce monstru este.

Capul începe să mă doară când îl aud și încerc să îmi amintesc mai multe din acea perioadă.

– Într-o seară l-am urmărit cum intră în dormitorul tău… și când l-am văzut că te leagă… și te injectează în braț… mi-am dat seama ce urma să se întâmple. Am intrat furios peste el și l-am lovit în cap. A căzut lat la picioarele mele. Te-am dezlegat și l-am rugat pe Frank să te ducă departe, într-un alt orfelinat unde el nu avea să te găsească.

Mintea mea se golise.

Mă uitam la el ca un nebun și nu îmi venea să cred ce spune.

Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că îmi va ieși din piept.

– Poftim…?

Vocea îmi era răgușită.

– Nu te-a abuzat niciodată… nu în acel fel… dar când și-a revenit… el a căutat să se răzbune. Nu putea să mă omoare pentru că îmi voia banii… așa că…

Respirația lui era sacadată.

– M-a abuzat… o dată… și încă o dată… Mi-a răpit în seara aceea inocența… copilăria…

Încep să plâng și îmi duc mâinile la urechi.

Nu mai voiam să îl ascult. Nu mai voiam să aflu adevărul.

Nu acest adevăr.

– Cameron…

– Nu mă atinge! Jaden… nu am nevoie de mila ta.

Rămân pe loc.

– Nu înțelegi? Dacă nu eram eu în seara aceea… el ți-ar fi făcut ție toate acele lucruri. Mă bucur că te-am putut salva de acel sentiment de groază care te urmărește toată viața.

– Cameron…

– Nu am nevoie de recunoștința ta. Nu asta am căutat eu.

Respira adânc.

– Nu știam atunci de ce simțeam nevoia să te protejez… irișii tăi verzi… chipul tău… îmi aduceau alinare în suflet. Datorită ție am supraviețuit. Dar nu ca să mă privești cu milă acum.

– Cameron…

– Ajunge… ai vrut să știi. Acum știi.

– Cameron, te rog…

– Jaden… intră în casă. Vreau să fiu singur.

Vocea îi era slabă.

Trupul încă îi tremura.

Dau din cap și mă îndrept spre casă. Lacrimile îmi curgeau pe obraz și corpul îmi tremura puternic.

Nu era milă. Era furie.

O furie cum nu mai simțisem niciodată.

– La dracu… la dracu…

Apuc scaunul de lemn în momentul când ajung pe terasă și îl arunc în geamul de sticlă.

Acesta se face mii de bucăți la picioarele mele.

Nu m-am urât niciodată mai mult ca în acel moment.

Tot ce voiam era să îi fiu alături… și nu puteam.

Nu puteam fi cu el fără să îmi amintesc că eu sunt vinovat de toată durerea lui.

Că din cauza mea el… Nu cred că am plâns vreodată mai tare ca acum. Simțeam că mă înec cu propriul aer. Simțeam că viața mă părăsește și mă lasă gol pe interior.

Eu i-am adus cea mai mare durere.

Eu.

Ar trebui să mă urască.

Să mă urască, nu să facă atâtea lucruri pentru mine.

Eu nu îl meritam.

– La dracu…