Melisa ajunse acasă mai devreme decât de obicei. Pașii ei răsunau ușor pe marmura rece a holului, dar expresia îi era calmă. Prea calmă.
Își lăsă geanta pe consola de la intrare, își scoase pantofii și, fără să mai ezite, se îndreptă direct spre bucătărie.
– Puteți pleca, le spuse femeilor care lucrau acolo, cu un zâmbet blând, aproape cald.
–Luați-vă seara liberă.
Femeile o priviră surprinse.
–Dar, domnișoară…
– Insist, continuă ea ușor, dar ferm.
– Vreau să gătesc eu în seara asta.
Un schimb de priviri se lăsă între cele două femei, apoi aprobări.
–Mulțumim, domnișoară Melisa.
Ușa se închise în urma lor și liniștea se așternu peste casă.
Pentru o clipă, Melisa rămase nemișcată în mijlocul bucătăriei.
Privirea ei coborî lent spre blat.
Respirația i se adânci.
Apoi, se mișcă mecanic, calculat.
Aprinse aragazul. Scoase ingredientele. Tăie, amestecă, gustă. Fiecare mișcare era precisă, elegantă, aproape… ritualică.
Dar mintea ei nu era acolo.
Era în fotografii.
În cafenea.
În privirea lui Will.
În prezența lui Travis.
Un zâmbet fin îi atinse buzele.
Rece.
– Ce faci… șopti pentru sine.
Dar apoi, își îndreptă spatele.
Și, ca și cum ar fi apăsat un comutator invizibil, expresia i se schimbă, caldă, moale.
Iubitoare. Masca perfectă.
Ușa de la intrare se deschise, pași erau siguri, familiari. Will.
Melisa nu se întoarse imediat.
Continuă să amestece în tigaie, lăsând mirosul mâncării să umple spațiul.
Will păși în casă și se opri o clipă.
Inspiră adânc, un zâmbet i se formă instinctiv pe buze.
Acasă.
Pentru prima dată după mult timp, simțea asta.
Se îndreptă spre bucătărie.
Și o văzu.
În lumină caldă, cu părul prins lejer, cu o rochie simplă care îi urmărea linia corpului, concentrată asupra a ceea ce făcea.
Pentru o secundă, uitase tot, tot ce știa, tot ce bănuia, tot ce plănuia. Se apropie, încet, fără grabă.
– Bună, iubito… șopti el.
Brațele lui se încolăciră în jurul ei din spate, lipind-o de el. Buzele lui îi atinse obrazul într-un sărut cald. Melisa închise ochii o fracțiune de secundă. Respirația i se opri pentru un moment.
Pentru că, dincolo de tot…acel gest…îl simțea.
– Bună, răspunse ea încet.
Își întoarse capul ușor spre el, lăsându-i buzele să-i atingă colțul gurii. Un sărut scurt, dar încărcat.
Will își lăsă bărbia pe umărul ei.
– Miroase incredibil… spuse el, inspirând adânc.
Melisa zâmbi ușor.
– Sper să și fie.
El o strânse puțin mai aproape. Gest simplu. Dar posesiv.
– Nu trebuia să faci asta, știi.
– Am vrut, răspunse ea.
Simplu, fără ezitare, o tăcere scurtă se așternu între ei. Dar nu era incomodă, era… încărcată.
Will își mută buzele spre gâtul ei, oferindu-i un sărut lent. Apoi încă unul.
Melisa își lăsă capul ușor pe spate.
Ochii i se închiseră.
– Mi-a fost dor de tine azi… șopti el.
Cuvintele îi atinseseră pielea mai mult decât buzele. Melisa deschise ochii. Privirea ei se fixă în față. Pentru o clipă…era acolo, în gânduri, în analiză, în calcule.
Apoi, respiră și reveni. Se întoarse în brațele lui.
Își ridică mâinile și îi cuprinse fața. Îl privi direct în ochi.
– Și mie… șopti.
Și nu era în totalitate o minciună.
Asta făcea totul mai periculos. Will o privi atent.
Prea atent.
Ca și cum ar fi încercat să citească dincolo de cuvinte, apoi zâmbi și o sărută.De data asta mai profund, mai apăsat. Melisa răspunse, fără reținere, fără distanță.
Mâinile ei se înfășurară în jurul gâtului lui, apropiindu-l și mai mult. Pentru câteva secunde. Nu mai exista nimic altceva.
Dar apoi, ea se retrase ușor.
Respirația ei era mai rapidă.
– Mâncarea… spuse încet.
Will zâmbi.
– Corect.
Dar nu se îndepărtă complet.
Își lipi fruntea de a ei.
– Te ajut?
Melisa îl privi o clipă prea lungă.
– Nu… doar stai cu mine.
Și el rămase, sprijinit de blat, privind-o, în tăcere.
Dar în acea tăcere. Mințile lor nu erau liniștite.
Will își amintea fiecare cuvânt din cafenea.
Fiecare privire.
Fiecare suspiciune.
Melisa își amintea fotografiile.
Poziția lor.
Expresia lui.
Și totuși, ea gusta din sos și îi întinse lingura.
– Spune-mi dacă mai trebuie ceva.
El se apropie.
Gustă.
Își lăsă buzele să atingă ușor lingura.
Privirea lui nu părăsi ochii ei.
-E perfect.
Un zâmbet i se formă pe buze.
Doi oameni, în aceeași bucătărie, în aceeași lumină, în aceeași poveste.
Și totuși, atât de departe unul de celălalt.
Pentru că în seara aceea, cina nu era doar cină.
Era un câmp de luptă.
Ascuns.
Elegant.
Tăcut.
Iar ei, jucau perfect.
Când Melisa așeză ultimele farfurii pe masă, aliniindu-le cu o precizie aproape obsesivă, liniștea elegantă a casei fu spartă de sunetul soneriei. Se opri pentru o clipă, cu mâna suspendată deasupra tacâmurilor, iar privirea i se ridică instinctiv spre ușă, surprinsă, dar nu panicată. Doar… atentă.
Nu aștepta pe nimeni.
Înainte să apuce să spună ceva, Will apăru în pragul bucătăriei, cu acel zâmbet ușor relaxat care, în ultimele zile, începuse să-i devină familiar.
– În seara asta avem un invitat la cină, spuse el simplu, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
–Deschid eu.
Tonul lui era calm, aproape jucăuș, dar pentru Melisa, acele cuvinte nu trecură neobservate. Privirea i se fixă pentru o fracțiune de secundă asupra lui, iar în adâncul ei, ceva se încordă. O întrebare. O suspiciune. O piesă care nu se potrivea încă în puzzle.
Invitat?
Cine?
Dar nu întrebă. Nu încă.
Se șterse ușor pe mâini cu un prosop, păstrându-și expresia neutră, în timp ce îl urmărea din priviri cum se îndreaptă spre ușă. Pașii lui erau siguri. Prea siguri.
Iar asta nu-i plăcu.
Sunetul ușii deschizându-se răsună clar pe hol, iar următoarele secunde părură să se dilate, să se întindă într-un timp mai lung decât ar fi trebuit.
– Bună seara, se auzi o voce cunoscută.
Melisa ieși din bucătărie, fiecare pas al ei controlat, dar atunci când privirea îi căzu asupra bărbatului din prag, ceva în ea… se opri.
Pentru o clipă scurtă, aproape imperceptibilă pentru un ochi neatent, îngheță.
Avocatul Meck.
Travis.
Inima nu îi tresări.
Nu.
Dar mintea ei… făcu imediat legătura.
Fotografiile.
Cafeneaua.
Privirea ei se ascuți pentru o fracțiune de secundă, analizând rapid scena, poziția lui Will, expresia avocatului, distanța dintre ei, modul în care se priveau.
Masca coborî perfect.
Postura i se îndreptă elegant, iar pe chip i se așternu acel zâmbet cald, ușor surprins, impecabil controlat.
– Domnule avocat… rosti ea, vocea fiind exact cât trebuia: caldă, ușor emoționată, dar stabilă.
Travis o privi pentru o clipă mai lung decât ar fi fost necesar, de parcă ar fi încercat să citească ceva dincolo de acea expresie, dar apoi zâmbi.
– Bună seara, domnișoară Melisa. Azi m-am întâlnit cu Will și m-a anunțat că ați revenit acasă. Sper că nu deranjez.
Cuvintele lui erau politicoase, dar în spatele lor se simțea ceva mai mult. O tensiune fină. O curiozitate controlată.
Melisa făcu un pas mai aproape, păstrând distanța potrivită.
– Nu, nu… chiar mă bucur să vă văd, răspunse ea cu aceeași naturalețe bine exersată.
Și nu mințea complet.
Se bucura.
Pentru că prezența lui acolo însemna un lucru clar…jocul devenise direct.
Își mută privirea lent spre Will.
– Nu mi-ai spus că v-ați întâlnit.
Tonul ei era ușor curios, fără urmă de reproș, dar suficient cât să lase loc de interpretare.
Will nu ezită.
– Sincer… am vrut să îți fac o surpriză, spuse el rapid, zâmbind ușor.
Prea rapid.
Melisa observă.
Observa tot.
Însă nu reacționă.
Doar îl privi câteva secunde în plus, ca și cum ar fi cântărit răspunsul lui, apoi își întoarse atenția spre Travis, zâmbetul revenind impecabil.
– Atunci… cred că surpriza a reușit.
Vocea ei era liniștită.
Prea liniștită.
Will îi făcu semn avocatului să intre, iar Travis păși înăuntru, privind discret în jur, ca și cum ar fi încercat să citească atmosfera casei.
Melisa rămase o clipă în urmă, urmărindu-i pe amândoi.
Privirea ei trecu de la unul la altul.
Will.
Travis.
Doi bărbați.
Două intenții.
Un singur scop?
Poate.
Sau poate două complet diferite.
Zâmbetul îi rămase pe buze, dar în spatele lui, mintea ei deja lucra.
Rapid.
Rece.
Calculat.
Pentru că în acel moment înțelesese ceva esențial. Nu era o coincidență.
Nu era o vizită întâmplătoare.
Era o mutare.
Iar ea, nu avea de gând să piardă.
Se întoarse elegant și făcu un gest ușor către dining.
– Cina este gata. Vă rog…
Vocea ei era gazda perfectă.
Calmă.
Primitoare.
Impecabilă.
Dar în timp ce pășea înaintea lor, cu spatele drept și mersul sigur, gândul care îi traversa mintea era mult mai simplu și mult mai periculos:
Dacă vreți să jucați… atunci vom juca.
