IUBITA MEA FLOAREA SOARELUI- Capitolul 4

Faro îmi întinse o ploscă.
– Pentru tine.

Mi-am tras cravata la loc, înainte să iau cadoul.
– Nu voi bea băuturi tari azi.

– M-am gândit că ai putea s-o folosești, ca să te lovești în cap, dacă-ți trece prin minte ceva atât de stupid precum refuzul nenorocitei de tradiții a cearșafului!

Am îndesat plosca în buzunarul interior al jachetei.
– Nu mai începe.

Faro se încruntă.
– Promite-mi doar că nu vei încerca prostia cu petele de sânge false. Luca te ademenea. Crede-mă, s-a culcat cu soția lui în noaptea nunții, chiar dacă ea a plâns în hohote! Ăsta e Luca! Și ăsta e omul care se așteaptă să fii tu! Și hai, Cassio, tu ești omul ăla, așa că nu mai încerca să fii mai bun doar pentru că încă te simți vinovat din cauza lui Gaia.

Mi-au zvâcnit maxilarele. Înainte să-mi dau seama, îl prinsesem de gât și-l împinsesem spre perete.

– Suntem prieteni, Faro, dar eu sunt și șeful tău. Arată puțin respect!

Ochii lui căprui se umeziră, iar vocea i se rupse într-o bâlbâială.
– Încerc să te țin în viață. Giulia e o femeie matură. Atât ar trebui să conteze.

Am scrâșnit din dinți.
– O să mă culc cu ea, bine? Așa că lasă-mă în pace!

I-am dat drumul și s-a aplecat, tușind scurt. Am inspirat adânc. Nu o mai văzusem pe Giulia din ziua primei noastre întâlniri — și singura — acum patru luni. Dar eram sigur că arăta la fel de tânără. Mai tânără decât mi-aș fi dorit. Câteva luni nu schimbau asta.

Nu-mi rămânea decât speranța că mama ei îi urmase instrucțiunile primite: suficient machiaj cât să pară mai în vârstă. Nu la fel de copilă.

Faro rânji, sprijinindu-se cu umărul de tocul ușii.
– Fă-mi o favoare și bucură-te de ea, te rog! În seara aia vei avea o femeie tânără și strâmtă în pat!

Dispăru din cameră înainte să pot întinde mâna spre el din nou.

………………..

Am așteptat-o în fața bisericii pe Giulia. Faro stătea în dreapta mea, iar în fața lui se afla una dintre prietenele ei, care părea extrem de tânără — încă o reamintire a vârstei viitoarei mele soții.

Când începu muzica, mi-am îndreptat atenția spre intrarea bisericii. Felix apăru cu Giulia alături. Purta o rochie albă lungă, elegantă, cu un top de dantelă și mâneci lungi. Părul îi era strâns în coc, lăsând doar bretonul să-i cadă ușor pe frunte.

Zâmbea, dar tensiunea din corpul ei nu putea fi ignorată. Când se apropie și am văzut micile floarea-soarelui împletite în părul ei și în buchet, ochii ei se ridicară către ai mei. Pentru o clipă, am surprins o urmă de sfidare. Apoi, tatăl ei mi-a dat-o în mână, iar Giulia s-a încordat, zâmbetul tremurându-i.

Machiajul și rochia o făceau să pară puțin mai matură, dar palma ei fină și umedă în a mea, felul în care își ținea respirația, inocența din priviri — toate îmi aminteau de cât de tânără era.

Totuși, își ținea capul sus. Doar eu simțeam tremurul ușor al mâinii ei. Când a spus „Da”, vocea i-a răsunat ferm, ca și când această căsătorie ar fi fost alegerea ei.

În timp ce ne schimbam inelele, continua să arunce priviri rapide în direcția mea. Nu știam ce căuta în ochii mei: regret, melancolie, poate tristețe. M-am gândit la prima mea nuntă. Tristețea nu fusese niciodată o parte din ceea ce simțeam pentru Gaia.

Preotul a ridicat vocea.
– Poți să săruți mireasa.

Ochii Giuliei se măriră ușor, ca și cum nu se așteptase la momentul acesta. Sute de priviri erau pe noi, inclusiv cea a lui Capo al meu. I-am cuprins ceafa cu palma și m-am aplecat. Se înțepeni, doar ochii i se închiseră rapid înainte ca buzele mele să atingă ferm buzele ei.

Până atunci, apropierea de Giulia fusese un lucru pe care trebuia să mă forțez să-l accept, o luptă să uit…

Vârsta ei și bagajul pe care îl căram cu mine păreau motive suficiente să mă țină la distanță. Dar când buzele ei blânde le atinseră pe ale mele și parfumul ei dulce mă lovi, o dorință adânc îngropată se aprinse în mine. Să o revendic în seara asta nu era o problemă. Să fiu un bărbat mai bun… cu siguranță nu era în viitorul meu.

M-am retras, iar Giulia a deschis ochii. Mi-a susținut privirea, roșeața urcându-i pe obraji. Apoi mi-a zâmbit timid. Atât de al naibii de inocentă.

M-am îndreptat, rupând contactul vizual de la chipul ei frumos și tânăr. Din colțul ochiului i-am surprins expresia nedumerită înainte să o conduc pe culoar, afară din biserică, către felicitări.

Faro a fost, desigur, primul. M-a bătut pe umăr cu un zâmbet provocator
– Și cum a fost prima dată când ai gustat-o pe tânăra ta soție?
Vorbise încet, doar pentru mine.

M-am încruntat. Știa foarte bine că rareori împărtășeam astfel de detalii, dar asta nu-l oprea niciodată. Făcu un pas înapoi și se întoarse spre Giulia, făcând o plecăciune teatrală.

Zâmbetul ei de răspuns era atât de prietenos și nepăsător, dovadă clară a vârstei ei. Ca soție a mea, avea să învețe să fie mai reținută.

Gaia fusese gazda perfectă, soția-trofeu, maestră a etichetei. Zâmbea dulce în timp ce-ți vâra cuțitul în coaste. Giulia nu era așa. Era sinceră, transparentă, tânără. Va trebui să învețe repede tacticile unei soții de adjunct.

Privirea mi-a coborât din nou la micile flori de floarea-soarelui din cocul ei. Ar trebui să fie primele eliminate. Prea vesele. Prea copilărești. Cerceii cu floarea-soarelui erau și mai răi. Ar fi trebuit să poarte bijuteriile pe care i le trimisesem.

M-am aplecat spre ea, vocea mea coborând într-o gravitate rece.
– De ce nu porți cerceii cu diamante pe care i-am cumpărat?

………………….

Am tresărit la dezaprobarea rece din vocea lui. Mama și tata se apropiau să ne felicite, iar asta nu mi-a lăsat prea mult timp pentru un răspuns.

– Nu se potriveau cu aranjamentul floral.

Cassio și-a înăsprit expresia.
– Nu ar fi trebuit să alegi floarea-soarelui. Data viitoare când îți trimit ceva de purtat, mă aștept să o faci.

Am clipit, uluită. Pentru el, discuția era încheiată. Dăduse un ordin și se aștepta să mă supun fără ezitare. Era clar că, în mintea lui, asta era de necontestat. S-a întors să-i strângă mâna tatălui meu, privirea lui era tăioasă ca o lamă.

Mama m-a îmbrățișat, atrăgându-mi atenția de la soțul meu. O încruntare îi apăru pe față.
– Pari fericită, Giulia. Nu-ți dai seama cât de norocoasă ești? N-aș fi crezut niciodată că vom reuși să te mărităm cu un adjunct. E un mare noroc.

Zâmbetul meu era rigid. Noroc? Că Gaia Moretti murise, lăsând în urmă doi copii mici? Că eram căsătorită cu bărbatul care ar putea fi responsabil pentru moartea ei?

Mama își strânse buzele.
– Pentru numele lui Dumnezeu, încearcă mai mult să pari fericită! Nu ne strica asta!

Nici măcar nu realiza cât de crud suna.

Din fericire, tata se apropie și mă traes într-o îmbrățișare. M-am cufundat în brațele lui. În trecut, fusesem foarte apropiați, dar resentimentele mele din ultimele luni lăsaseră umbre grele între noi.

– Arăți superbă, murmură el.

– Nu cred că Cassio e de acord, am spus-o în șoaptă, aproape fără să-mi dau seama.

Tata se retrase puțin, căutându-mi privirea. Vina și îngrijorarea lui îmi apăsară inima și mai tare.
– Sunt sigur că îți apreciază frumusețea.

L-am sărutat pe obraz, iar el se dădu înapoi cu reticență, lăsând loc părinților lui Cassio.

Nu vorbisem niciodată cu ei. Îi văzusem doar de la distanță, la evenimente sociale. Domnul Moretti avea ochii albastru-închis ai fiului său, dar în privirea lui se citeau oboseala și boala. Corpul masiv îi era susținut de un baston. Mama lui Cassio era elegantă, frumoasă, cu părul blond închis prins într-un coc perfect.

Surorile lui Cassio așteptau în spatele părinților, la fel de grațioase și echilibrate ca mama lor. Înalte, elegante, cu zâmbete politicoase și ochi care observau tot. Femei crescute pentru a fi perfecte în lumea asta. Așa trebuia să fiu și eu.

Un nod mi se formă în gât. Cassio nu mă voia pentru cine eram. Nu-i păsa de florile mele, de stilul meu, de vocea mea. Nu mă alesese pentru că mă plăcea. Voia să devin cineva de care avea nevoie. Un rol. O funcție. O prezență decorativă și obedientă. Accesorii în viața lui. Ca bijuteriile pe care mi le trimitea fără să mă întrebe.

Una dintre surorile lui, blondă ca mama lor, mi-a atins brațul cu un zâmbet impecabil.
– Bine ai venit în familie!

Am înclinat capul, imitând grația lor, gândindu-mă că, probabil, de aici începea transformarea. Prima lecție.

Cassio se apropie, punându-și palma pe spatele meu într-un gest posesiv, aproape imperceptibil pentru ceilalți, dar simțit ca un sigiliu presat direct pe piele.
– Mergem?

Am pornit alături de el, pașii mei mai mici adaptându-se celor ai lui. În jurul nostru, aplauze, zâmbete, felicitări. Înăuntrul meu însă… doar liniștea grea a unei cuști nou construite.
Și gândul chinuitor că, de acum înainte, orice urmă din mine urma să fie lustruită, șlefuită, remodelată.
Până când nu va mai rămâne decât versiunea pe care o dorea el.

Abia am putut să-mi înghit mâncarea, cu gâtul încordat pe tot parcursul cinei. Cassio nu-mi vorbea deloc. Doar discuta cu tatăl lui și cu Luca, calm, sigur pe el, complet indiferent de prezența mea. Stăteam lângă el ca o bomboană decorativă.

Poate că era mai bine așa. De fiecare dată când îmi vorbise până acum, fusese ca să-mi dea ordine. Sau ca să mă intimideze și mai mult. Având în vedere că urma să împart patul cu el în seara asta, liniștea lui era aproape un dar. Aproape. Șansele să leșin erau oricum mari.

L-am privit cu coada ochiului. Trăsăturile lui erau atrăgătoare într-un fel tăios. Pomeți proeminenți, un maxilar puternic și o barbă închisă la culoare care îi sublinia duritatea. Nu-l văzusem niciodată altfel decât într-un costum perfect croit, dar mușchii lui se vedeau oricum, ca o amenințare calmă.

– Fratele meu juca fotbal în liceu, șopti Mia, făcându-mă să tresar.

Nici nu-mi dădusem seama că mă holbam la Cassio. M-am încălzit instantaneu în obraji. Mia nu-mi era apropiată, eram practic două străine, în ciuda faptului că eram deja cumnate. Era și cu zece ani mai mare decât mine… și totuși avea o naturalețe care mă liniștea puțin.

– Ai terminat școala vara asta, nu? m-a întrebat ea.

Am dat din cap, zâmbind slab.
– Da. Mă gândeam să merg la facultate, dar…

– Dar trebuia să te căsătorești cu fratele meu.

Am oftat, uitând pentru o clipă cât de atentă trebuia să fiu la cuvintele mele în preajma familiei Moretti.
– Ar fi trebuit să mă căsătoresc oricum. Dar, ca soție a unui adjunct… mersul la facultate nu e o opțiune.

Mama ar fi făcut un atac de cord dacă m-ar fi auzit vorbind așa de sincer. Dar obosisem să mă prefac. Mă simțeam prea pierdută ca să mai maschez adevărul.

– Așa e, spuse Mia.
– Vei fi ocupată să-i crești copiii, așa că nu te vei plictisi.

Inima mi-o luă la fugă, ca de fiecare dată când mă gândeam la ei. Doi copii mici, complet dependenți de mine. Eu, care nu aveam nicio idee despre ce însemna să fii mamă. Citisem nenumărate articicole în ultimele luni, dar informația nu se compara cu realitatea. De cele mai multe ori mă simțeam tot fată, nu femeie. Cu atât mai puțin mamă.

Mia îmi atinse mâna, gest simplu, dar neașteptat de cald.
– O să fie bine. Locuiesc aproape. Dacă nu știi ce să faci… te ajut eu.

Căldura din pieptul meu m-a surprins. Prima brumă de sprijin real, în toată seara aceea sufocantă.

Cassio trebuie să fi auzit, pentru că s-a încruntat imediat.
– Ai doi copii mici și un al treilea pe drum. Vei avea mâinile pline. Giulia se poate ocupa de toate.

Tonul lui era atât de sigur, atât de definitiv, de parcă trebuia doar să dea un ordin ca realitatea să se conformeze. De parcă rolul meu de mamă era deja decis, indiferent de ce simțeam eu.

Mia a oftat, dar nu i-a răspuns. O tensiune tăcută se așeză între ei, iar stomacul meu se strânse și mai tare, un ghem dureros.