Masca Perfecțiunii-Capitolul 17

Ziua nunții Marei veni cu un cer limpede, aproape ireal de senin, ca și cum lumea întreagă decisese să celebreze iubirea fără umbre.

Sala de evenimente era transformată într-un vis orchestrat la perfecțiune. Candelabre masive din cristal coborau din tavanul înalt, împrăștiind reflexii calde peste mesele rotunde îmbrăcate în fețe de masă ivoire, brodate fin cu fir auriu. Aranjamentele florale erau spectaculoase: bujori albi, trandafiri champagne și hortensii pudrate, revărsându-se din vaze înalte de sticlă, ca niște cascade delicate. Lumânările, așezate în suporturi transparente, pâlpâiau discret, creând un joc de lumină care făcea întreaga sală să pară desprinsă dintr-un tablou romantic.

În mijlocul acestui decor, Mara strălucea. Rochia ei era amplă, cu un corset delicat brodat manual și o trenă lungă care aluneca pe marmura lucioasă a sălii. Zâmbea fără rețineri, fără mască, cu o fericire autentică ce îi lumina chipul.

Lângă ea, Melisa, Kara și Eleonor, domnișoarele de onoare.

Rochiile lor erau într-o nuanță rafinată de roz pudrat, din satin fluid care le urmărea siluetele fără să fie ostentativ. Croiala era simplă, elegantă, cu umerii goi și talia subliniată delicat. Fiecare purta părul aranjat diferit: Kara, cu bucle lejere; Eleonor, cu un coc romantic; iar Melisa, cu părul lăsat liber, căzând în valuri moi pe spate.

Melisa era, fără să vrea, centrul atenției. Nu pentru că ar fi încercat, ci pentru că avea acel aer de perfecțiune fragilă, acel zâmbet impecabil care ascundea prea mult.

Noah nu se dezlipea de ea.
O ținea de mână, o conducea dintr-un grup în altul, o prezenta, o atingea posesiv, aproape ostentativ. Privirea lui spunea clar: este a mea. O purta lângă el ca pe un trofeu prețios, ca pe o promisiune pe care deja o considera câștigată.

— Nu-i așa că e superbă? spunea el unor invitați, mângâindu-i talia.

Melisa zâmbea. Din nou. Mereu.

La o masă din apropiere, Eduard îi privea. Tatăl ei stătea drept, elegant, cu un pahar de vin în mână. În ochii lui era mândrie pură. Își vedea fiica admirată, dorită, expusă în lumina perfectă a societății pe care el o construise cu atâta grijă. Pentru el, imaginea era completă.

Fiica lui era exact unde trebuia să fie.

Ceremonia trecu într-un amestec de emoție și aplauze. Jurămintele Marei erau sincere, lacrimile reale. Melisa o privea și, pentru o clipă, simți o înțepătură adâncă în piept.

Mara a ales.
Ea?

Petrecerea de după fu grandioasă. Muzica live umplea sala, invitații dansau, paharele se ciocneau, râsetele se ridicau până la candelabre.

La un moment dat, Noah o prinse de mână și o trase spre ringul de dans.

— E rândul nostru, viitoarea mea soție, spuse el, zâmbind larg.

Orchestra începu un vals lent. Noah o strânse aproape, mâna lui fermă pe spatele ei. Se mișca sigur, conducând-o fără ezitare.

— Abia aștept, Melisa, murmură el aproape de urechea ei.
— În două săptămâni va fi rândul nostru. Va fi și mai spectaculos. Toți vor vorbi despre nunta noastră ani la rând.

Melisa îl privea, dar cuvintele lui păreau să vină dintr-un loc îndepărtat.

— Abia aștept să te fac soția mea, continuă el, zâmbind.

Apoi o sărută.

Un sărut corect. Potrivit. Acceptabil.

Melisa rămase nemișcată. Buzele lui erau calde, sigure, revendicatoare. Dar, în interiorul ei… nimic. Nicio scânteie. Nicio tresărire. Nicio furtună.

Doar liniște.
O liniște rece.

Își deschise ochii în timp ce el încă o săruta și, pentru o fracțiune de secundă, simți un gol atât de profund încât aproape o ameți.

Aplauze în jur. Fluierături jucăușe. Zâmbete.

Noah o conduse înapoi spre masa lor, mândru, ținând-o strâns de talie.

Și atunci îl văzu.

Will.

Venea spre masa lor cu o tavă plină de cupe de șampanie. Uniforma impecabilă. Postura dreaptă. Expresia controlată.

Dar ochii.

Ochii lui erau fixați pe ea.

Privirile li se întâlniră.

Pentru o clipă, timpul încetini. Sunetele se estompară. Muzica deveni fundal îndepărtat.

Will văzuse sărutul.

Melisa simți cum un val de căldură și rușine îi urcă în obraji. Inima îi bătea haotic. Nu pentru Noah. Nu pentru aplauze.

Pentru privirea aceea.

Pentru adevărul pe care îl trădase.

Simțea că trădează tot — pe Noah, pe familia ei… dar, mai ales, pe ceea ce simțea pentru Will. Pentru acel foc care îi dăduse viață. Pentru acea senzație de a fi reală.

Și, în același timp, o frică surdă începu să i se așeze în stomac.

Frica de a fi descoperită.
Frica de a pierde controlul.
Frica de a pierde… tot.

Will ajunse la masă. Așeză tava cu mișcări precise, profesionale. Nicio urmă de emoție pe chip.

— Șampanie, spuse simplu.

Vocea lui era calmă. Controlată.

Dar, când îi întinse ei un pahar, degetele lor aproape că se atinseseră.

Aproape.

Și acel aproape fu mai intens decât orice sărut din seara aceea.

Melisa ridică paharul, dar mâna îi tremura ușor.

Noah nu observă. Eduard nu observă. Nimeni nu observă.

Doar Will.
Și ea.

Nunta se sfârșise în aplauze, în râsete stinse și în promisiuni aruncate peste pahare goale de șampanie. Lumina candelabrelor rămăsese în urmă, muzica se topise în noapte, iar orașul îi primea acum într-o liniște aproape solemnă.

Noah o conduse pe Melisa acasă.

Mașina aluneca pe străzile luminate slab, iar ea privea pe geam fără să spună nimic. Rochia roz pudrat era încă impecabilă, machiajul intact, zâmbetul — stins.

Când ajunseră în fața casei, Noah coborî primul și îi deschise portiera. O ajută să iasă, ținând-o de mână, ca și cum scena de la nuntă continua. Ca și cum publicul încă îi privea.

Melisa făcu un pas spre ușă.

Dar el o trase înapoi.
Brusc.

În brațele lui.

O cuprinse strâns, posesiv, palma pe spatele ei, cealaltă în talia subțire.

— Ai fost perfectă azi, șopti el aproape de urechea ei.
— Perfectă. Și știu că vei fi perfectă și în căsnicia noastră. Nu puteam face o alegere mai potrivită.

Cuvintele lui cădeau grele, sigure, definitive.

Melisa le auzea. Fiecare silabă.

Și simțea că se îneacă.

Respirația i se bloca undeva între piept și gât. Nu din emoție. Nu din iubire. Ci dintr-o presiune invizibilă care o strângea din toate părțile.

Perfectă.
Alegerea potrivită.
Căsnicia noastră.

Ușa casei se deschise.

Lumina din interior îi învălui, iar în prag apăru Eduard. Elegant, zâmbitor, mândru.

— Tată? rosti surprinsă Melisa, desprinzându-se ușor din brațele lui Noah.

— Copiii… iertați-mă că vă aștept la ora asta, dar mă bucur că ați venit. Știu că sunteți obosiți după nuntă, mai ales tu, Melisa… dar eu și Elisabeta avem o veste pentru voi. Haideți, intrați.

Noah intră primul, trecând pe lângă Melisa cu încrederea cuiva care știe că viitorul îi aparține.

Ea păși după el.

În interior, lumina era caldă. Casa mirosea a flori proaspete și a parfum scump. În living îi aștepta Elisabeta, radiind de entuziasm.

— Dragii mei! spuse ea, venind spre ei cu brațele deschise.

Melisa își lăsă geanta pe o consolă și încercă să zâmbească.

— Ce este, mama? întrebă ea, cu o voce mai joasă decât ar fi vrut.

Eduard își drese glasul, vizibil emoționat.

— Ei bine… eu și mama ta avem un cadou de nuntă pentru voi. Știu că este prea devreme, dar suntem bucuroși.

Noah își strânse mâinile, curios, aproape copilăros.

— Un cadou? repetă el, încântat.

Elisabeta interveni, incapabilă să mai păstreze suspansul.

— V-am luat o casă cadou!

Cuvintele ei explodară în cameră ca artificiile de la finalul petrecerii.

Melisa rămase nemișcată.

— Mai jos de noi, continuă Eduard, cu același zâmbet larg.
— La două străzi. E deja renovată. Mobilată. Pregătită pentru voi.

Noah izbucni într-un râs plin de entuziasm.

— Este incredibil! Domnule Eduard… nu știu ce să spun! E mai mult decât generos!

Elisabeta își duse mâna la piept, emoționată.

— Am vrut să aveți un început sigur. Aproape de noi. Să nu vă lipsească nimic.

Toți vorbeau. Toți zâmbeau. Toți se bucurau.

Inclusiv Noah.

Doar Melisa tăcea.

Îi privea pe rând, ca printr-un geam gros. Vocile lor ajungeau la ea deformate, îndepărtate.

O casă.
Un început.
O viață deja așezată, decisă, pregătită.

Când simți că toate privirile se întorc spre ea, își ridică încet colțurile buzelor într-un zâmbet perfect exersat.

— Nu ești fericită, iubita mea? întrebă Noah, apropiindu-se și cuprinzând-o de talie.

Melisa îl privi scurt.

În acel moment înțelese ceva cu o claritate crudă.

Nu mai avea nicio ieșire ușoară.
Nicio scuză.
Nicio portiță.

Casa era deja cumpărată.
Nunta era programată peste două săptămâni.
Părinții zâmbeau.
Noah era sigur.

Totul era pus la punct.

— Ba da… sunt doar…

Cuvintele i se opriră în gât.

— Surprinsă? completă Elisabeta, cu blândețe, și o trase în brațe.

Melisa rămase rigidă pentru o fracțiune de secundă, apoi își lăsă brațele să o înconjoare pe mama ei.

— Da… surprinsă, șopti ea.

Eduard părea mulțumit. Noah o sărută pe tâmplă, protector.

În mijlocul îmbrățișărilor și al planurilor rostite cu voce tare, Melisa simțea cum pereții se apropie. Cum viitorul ei se închide ca o ușă grea.

Și, undeva adânc, într-un colț al inimii pe care nimeni nu îl vedea, un singur gând pulsa obsesiv:

Will.