O cină rece de Revelion
– La mulți ani, vă doresc multă sănătate și toate cele bune.
– Shi De, vino aici. Iată un plic roșu pentru tine, ascultă ce spun tatăl tău și mama ta.
– Da, mulțumesc unchiule și mătușă.
– Oh, Shou Yi a crescut! Devine din ce în ce mai frumos. Va merge la facultate anul acesta? Cu siguranță, după ce vei fi intra la facultatea de medicină, vei fi viitorul moștenitor al spitalului!
– Mulțumesc mătușă.
Anul Nou a fost o zi de reuniune de familie. Pei Shou Yi se afla în fața ușii deschise cu părinții săi, salutând rudele și oaspeții pe care îi invitaseră acasă la cina de Revelion. Echipa special angajată de catering a fost constant ocupată în bucătărie. Ori de câte ori bucătarul pregătea un fel de mâncare, personalul servea imediat mâncarea caldă. Deși prețul pentru a angaja o echipă de profesioniști nu era tocmai ieftin, era mai bine decât rezervarea unei camere la un hotel. Sărbătorirea Anului Nou acasă a creat o atmosferă mai festivă.
Într-o sufragerie suficient de mare pentru douăzeci de persoane, bătrânii stăteau la o masă, iar cei mai tineri la alta.
Toată lumea vorbea plin de viață, trecând de la a-și dori sănătate și carieră, la a vorbi despre școală și performanța școlară a copiilor. Ori de câte ori se întâmpla asta, era inevitabil să se menționeze printre tineri, copilul cu cele mai bune note, Pei Shou Yi.
– Directorul se va simți foarte norocos, Shou Yi va fi admis cu siguranță la școala de medicină. Este grozav, spre deosebire de fiul meu, va trebui să merg la templu să-mi pun dorința de a-l admite la cel puțin o universitate națională.
Un invitat important, care a fost profesor la Universitatea T de Medicină, și-a ridicat paharul de vin și a lăudat-o pe mama lui Pei Shou Yi, care era directorul spitalului. Cel mai mic, care venise cu tatăl său, se uită fix la băiatul care stătea la masa lui. Cel căruia se simțise mereu inferior încă din copilărie.
Mama lui Pei Shou Yi și-a acoperit gura cu mâna, neputând să-și ascundă mândria, și a spus:
– Nu știu dacă va trece examenul, dar dacă o va face, în următorii câțiva ani, profesorul Zhang va trebui să te deranjez pentru sfaturi.
– Un student bun ca Pei Shou Yi era ceea ce căutam.
Femeia a ridicat paharul și a făcut un toast viitorului profesor al fiului ei:
– Atunci, mulțumesc anticipat, domnule profesor.
– Directoarea este foarte amabilă.
Băiatul de șaptesprezece ani, care a fost protagonistul conversației, nu a scos niciun cuvânt de la început până la sfârșit; dar a mâncat mâncarea din farfurie în tăcere. Deși chiar și băieții de la aceeași masă vorbeau între ei, nimeni nu a îndrăznit să vorbească cu acel tip inexpresiv.
– Pei Shou Yi, a trecut mai mult de o jumătate de oră și încă mănânci?
Tatăl său, care stătea la masa principală, și-a trântit dintr-odată bețișoarele de masă, indiferent dacă mai erau alți musafiri lângă el și a vorbit serios cu fiul său care încă mânca.
Persoana numită și-a pus jos bețișoarele și s-a ridicat de pe scaun cu o expresie rece.
Ca un robot care primește instrucțiuni, s-a ridicat și s-a înclinat în fața oaspeților săi spunând cu o voce neutră:
– La mulți ani, mă întorc în camera mea, sunt plin.
– Cum stai aici să mănânci ca un porc când îți scad notele?
Ignorând insultele disprețuitoare și ironice ale tatălui său, băiatul s-a întors cu spatele la oaspeți și s-a întors în tăcere în camera lui sub privirile stânjenite ale mesenilor. Și-a tras scaunul în spate și s-a așezat la birou, a deschis cartea cu conținutul examenului pe care îl revizuise deja înainte și a tot repetat toate conceptele greu de reținut.
Toate acestea au fost văzute de un băiețel de șapte ani care l-a privit pe Pei Shou Yi plecând și adulții vorbind, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A mâncat doar jumătate din castronul său de orez, care s-a răcit încet și, în timp ce se uita în farfurie, a șoptit:
– Frate Shou Yi…
~~~~~~~~
La examenul final, înainte de sfârșitul semestrului, a ajuns pe locul doi în școală cu o zecime de punct. Chiar și în clasă el a fost întotdeauna pe primul loc, dar această realizare fusese un eșec în ochii părinților săi. Tatăl său, un medic cu autoritate, și mama lui, directorul unui spital mare, aveau mari așteptări de la carnetul de note al băiatului deja din clasa I. Indiferent de tipul de concurs și examen, nu avea voie să dețină nicio altă funcție decât locul I.
Când a eșuat, a trebuit să se confrunte și să sufere ridicol și umilință, iar cu cât îl priveau mai mulți, cu atât tatăl lui devenea mai crud, până când a revenit din nou pe primul loc.
Era ca și cum ai fi un elefant înlănțuit, exact ca cel pe care îl văzuse într-o zonă turistică din Thailanda. Chiar dacă pielea era consumată de lanțul de fier și sângele curgea din picior, animalul trebuia să suporte totul coborând capul, altfel Mahoutul* l-ar fi exploatat fără milă.
[*N/T: mânuitor, antrenor și deținător de elefanți. Inutil să spun că nu toți proprietarii de elefanți își tratează animalele atât de rău, dimpotrivă! În Thailanda, cu o majoritate budistă, elefantul este un animal sacru.]
Singura dată când se răzvrătise a fost la examenul final, înainte de drumul la liceu.
Privind scorul său, care scăzuse sub nouăzeci de puncte, se gândise că, dacă i-ar arăta notele tatălui său, nu va primi niciodată aprobarea pentru excursia de absolvire; atunci oportunitatea de a călători cu prietenii săi înainte de facultate avea să dispară.
Așa că s-a dus la un magazin de fabricare a ștampilelor și a făcut una ca a profesorului său pe un raport fals, pe care îl tipărise. După ce și-a mințit tatăl și i-a luat semnătura, a imitat-o pe raportul fals, pe care l-a semnat.
El a crezut că și-a înșelat părinții, deoarece au semnat cu succes consimțământul pentru excursie, dar nu anticipase că mama lui va merge la școală pentru o întâlnire cu părinții/profesorii săptămâna viitoare și tutorele o va întreba de ce are notele sale scăzuse.
Astfel, înșelătoria lui fusese descoperită. După ce s-a întors acasă, tatăl său l-a chemat la birou, a pus pe masă raportul adevărat și i-a spus cu răceală:
– Ți-am anulat călătoria și i-am cerut profesorului tău ajutor pentru a-ți găsi un meditator. Vei studia acasă zilele astea.
– Tată! Dar le-am promis colegilor mei de clasă. Timp de trei ani întregi a mers la școală sau la îndrumare. Dacă nu era în clasă, era acasă, studiind singur sau cu un meditator.
Nu ieșise niciodată la prânz cu un prieten, ca să nu mai vorbim că nu fusese niciodată la o întâlnire.
Așteptase călătoria maturității pentru a avea ocazia să iasă din casă, să-și tragă sufletul și să aibă niște amintiri bune. Toate acestea au fost șterse de cuvintele tatălui său.
– Tată! Te rog, îmi pare rău că am făcut o greșeală, te rog lasă-mă să mă duc!
A fost prima dată când se răzvrătea și prima dată când îngenunchea în fața tatălui său. O făcuse plângând, spunând că greșește și promițând că nu-i va păsa de câte ore de învățătură trebuie să facă, câte lecții trebuia să recupereze sau cât de târziu se culca pentru a studia. El a cerut doar ca tatăl său să semneze formularul de consimțământ pentru excursia de absolvire, dar a fost respins cu indiferență.
– Nu ești în situația de a negocia cu mine, deoarece ești un învins care nici măcar nu îți poate promova examenele.
– Tată…
– O fac pentru binele tău, când vei fi mare vei înțelege și îmi vei mulțumi.
Deci, el nu era în fotografia excursiei de absolvire, la fel cum nu era în albumul clasei. Erau toate fotografiile colegilor săi, cu excepția lui. Nu i-a mai rămas decât un șir de premii și primele locuri, cât să acopere pereți întregi, făcându-i invidioși pe părinții celorlalți. Cu toate acestea, nu existau fotografii din viața lui, nici fotografii făcute cu colegii de clasă. Se auzi o bătaie în uşă.
– Frate Shou Yi, pot să intru? Un băiețel care stătea pe coridor bătuse la ușă, cerând cu precauție permisiunea.
Pei Shou Yi s-a ridicat și s-a dus la ușă, după ce a deschis-o și-a văzut vărul care era cu zece ani mai mic decât el și l-a întrebat:
– Ce cauți aici?
Gao Shi De și-a ridicat cartea de povești și i-a arătat-o vărului său:
– Pot să citesc în camera ta? Mă voi juca frumos în colț și nu te deranjez în timp ce înveți, bine?
Băiatul a făcut ceea ce a spus, s-a așezat cu picioarele încrucișate într-un colț al camerei, cel mai îndepărtat de birou și a răsfoit cartea de povești fără să scoată niciun sunet.
Din acel moment, vărul lui mic venea adesea la casa lui, cerând să-l vadă pe Pei Shou Yi pentru a-i explica temele. Acest gest l-a mulțumit pe tatăl său, iar Gao Shi De era, de asemenea, un copil cu note excelente, așa că a fost de acord ca Pei Shou Yi să-l învețe pe vărul său mic.
Gao Shi De a venit la el a doua și a treia oară, până când Pei Shou Yi și-a pierdut cumpătul, iar când băiatul a intrat în camera lui și s-a așezat să-și facă singur temele, a întrebat:
– Nu ai nevoie de mine să te ajut. faci temele, de ce vii la mine acasă?
De ce acest copil nu îl ținea la distanță ca toți ceilalți? Gao Shi De a pus jos creionul, s-a uitat la vărul său care era cu zece ani mai în vârstă decât el și a răspuns serios:
– Pentru că dacă sunt aici, nu ești singur.
– Singur? Crezi că sunt… Se întrerupse brusc, vru să riposteze, dar brusc se încruntă. Singur… sunt singur?
Pei Shou Yi a tot repetat acele cuvinte, de parcă simțea un gol în piept care încet-încet începea să se răspândească peste tot și pe care numai el îl putea percepe.
~~~~~~~~
Parcul de distracții.
– Frate Shou Yi, uite!
Băiatul, cu puțină viclenie, îi făcuse pe părinții lui Pei Shou Yi să promită că dacă el va ajunge primul la examene, vărul lui îl va duce la parcul de distracții și nu s-au putut abține să nu accepte.
Gao Shi De, cu mâna strânsă în cea a vărului său, a arătat spre caruselul în care se jucau mulți copii și a spus:
– Hai să mergem și noi.
– Da.
Pei Shou Yi și-a scos portofelul, a scos o bancnotă de o mie de yuani și a cumpărat jetoanele de la casa de bilete, apoi s-a dus împreună cu vărul său la capătul liniei de așteptare.
– Încă ești nefericit? Băiatul ridică privirea la vărul său în timp ce acesta îi strângea puțin mai tare mâna.
– Ai mințit și m-ai adus aici doar ca să mă vezi fericit?
– Da! Pei Shou Yi a oftat și s-a aplecat să-și privească vărul în ochi; era invidios pe zâmbetul lui Gao Shi De pentru că nu-l pierduse nici măcar în timpul divorțului părinților săi. L-am mângâiat pe cap și i-am spus:
– Nu pot să simt asta, este inutil.
De când îi spusese lui Gao Shi De că nu știe ce este fericirea, băiatul încercase în toate felurile să-l facă să se simtă fericit. I-a citit cartea lui preferată, i-a adus lucruri amuzante, l-a pus să mănânce prăjitura pe care nu a putut să o termine și a făcut toate glumele amuzante pe care le făceau colegii lui la școală. Dar Pei Shou Yi nu părea să înțeleagă, nu putea înțelege eforturile băiatului sau de ce îi păsa atât de mult.
De ce voia cu orice preț să îl facă fericit?
Nici măcar părinții lui, care îl aduseseră pe lume, nu i-au dat atenție; iar Gao Shi De când s-a uitat la fața vărului său a observat că există aceeași expresie pe care o văzuse pe fața mamei sale după divorț. Expresia unei persoane al cărei zâmbet fusese luat. Băiatul s-a uitat la vărul său ghemuit în fața lui, și-a strâns pumnii și a vorbit serios:
– Nu contează, data viitoare mergem la grădina zoologică. Cu siguranță, văzând animalele te va face să te simți fericit!
– Mulțumesc.
Pei Shou Yi a imitat expresia pe care ar fi făcut-o o persoană normală în acel moment; pur și simplu a zâmbit fals, pentru că dacă mai existau oameni dispuși să se angajeze față de el, atunci și el ar continua să încerce. Ar fi făcut-o încercând să imite o persoană care poate să râdă și să plângă, care mai are emoții.
~~~~~~~
Spital.
– Nu, este imposibil! Copilul meu nu poate avea o tulburare afectiva! Are cele mai bune note la școală și a intrat la universitate, la facultatea de Medicină! Doar 2% reușesc să intre în ea, cum pot avea tulburare afectivă?
În cabinet, unde se aflau trei persoane, femeia a țipat în timp ce ținea în mâini haina albă a doctorului:
– Directoare, ascultă-mă… fiul tău are o tulburare afectivă numită apatie de anestezie emoțională.
Șeful psihiatriei a încercat să-i explice femeii, care pe lângă faptul că este mama lui Pei Shou Yi era și directorul acestuia, că diagnosticul pus băiatului a fost rezultatul lunilor de consultații psihologice. Stând în așteptare, Pei Shou Yi a așteptat în timp ce îi privea pe psihiatru și mama lui vorbind nervos. Parcă nu-l preocupa tot ceea ce se întâmpla, se simte ca un spectator privind pe doctor și pe mama lui certându-se fără sa simtă nimic.
Shi De, nu mă pot simți fericit.
Acea propoziție începuse totul. La început s-a întrebat de ce vărul lui a râs urmărind anumite videoclipuri, de ce aceeași imagine nu a făcut senzație. Parcă ar fi încercat să găsească soluții la exerciții imposibile și, din această cauză, a continuat să se agațe de Gao Shi De, întrebând în mod constant.
– Shi De, de ce ești fericit? Shi De, de ce ești supărat? De ce îți este frică? De ce ești timid?
A înțeles că era ceva rupt în el, parcă toate emoțiile erau izolate, atât de izolate încât nu le mai putea simți. S-a agățat de vărul său pentru că era aproape de el și i-a răspuns neobosit la întrebări. De aceea s-a luptat în speranța de a-și înțelege emoțiile și de a deveni o persoană umană care să nu fie marginalizată pentru că era diferit.
Crescuse într-un mediu distorsionat, între reproșuri umilitoare și metode educaționale apăsătoare; toate acestea se acumulaseră în el, la fel ca aburul într-o oală sub presiune, iar când a confirmat că intrase la facultatea de medicină de la Universitatea T, era pe punctul de a exploda.
În timpul cinei la care părinții îi invitaseră pe cei plecați să sărbătorească, în timp ce ei anunțau că fiul lor intrase în școala medicală dorită, acesta leșinase în fața tuturor. L-au dus la spitalul condus de mama lui unde petrecuse nenumărate zile întins în pat.
După aproximativ o jumătate de lună, în ciuda echipamentului folosit pentru diagnosticare, nu găsiseră nimic în neregulă cu el.
Când psihiatrul a preluat, după șase luni de ședințe și consultații, acesta din urmă a confirmat că mintea îi era bolnavă.
Suferea de tulburare afectivă, apatia afectivă era un lanț al situației sale.
Pacienții cu această tulburare aveau o lipsă de mândrie, un sentiment de rușine, stima de sine, precum și o tendință de a se învinovăți și adesea nu erau conștienți de disconfortul lor. Oamenii sănătoși suferă dacă un prieten este bolnav, simt simpatie când o persoană plânge lângă ei; dar o persoană cu o tulburare afectivă pare străină de tot ce o înconjoară. Nu vor înmâna o batistă celui care plânge lângă ei, nu vor întreba de cei dragi dacă sunt bolnavi în pat, pentru că nu știu să ceară ajutor. Oamenii normali cred că sunt lipsiți de emoții și detașați, dar ignoră faptul că sunt pur și simplu închiși de zidurile emoționale care îi fac cu dizabilități psihologice.
– Directoare, calmează-te. Cel mai important lucru, pe lângă medicamente…
Doctorul, după ce s-a uitat la băiatul care stătea indiferent pe bancă, a oftat încercând să fie convingător:
– Știți că în acest caz tratamentul medicamentos este doar o parte a tratamentului. Cel mai important lucru este reducerea presiunii psihologice, cum ar fi problema cu notele.
Fiind șeful de psihiatrie și medicul lui curant, el știa ce se întâmplă în casa directoarei și îi părea rău că un tânăr atât de promițător fusese forțat să-și sigileze inima.
Fiind un străin, totuși, nu putea face nimic. Nu și-a imaginat niciodată că acest băiat va deveni într-o zi pacientul lui.
– Nu mai vorbi prostii! Fiul meu nu este bolnav!
Femeia l-a împins pe doctor, s-a apropiat de Pei Shou Yi și l-a tras de braț, târându-l afară din clinică.
– Directoare, calmează-te și ascultă-mă, te rog…
– Nu înțeleg de ce vorbești despre presiune. Fiul meu este foarte bun, cum poate fi sub presiune? Sunt surprinsă să aud că este încă o autoritate în domeniul său. Cum îți dai seama că copilul meu are probleme? Bineînțeles că nu are niciuna! Femeia încerca să-l facă pe Pei Shou Yi să se ridice în timp ce striga la doctor:
– Shou Yi, haide! O să te duc la alți doctori și vom afla ce problemă fizică ai. Nu accept că poate fi ceva mental, cu siguranță nu va fi așa!
Pei Shou Yi și-a îndepărtat degetele mamei de pe braț, s-a ridicat și, cu expresia pe care a „învățat-o” din observarea altora, și-a ridicat colțurile gurii și, reproducând un zâmbet, a spus:
– Mulțumesc doctore pentru diagnosticarea problemei mele.
În tot acest timp se simțise singur ca un actor care încercase să se prefacă a fi normal.
Când ar trebui să râd? Când ar trebui să fiu trist? Când ar trebui să mângâi pe cineva? Când ar trebui să dau un șervețel cuiva care plânge?
În cele din urmă, anomalia lui găsise un răspuns: tulburare afectivă, o tulburare psihologică.
– Mamă, mulțumesc că m-ai crescut. De asemenea, mulțumesc tatălui pentru tot, datorită lui acum pot avea grijă de mine.
Pei Shou Yi părea uşurat, i-a strâns mâna mamei sale și i-a aruncat un zâmbet fals.
– Shou Yi ce spui? Nu înțeleg. Femeia era conștientă de ciudățenia fiului ei, cu ce se confrunta în acel moment era diferit de fiul ei obișnuit și asta i-a provocat anxietate și panică.
– Vrei un copil care să fie mereu numărul unu și m-am săturat să fac asta. În fiecare lună, îți voi rambursa banii cheltuiți pentru a mă sprijini. De astăzi, voi pleca de acasă și voi trăi singur.
Atâta timp cât trăia cu părinții săi, care erau mai preocupați de aspect decât de orice altceva, nu putea fi niciodată normal.
Nu i-ar mai fi frică niciodată să nu fie excelent, nu va mai fi niciodată umilit în public și nu s-ar mai simți niciodată incompetent în ochii părinților săi.
Când femeia a auzit cuvintele fiului ei, fața ei a devenit albastră în timp ce îl privea cu o expresie amenințătoare:
– Cum crezi că îți poți finaliza studiile? Fără noi, nu vei putea face nimic.
– Poate, dar cel puțin voi trăi ca o ființă umană liberă și nu ca un elefant legat.
– Elefant?
– Mamă, îți amintești când am făcut acea excursie de familie în Thailanda? Văzusem un elefant legat de un lanț și forțat să cară turiști. Nu conta dacă lanțul de fier îi strângea laba și o făcea să sângereze, pentru a nu fi bătut trebuia să lucreze în continuare. Cu tine, în toți acești ani, m-am simțit ca acel elefant. Surprins de așteptările tale care erau din ce în ce mai mari. Acum am obosit și nu mai vreau lanțul ăsta! Tata a spus că ar prefera să nu aibă un copil dacă nu este sănătos. Medicii spun că am probleme și că nu sunt sănătos, așa că este mai bine pentru el că fiul lui este mort.
Pei Shou Yi și-a deschis brațele și și-a strâns mama strâns pentru ultima oară.
– Mamă, mă duc. Ai grijă de tine. Apoi i-a dat drumul și s-a îndreptat spre uşă.
– Pei Shou Yi! Pei Shou Yi, întoarce-te…
– Peste două luni va fi Revelionul și eu voi putea lua o cină care să nu fie rece. Chestia asta este minunată!
După ce a spus ultimele cuvinte, a împins ușa și a ieșit din clinică, a auzit doar vocea mamei sale plină de rugăciuni și furie, când ușa se închise.
– Nu! Pei Shou Yi, întoarce-te! Întoarce-te!
Curând după aceea, a părăsit casa părintească și a plecat în chirie. Cu reputația de cel mai bun student la Universitatea T, nu fusese greu să găsească un loc de muncă ca tutor. Părinții studenților erau dispuși să plătească o rată orară mai mare pentru a-l angaja să-și îndrume fiul, s-au gândit că dacă el le va fi profesor, vor intra la Universitatea T la fel ca domnul Pei.
Bazându-se pe salariul său de tutore și lucrând cu jumătate de normă, își făcuse diploma de medicină, obținându-și cu succes diploma și apoi un prieten de-al său l-a recomandat ca doctor de școală într-un liceu.
– Nu, doctorul şcolii, nu!
– Ceartă-te din nou dacă îndrăznești! Aici nu se țipă și nu se ceartă!
Datorită certurilor din clasă, studenții de sex masculin transformaseră argumente mărunte în lupte de bandă în toată regula. Aceștia din urmă, în cele din urmă, au ajuns să stea ascultători în fața doctorului școlar fără scrupule.
– Nu te poți atinge de apă timp de două săptămâni, dacă din întâmplare rana se infectează, te bat. Ai înțeles?
– Da, da, am înțeles.
– Ce altceva mai ai de spus?
– Mulțumesc doctore.
– Ieși!
– Da, mulțumesc doctore.
După ce și-au pansat rănile, băieții i-au mulțumit strigând împreună și au fugit repede din centrul de sănătate. Doar un băiat făcuse invers, în timp ce toată lumea fugea, el intrase în centrul de sănătate cu un bol de tăiței instant în mâini. A intrat pe teritoriul lui Pei Shou Yi și cu un zâmbet naiv pe buze, i-a întins tăițeii și i-a spus vesel:
– Vrei să mănânci niște tăiței?
~~~~~~~
Universitate, cabinet madical.
Pei Shou Yi s-a uitat la ceașca care era așezată pe masă, cu un colț ciobit și și-a amintit de vinovatul care a spart ceașca. În liceul în care era medic școlar, era un băiat pe nume Yu Zhen Xuan care, pe lângă faptul că nu se teme de el, mergea adesea la cabinetul său pentru a-i fura tăițeii instant ascunși în modelele anatomice. Indiferent de câte ori încerca să-l alunge, era inutil.
– Băiatul ăla ar trebui să fie mare!
Pei Shou Yi cu un zâmbet, a pus ușor paharul în sertar, s-a ridicat, și-a luat geanta și a ieșit din cabinetul campusului universitar, închizând ușa în urma lui.
