Numele lui e Anwar- Capitolul 42 – Partea 1

 

TE AM PE TINE

Partea 1

 

În ultimele zile, savurasem fiecare moment, rugându-mă ca timpul să se oprească.  Chiar dacă știam ce simțeam unul pentru celălalt și deja visam și planificam viitorul nostru împreună, tot simțeam o durere în suflet pe măsură ce se apropia ultima noapte.

– Acesta nu va fi ultimul nostru sărut… nu va fi ultima dată, îmi șopti Anwar la ureche când se furișă în camera mea, după ce mama și tata se culcaseră.

Chiar dacă era ultima noastră noapte împreună, nu făcusem mai mult decât să ne atingem.  Nu făcusem sex, doar ne îmbrățișasem, ne privisem în ochi și savurasem ultimele momente pe care le mai aveam.

Ne sărutasem de nenumărate ori, dar nu pentru a stârni pasiunea. Săruturile erau lungi, lente și tandre, fără să întrerupă contactul.

Timp de câteva zile, fusesem practic nedespărțiți.  Bangkok nu oferea multe atracții turistice, cel puțin nu unele care să-l intereseze pe un newyorkez.  Am mers mai ales în baruri, restaurante sau galerii de artă. Anwar se plimba pur și simplu, privind totul cu o expresie impasibilă. Nu lăuda nicio operă de artă în particular, dar nici nu părea plictisit sau critic. Mă ducea cu mașina oriunde sugeram eu: la mall, unde citea în liniște în timp ce eu făceam cumpărături; la TCDC (Thailand Creative & Design Center), unde stătea și lucra, știind că era un spațiu de lucru excelent pentru cei care se ocupau de design.  Petreceam ore întregi stând, jucându-ne pe telefoane, aruncându-ne priviri furișe. Anwar era la fel de fermecător ca întotdeauna, mai ales când era concentrat pe muncă sau pe altceva.

Zilele acelea obișnuite deveneau extraordinare datorită lui. Și fiecare zi se termina prea repede, lăsându-mă cu inima grea.

Mă gândeam că ar fi minunat dacă am putea avea parte de asta în fiecare zi, pentru totdeauna.

– Hai să mergem într-un alt stat cândva. Nevada, California sau Utah, cum a sugerat Dabria, am spus.

Vorbeam mai mult decât de obicei, dar atmosfera din jurul nostru era neobișnuit de liniștită și calmă.

– O să fie foarte cald, totuși. Crezi că o să-ți placă? întrebă Anwar.

– Sunt thailandez. Niciun fel de căldură din nicio țară nu mă poate afecta, am răspuns zâmbind, înclinând ușor capul pentru a-i fi mai ușor să se joace cu bretonul meu.

El folosi degetul arătător pentru a răsuci o șuviță de păr, înfășurând-o în jurul degetului înainte de a o lăsa să cadă.

– Serios? râse Anwar.

– Dacă ar fi și mai cald, ar fi ca în iad.

– Sună intens.

Anwar încetă să-mi răsucească părul și, în schimb, folosi degetul mare pentru a-mi mângâia ușor buza inferioară.

– Dacă vrei să mergi, vom merge. Oriunde.

– Oriunde? am întrebat.

– Da, sublinie el încet.

– Oriunde.

– Irlanda de Nord e frumoasă? ceva mă împinse să întreb.

Văzându-l ezitând, am adăugat repede:

– Nu încerc să încep o ceartă, sunt doar curios.

Răspunsul lui prudent îi smulse un zâmbet mic în colțul buzelor. Expiră și răspunse cu o expresie calmă:

– Hmm, e… în regulă. Dacă îți plac castelele, arhitectura veche sau stâncile, s-ar putea să-ți placă. Dacă vrei să mergi, vom face viză și te voi duce eu. S-ar putea să pară mai puțin plictisitor și chiar mai frumos cu tine acolo.

În mod evident, erau doar niște vorbe dulci.

– Cum va fi în New York?

Era o întrebare la care mă gândeam de aseară, în mod constant, în timp ce răsfoiam listele de stagii.

– Probabil va trebui să mă suporți lucrând încă o perioadă, dar va fi mai puțin intens decât în perioada de colectare. Până atunci, s-ar putea să mă vezi atât de des încât să te saturi de mine.

– Să mă satur de fața asta? i-am atins obrazul cald cu degetul arătător.

Văzând că ridică o sprânceană, am dat din cap.

– Dar fața asta? Te vei sătura de ea?

Anwar ridică și el sprânceana și îmi atinse obrazul cu degetul arătător, imitându-mi gestul.

– Fața asta…? E atât de drăguță, încât nu știu când m-aș putea sătura de ea.

– Așa zici tu, am pretins că mă supăr, protestând când mi-a strâns obrazul și l-a ținut. Anwar a zâmbit, a dat ușor din cap, apoi mi-a dat drumul la obraz.

Doar gândul că în câteva ore, când mă voi trezi, nu-i voi mai vedea silueta înaltă, mi-a făcut inima să se strângă.  S-ar putea să nu-l mai văd timp de jumătate de an, așa cum a spus, sau poate chiar mai mult, dacă lucrurile nu vor merge bine în viitor.

– Anwar, am spus.

– Da?

– Nu trebuie să mă aștepți, șase luni e o perioadă lungă, am spus, simțindu-mă trist și apăsat.

Ochii lui Anwar se fixară imediat pe ai mei. Expresia lui căuta o explicație suplimentară, făcându-mă să suspin înainte de a continua:

– S-ar putea să vrei să faci lucruri… lucruri pe care eu nu ți le pot oferi. Știu că șase luni este o perioadă lungă și, în plus, nici măcar nu suntem împreună.

– Ce vrei să spui?

– Vreau să spun că, dacă vrei să faci sex cu altcineva…

Privirea lui Anwar mă opri în mijlocul propoziției. Era privirea unui adult care mustră un copil neascultător. Mă certa, chiar dacă un zâmbet slab îi rămânea pe buze.

– În caz că nu poți suporta.

– Nu pot suporta? replică Anwar, strângând ochii.

– Blue, știi că nu sunt un animal. Nu fac sex cu oricine pentru că nu mă pot controla.

– Nu vreau să suferi.

– Sună foarte generos, dar nu crezi că ar fi mai chinuitor? Să te culci cu altcineva în timp ce te gândești constant la chipul tău și să te enervezi pe persoana respectivă?

Cuvintele lui Anwar mă puseră pe gânduri.

Nu eram deloc generos. Motivul pentru care eram dispusă să închid ochii era pur și simplu pentru că nu voiam ca Anwar să se simtă prost. Probabil că aș fi fost consumat de gelozie dacă aș fi știut, dar dacă nu aș fi știut, probabil că ar fi fost în regulă.

Probabil că ar fi fost în regulă…

– Mă testezi sau vorbești serios?

Anwar îmi mângâie ușor ochii cu degetul mare.

– Dacă vorbești serios, asta nu mă face deloc fericit. Dimpotrivă.

– Îmi pare rău, am șoptit.

Tăcu pentru o clipă, apoi suspină și mă strânse ușor în brațe. Vocea lui profundă îmi șopti la ureche:

– În loc să-mi permiți să fac acele lucruri, ce-ar fi să-mi permiți să te sun prin video?

– Dar un apel video nu-ți oferă o îmbrățișare adevărată.

– Nu e vorba de asta, ci de fața asta.

Anwar dădu din cap, trecând cu degetul peste obrazul meu, buze și până la gât.

– Vocea asta, tu. Pe tine te vreau, nu pe oricine.

Anwar părea să fie Anwar, dar era atât de diferit de Anwar pe care îl cunoșteam la început.

Pe atunci, ar fi zâmbit ușor dacă i-aș fi spus ceva de genul ăsta. Nu ar fi răspuns, nici acceptând, nici respingând, lăsându-mă să înnebunesc gândindu-mă la toate lucrurile din capul meu, pentru că nu știam nimic.

Schimbarea lui, faptul că devenise cineva pe care îl puteam înțelege mai ușor, nu îi diminua deloc farmecul.

Mă făcea să îl iubesc și mai mult.

Ne-am îmbrățișat încă o oră, până când alarma de pe telefonul lui sună, făcându-mă să realizez că ultima oră trecuse ca și cum ar fi fost doar câteva minute.

Anwar se mișcă neliniștit. Îmi răvăși părul și îmi luă mâna.

– Chiar nu vrei să mă conduci?

– Nu. Nu-mi plac aeroporturile, am răspuns.

Îi spusesem asta lui Anwar cu câteva zile în urmă. Chiar dacă drumul cu mașina până la aeroport urma să fie ultimul moment petrecut împreună, intenționam să renunț la el.

– Nu-mi plac despărțirile. Nu-mi place să te văd plecând într-un loc unde nu te pot urma.

Amintirile cu Anwar și cu mine erau încă vii în mintea mea.

Chiar dacă sentimentele și situația dintre noi erau diferite acum, nu voiam să retrăiesc aceleași sentimente vechi. Era extrem de descurajant, ca și cum o parte din inima mea lipsea.

Anwar dădu din cap. Surprinzător, cineva ca el părea reticent să plece. Mâna lui caldă rămase apăsată pe obrazul meu, mângâindu-l ușor, înainte ca buzele lui să se lipsească de ale mele, topind respirațiile noastre împreună pentru o lungă perioadă de timp, câteva minute.

Cu cât sărutul dura mai mult, cu atât mă durea mai tare pieptul, dar nu voiam să mă îndepărtez sau să-i dau drumul. Dacă aș putea să continui să-l sărut așa, chiar dacă m-ar durea mai tare, ar fi în regulă.

Limba lui se mișca încet, zăbovind. Mi-am înfășurat brațele în jurul gâtului lui cald, ținându-l strâns pentru a memora această senzație. Ar fi fost senzația pe care m-aș fi bazat în următoarele șase luni.

– Indiferent dacă vei obține sau nu stagiu în New York, acesta nu va fi ultimul nostru sărut, murmură Anwar, privindu-mă în ochi de foarte aproape.

– Mă auzi? Chiar dacă nu vei obține stagiu, voi face tot ce pot, în orice fel, pentru a te îmbrățișa din nou așa.

– Hmm, am mormăit eu, cu buzele moi.

Căldura începu să-mi urce în ochi, făcându-mă să tremur și să-mi pierd toate gândurile.

Tot ce puteam auzi acum erau cuvintele ferme ale celeilalte persoane:

– Așteaptă-mă. Nu-ți da inima nimănui altcuiva.

Cum aș putea să o dau altcuiva… Deja îmi dăruisem toată inima lui Anwar.

……….

– Cum merge?

– Uh, bine.

Am lovit plicul maro de fața mea pentru a mă răcori, chiar dacă tocmai ieșisem dintr-o cameră cu aer condiționat și coborâsem doar trei etaje.

– I-l dai lui? mă întrebă Seo cu o expresie surprinsă, înainte să-mi dea sucul pe care îl rugasem să-l cumpere.

– Da, dar va fi o verificare. Profesorul Niran va cere o verificare prin video call la locul de muncă și va vorbi și cu șeful meu. Dacă totul merge bine, va trebui să-l întreb și pe el despre asta, i-am explicat.

Toți cei din grupul meu știau despre dorința mea de a face un stagiu în America. La aproximativ o săptămână după plecarea lui Anwar, îmi adunasem curajul, îmi pregătisem CV-ul și scrisoarea de intenție și le trimisesem la diferite companii pe care le găsisemt online. Fusese incredibil de stresant să citesc descrierile posturilor, responsabilitățile și calificările necesare. Chiar dacă era ceva ce studiasem și făcusem înainte, gândul că va trebui să gestionez totul în engleză mă făcu de zece ori mai entuziasmat și mai emoționat.

După ce menționasem acest lucru mai multor profesori, toți fură de acord că era o oportunitate excelentă. Am așteptat până când am primit un e-mail de acceptare de la o companie imobiliară din New York, apoi m-am grăbit la universitate pentru a discuta despre asta. După puțin peste o oră, am primit undă verde de la supervizorul meu de stagiu, profesorul Niran.

– Nu ar trebui să fie o problemă. Este doar un apel video pentru a te întreba despre stagiu, știi tu, cum merge munca ta, chestii generale.

– Da, probabil. Nu ar trebui să fie o problemă, am dat din cap.

– Am așteptat atât de mult, încât am crezut că voi fi foarte stresat până acum.

– E bine că l-ai obținut. Eu încă nu am primit răspuns de la nimeni. Mă gândesc să aplic la același loc ca și colegul meu mai mare. E ușor să intri, dar te tratează ca pe un slugă, se plânse Seo, mergând spre Mazda lui neagră.

Așteptă până m-am urcat lângă el înainte de a continua:

 – Ce te-a făcut să vrei să pleci în America? Te-a prins după călătoria ta de vară?

– Da, m-a prins, am repetat, zâmbind ușor, sprijinindu-mi capul de scaun în timp ce mă uitam la un mesaj pe care Anwar mi-l trimisese mai devreme.

Nu mai vorbeam des, nu ca pe vremuri, când eram în New York. Anwar nu părea genul care să discute prin mesaje, dar îmi lăsa adesea mesaje scurte despre ziua lui.

În mare parte povestea lucruri despre oameni pe care îi cunoșteam deja: Jasper vărsase Coca-Cola pe controlerul de jocuri; lăsase un bilețel pe cutia de pizza din frigider, dar cineva din casă îl furase; sau, uneori, erau mesaje complet aleatorii, de genul: „A plouat toată ziua azi. E foarte frig în seara asta… Vreau să te îmbrățișez” sau ceva care îmi putea face fața să se înroșească în doar unul sau două rânduri.

Timp de peste trei luni, am comunicat astfel, lăsându-ne mesaje unul altuia. Anwar avea nevoie uneori de zeci de ore, alteori de o zi sau două, pentru a-mi citi mesajele. La început m-am simțit puțin descurajat, dar întotdeauna cedam când mă suna pe video. Faptul că Anwar, cineva căruia nu-i plăcea să vorbească despre muncă, îmi spunea tot ce făcea, chiar dacă știa că nu înțelegeam pe deplin – de două ori mă sunase din senin, părând epuizat. Puteam vedea clar stresul pe fața și în vocea lui, dar el zâmbea forțat și mă ruga să-i povestesc despre ziua mea. Asculta în tăcere, fără să pună întrebări sau să vorbească despre el. La final, se scuza și se întorcea la muncă.

„Aș vrea să fii aici cu mine.”

„Și eu aș vrea să fiu acolo cu tine.”

Ne-am spus aceste două fraze de multe ori, sperând că vor deveni realitate.

Voiam să-i spun lui Anwar vestea cea bună, dar nu puteam spune nimic până nu primeam aprobarea tuturor.  Compania dădu undă verde și se părea că și profesorul va fi de acord. Acum mai rămânea doar un singur loc de unde să obțin aprobarea.

– Te-ai îndrăgostit?  Te-ai îndrăgostit de cineva?  Gluma mă făcu să ridic privirea, întunecând ecranul telefonului.

– Iar începi cu asta.

– Păi, e un tip arătos, nu? Văd atâtea fețe frumoase pe TikTok și Instagram. Tu vezi vreun tip arătos acolo? Sau toți sunt doar cu un aspect mediu?

Cu un aspect mediu… Nu știam dacă cineva ar îndrăzni să folosească acest cuvânt pentru a descrie fața lui Anwar.

– Sunt și tipi arătoși. Nu știu de ce simțisem nevoia să apăr aspectul fizic al lui Anwar.

– Sunt tipi mai arătoși decât orice vezi pe TikTok.

– Mai arătoși? Unde îi întâlnești? Nu mă refer la tipii de pe panourile publicitare ale magazinelor Chanel. Mă refer la oameni pe care îi întâlnești în realitate.

De fapt, s-ar putea să fi întâlnit câțiva pe panourile publicitare ale magazinelor Chanel.

– Am întâlnit tipi foarte chipeși, deși nu eram sigur dacă îi puteam numi „cu un aspect mediu”.

– Foarte chipeși, i-ai întâlnit cu adevărat și s-a întâmplat ceva?

– Insisti foarte tare. De ce? Vrei să am un iubit? am râs.

De la incidentul cu P’Phim, grupul încercase să mă convingă să fac diverse lucruri – să folosesc Tinder, să ies cu Day. Nu făcusem nimic din ce îmi sugeraseră, dar nu le explicasem niciodată de ce.

– E bine să ai unul. Te ajută să nu te simți singur. Dar dacă e ca P’Phim, atunci e bine și fără, interveni repede cealaltă persoană.

– L-am șters deja, dar nu e la fel.

– Ce vrea să însemne asta? întrebă Seo imediat ce am terminat de vorbit. Se întoarseră să mă privească cu o expresie surprinsă.

– Ți-ai făcut un iubit?

– Nu știu. Poate că încă nu e chiar așa, am răspuns nesigur, încruntându-mă și bătând cu telefonul în piept în timp ce mă gândeam.

Trebuia să devenim oficial iubiți mai întâi?  Pentru a fi considerați un cuplu, probabil că trebuia să fie așa.

– Nu chiar încă? Ce?! Serios? Seo mă privi cu neîncredere.

– Ce? Zilele trecute ne gândeam că vei fi ultimul din grup care își va găsi un iubit, iar tu nici măcar nu ne-ai contrazis.

– Problema e că nu știu cum să numesc asta…

Seo ridică degetul arătător în semn de „stop”.

– Spune-mi, spune-mi totul.

Am ezitat o clipă, neștiind dacă să-i spun sau să tac, dar, după ce spusesem deja atât de multe, Seo nu m-ar fi lăsat să tac așa ușor. Dacă îi spuneam, nu se va întâmpla nimic rău, nu? Ar putea fi chiar mai bine decât să trebuiască să spun tuturor din grup de mai multe ori, din moment ce el deja afla pe scurt și răspândește vestea.

– L-am cunoscut în timpul verii…

– Vezi? Știam eu.

– Am ajuns să locuim în aceeași casă. O casă comună.

Încercând să-i povestesc lui Seo despre mine și Anwar de la început, nu știam de unde să încep. Am povestit vag evenimentele, omițând multe detalii, sărind peste lucruri pe care nu era nevoie să le știe și am terminat în câteva minute. Apoi i-am arătat Instagramul lui Anwar ca dovadă, când Seo insistase să-l vadă.

Îmi luă telefonul, îl răsfoi repede, apoi mi l-a înapoiat cu sprâncenele încruntate.

– Ăsta e tipul care a venit la tine acasă?

– Da.

– Și te-a invitat la New York?

– Hmm.

– Dar nu știi dacă sunteți iubiți. În ce stadiu vă aflați? întrebă Seo calm.

– Hmm.

– Norocosule, comentă scurt Seo.

Mă privi, apoi se uită din nou la drum.

– Te dai mare, nu-i așa? De la cine ai învățat obiceiul ăsta? De la Gus? Ai încercat în mod deliberat să fii enervant?

– Și ce concluzie ai tras din ce ai auzit?

– Se pare că sunteți deja un cuplu.

– Dar încă nu ne-am cerut oficial unul altuia.

– Dar ce persoană normală zboară din America până aici, stă câteva săptămâni și apoi te invită să locuiești cu el?  Nici măcar Nile, care și-a mărturisit atât de mult dragostea față de fosta lui iubită, nu a ajuns atât de departe cu ea. Chiar dacă nu sunteți acum, cu siguranță veți ajunge împreună, nu-i așa?

– Deci e ca și cum am fi deja un cuplu, nu? am întrebat din nou. Seo părea enervat, încruntându-se și mai tare.

– Dacă nu sunteți, atunci tu ar trebui să fii cel care întreabă. Ai trecut deja de mult de faza asta. Grăbește-te.

Nervozitatea mă lovi puternic după ce am auzit asta. Chiar dacă Anwar și cu mine eram într-un punct în care puteam vorbi despre multe lucruri, chiar dacă ne îmbrățișasemt, ne sărutasem sau făcusem lucruri mai intime,  să-l întreb dacă vrea să fim un cuplu părea ceva ce nu îndrăznisem niciodată să fac.

– Ar trebui să procedez așa?

– Chiar îl vrei? Cu fața aia? Nu vei găsi pe cineva ca el la Siam Paragon sau la cantina universității. Ar trebui să te rogi la zece zeități puternice diferite, și chiar și zeii ar ezita să-ți îndeplinească dorința! Dacă sunt buni, s-ar putea să-ți dea pe cineva ca Day. Dacă sunt cruzi, s-ar putea să ajungi cu cineva ca fostul tău iubit. Seo plescăi și opri muzica care se auzea în mașină.

– Adică, cu aspectul ăla? Poți găsi pe cineva ca el peste tot în lume. Nu trebuie să-l găsești aici. Pentru ca el să vină până aici, cu siguranță e mai mult decât o simplă prietenie, ce altceva ar putea fi?

– Dar chiar dacă e ca și cum am fi deja un cuplu, dacă așa simțim, nu trebuie să ne întrebăm unul pe altul, nu? am spus, întrerupându-l.

Dar în mintea mea, ideea de a-l invita în oraș încă îmi dădea târcoale. Dacă aș spune brusc „Hai să fim un cuplu”, ar suna ciudat sau amuzant?

Ar fi minunat dacă l-aș putea întâlni din nou și aș putea face astfel de lucruri.

– Da, dacă aș fi în locul tău, nu aș cere să fim un cuplu. Data viitoare când i-aș cere ceva, l-aș cere în căsătorie.

– E prea mult.

……….

Am respirat adânc după ce am luat cina cu părinții mei. Am așteptat până când P’Bua termină munca și plecă de acasă. În cele din urmă, tata și mama se mutară în sufragerie să se uite la televizor. M-am grăbit înapoi în dormitor, am făcut un duș rece pentru a-mi limpezi mintea, apoi am adunat toate documentele pe care le pregătisem. Am stat o vreme, revizuind mesajele pe care le schimbasem cu Anwar în ultima săptămână. Cuvintele „mi-e dor de tine”, vizibile în mesajele text, nu îmi diminuară frica, dar îmi dădură mai mult curaj să deschid ușa și să ies.

– Unde e mama? am întrebat, văzând doar pe tata care se uita la un film hollywoodian la televizor, cu Chaokui întins nemișcat în poala lui.

– Mama a ieșit să ia supă de aripioare de rechin de la restaurantul chinezesc. Ce este? întrebă tata, cu o voce puțin secătuită, înainte ca privirea lui să se îndrepte în jos, spre ceea ce țineam în mână.

– Ce este asta?

Cum mama nu era acasă, am ezitat dacă să vorbesc acum sau să aștept un moment mai potrivit. Dar, din moment ce tata mă întrebase atât de brusc, era prea târziu să refuz.

Să mint și să nu spun nimic, așteptând să se întoarcă mama? Sau să vorbesc pur și simplu…?

Am observat expresia tatei. Părea relaxat și bine dispus; cel puțin părea un moment potrivit să-i cer ceva.

– Mama se va întoarce în curând. Ai de gând să vorbești cu mama?

Era o întrebare simplă, dar părea să conțină subtil o urmă de resentiment.

Mi-am strâns buzele și am dat ușor din cap, adăugând:

– Vreau să vorbesc cu mama și cu tata.

De data aceasta, ochii celuilalt se măriră, pregătindu-se să asculte, deși expresia lui rămase calmă. Făcu un gest spre canapeaua de lângă el.

– Vino și stai jos. Vrei să vorbești mai întâi cu tata sau să te uiți la acest film cu Căpitanul… împreună cu mine? O putem aștepta pe mama. Este un film american.

Am dat din cap din nou și m-am așezat pe canapea. Inima îmi bătea dureros în piept.  Presiunea îmi înghețase vârfurile degetelor.  Înainte, nu aș fi îndrăznit să stau aici. Dacă ar fi fost vorba doar de a cere să studiez în străinătate, ar fi fost mult mai ușor, fără nimic altceva ascuns sub asta.

Sau poate că aceasta era o bună ocazie să vorbesc cu tata în particular.

Relația mea cu tata se îmbunătățise de când discutasem lucrurile. El încă nu înțelegea multe lucruri, dar încerca, și puteam vedea cât de mult se străduiește.  În prima săptămână după conversația noastră, deschisesem iPad-ul nostru comun și văzusem o mulțime de site-uri web deschise. Mă făcuse să râd. M-am simțit ușurat și fericit, chiar dacă eram încă trist din cauza lui Anwar la momentul respectiv. Erau articole precum „Ce să faci (și ce să nu faci) când copilul tău îți mărturisește că este homosexual” sau „Cum să susții un adolescent care și-a mărturisit homosexualitatea”.

Apoi, din senin, tata mă întrebase în treacăt ce stil de haine îmi plăcea, comentând rochia Emmei Stone din La La Land și întrebându-mă dacă îmi place acel stil. Această întrebare mă făcu să-mi scap bețișoarele, deoarece nu eram deloc pregătit pentru ea.

L-am privit pe tata, care mânca calm struguri fără semințe, cu ochii ațintiți în mare parte asupra filmului, mângâind burta lui Chaokui cu cealaltă mână. Animalul de companie era întins pe spate.

Poate că acum puteam vorbi despre mai multe lucruri decât înainte.

– Tată, Blue are ceva de discutat… Pot să vorbesc cu tine despre stagiul meu?

– Bine, răspunse tata, închizând repede televizorul și întorcându-se să asculte cu atenție.

Am încercat să respir încet pentru a mă controla, am scos informațiile tipărite despre companie și le-am așezat pe masă pentru ca tata să le vadă.

– Blue a aplicat pentru un stagiu în America și l-au acceptat. Este o companie imobiliară, care se ocupă cu închirierea și cumpărarea de apartamente în New York. Am adus detaliile pentru ca tu să le vezi. În principal, este vorba de sprijinirea departamentelor de achiziții și depozitare, i-am explicat pe scurt, uitându-mă la tata, care începuse să verifice documentele.

– Este pentru credite universitare, iar salariul este de cincisprezece dolari pe oră.

– Iar New York? întrebă tata.

– Da.

– Câte luni?

– Dacă mă lași să plec doar pentru vară, va fi mai scurt decât data trecută. Dar consilierul meu universitar a spus că un program de cooperare ar fi mai bun. Cel despre care vorbesc este pentru încă un semestru.

– Va afecta celelalte cursuri din acel semestru?

– S-ar putea să trebuiască să recuperez unele teme mai târziu și să le trimit prin video call în timp ce sunt acolo. Dar consilierul meu a spus că nu ar trebui să fie o problemă.

Tata scană rapid documentele. După ce termină, le puse pe masă, își încrucișă brațele și mă privi în tăcere.

– Hmm. De ce din nou New York? Având o altă oportunitate, ar trebui să încerci altundeva. Nu vrei să încerci Anglia sau Europa?

Am dat din cap.

– Am aplicat doar la locuri din America și acesta este singurul care mi-a răspuns…

– Deci, vrei un stagiu pe termen scurt sau pe termen lung?

– Pe termen lung, am răspuns, fără să știu de ce vocea mea devenise mai joasă.

– Să lucrezi în străinătate este o oportunitate bună, spuse tata, ridicând un pahar de Red Bull, în timp ce continua să mă privească intens.

– Dă-mi un motiv bun. Un motiv pentru care ar trebui să te las să pleci.

Știam deja că îmi va pune astfel de întrebări ori de câte ori îi ceream ceva. Făcuse asta întotdeauna, încă de când eram copil – de ce ar trebui să-mi dea voie? De aceea pregătisem asta. Am scos repede restul de ,,dulcegării” și le-am adăugat la grămadă.  Acestea conțineau date estimative privind salariile din domeniul meu, atât în Thailanda, cât și în New York, colectate de pe site-uri generale de locuri de muncă.

– Cred că este o oportunitate excelentă pentru cariera mea viitoare. Dacă plec și îmi găsesc un loc de muncă acolo, este mai bine decât să mă întorc să lucrez aici. Salariul și mediul sunt foarte diferite. Mi-a plăcut timpul petrecut în New York, dar dacă voi întâmpina probleme sau dacă mama și tata vor dori să lucrez aici, experiența mea la acea companie va arăta bine în CV-ul meu. Mai ales dacă este un stagiu pe termen lung, îmi va oferi oportunități mai bune în viitor decât pregătirea profesională de aici.

Fiind tată și fiu de peste douăzeci de ani, știam că un bărbat de vârstă mijlocie, cu diplome atât în științe politice, cât și în contabilitate, avea mereu nevoie de date și documente. Chiar și cu singurul său fiu, cum sunt eu, cuvintele frumoase nu aveau aceeași greutate ca cifrele și informațiile factuale.

Tata citi repede ce pregătisem și puse documentul lângă celelalte.

– Bine, dacă crezi că te descurci, dă-i drumul.

Această frază fu ca o pereche uriașă de clești care îmi tăie lanțurile din jurul meu.

– Unde vei locui? Va trebui să-ți găsești o locuință pe termen lung, nu?

– Probabil, am răspuns evaziv.

Poate ar fi mai bine să discut asta cu mama. Presiunea se mai reduse treptat și puteam respira mai ușor, până când tata vorbi din nou.

– Această cerere are legătură cu Anwar?

– Uh, oh… am bâlbâit, realizând că îmi scăpase un sunet, ceea ce mă făcu și mai agitat.

– Anwar… este și el în New York.

– Știu că Anwar este în New York. Te întreb dacă această cerere are legătură cu Anwar.

Mi-am strâns buzele. Calmul pe care îl simțisem cu câteva clipe înainte dispăruse, înlocuit de o strângere în piept care îmi îngreuna respirația. Am simțit o amorțeală în vârfurile degetelor și gândurile mi se blocară.

– Ce vrei să spui? am întrebat, conștient de asprimea din vocea mea.

Tata ridică paharul cu suc roșu și luă o altă înghițitură mare, comportându-se cu o nonșalanță totală.

– Voi doi nu sunteți împreună?

– Cine ți-a spus?

– Nimeni nu a trebuit să-mi spună. Văd eu. Nu sunt orb, să știi.

Tăcerea se așternu încet. Am rămas nemișcat, simțind ca și cum ceva dur m-ar fi lovit în cap.  Îmi pierdusem pentru o clipă capacitatea de a gândi, complet uluit. Nu eram deloc pregătit pentru asta – era chiar mai șocant decât atunci când fusesem întrebat despre fustă.

– Mama mi-a spus. Și Anwar la fel.

Explicația suplimentară a tatei mă șocă și mai mult.  Un val de emoții mă copleși simultan, făcându-mi imposibil să identific cea mai puternică dintre ele.

– Ești supărat, tată?

– Vorbește mai tare! Mormăi în barbă, spuse tata cu voce tare.

– Tată… ești supărat pe mine? am ridicat vocea.

– De ce aș fi?  Ești adult.  Nu ai făcut nimic rău.

– Nu ești supărat? am întrebat din nou, simțindu-mă prost.

De data aceasta, am îndrăznit să-i privesc direct în ochi.

– De ce aș fi supărat? Prima iubită a tatălui tău, am curtat-o încă din clasa a 5-a. Mama ta și cu mine am început să ne întâlnim cam la vârsta ta, interveni cu o anecdotă nostalgică, așa cum făcea adesea.

– Vreau să merg pentru viitorul meu, atmosfera relaxată creată de tata îmi dădu curajul să răspund. Mă întrebam despre ce vorbiseră Anwar și tata, când și cât de departe ajunsese conversația lor.

– Anwar este doar… un bonus.

Tata râse cu poftă la răspunsul meu. Era o reacție pe care nu o așteptam, nici măcar nu o speram. Pentru că nu o așteptam, zâmbetul îmi veni ușor.

– Băiatul ăsta știe să se exprime, spuse tata, aplecându-se în față, adunând documentele, bătându-le ușor și înapoindu-mi-le.

Le înlocui cu o cârpă pliată și așeză paharul cu suc roșu umed deasupra.

– Viața ta îți aparține, Blue. Dacă te-ai hotărât, tot ce pot face este să te sprijin, să te ajut să acumulezi experiență.  Pe vremea mea nu existau astfel de lucruri. Dacă voiai să ajungi undeva, trebuia să te zbați singur și era epuizant. Vreau să ai o viață mai ușoară decât a mea. Concentrează-te pe studii, muncește din greu, crește repede, să absolvi repede. Atunci pot să renunț la slujba mea și să o duc pe mama ta într-o călătorie.

Am dat din cap. Deodată, mi se umplură ochii de lacrimi dar le-am șters repede. Permisiunea tatei îmi umplu inima de bucurie.

În sfârșit, obținusem aprobarea lui.

Și nici măcar nu fusese nevoie să scot cererea de împrumut cu dobândă. Aceasta era ultima mea soluție, în cazul în care ar fi refuzat să-mi dea banii.

Un foșnet din pragul ușii ne făcu să ne întoarcem amândoi. Văzând-o pe mama cu brațele pline de lucruri, tata mă bătu repede pe spate.

– Nu plânge pentru orice. Du-te, dar nu-l lăsa pe iubitul tău să te distragă de la muncă. Ai înțeles? Du-te și ajut-o pe mama să aducă cumpărăturile.

– Da, mulțumesc, tată… M-am înclinat, lăsându-l pe tata să-mi răvășească părul cu putere și să mă bată pe spate de încă câteva ori, înainte să mă grăbesc să o ajut pe mama să ducă lucrurile înăuntru.

– Ce făceați voi doi? întrebă mama cu nonșalanță, aruncând o privire la televizorul tăcut cu o expresie ciudată, înainte de a zâmbi și de a se îndrepta spre bucătărie.

Am urmat-o repede, așezând lada plină cu burta de pește uscată pe masă, înainte de a mă întoarce să mă uit la spatele mamei.

– Mamă… știai despre Anwar și mine?

Mama se întoarse să mă privească, privirea ei zăbovind doar o fracțiune de secundă înainte de a se întoarce la cumpărături.

– Dacă știam? De ce n-aș fi știut?

– De cât timp știai?

– Nu-mi amintesc de cât timp.

– Ai aflat de la tata? am întrebat, deși știam deja răspunsul.

Mama râse ușor, răspunzând fără să se întoarcă să se uite înapoi.

– Tata a simțit imediat. Când a aflat, s-a furișat în liniște în camera lui Anwar în mijlocul nopții, ca să vadă dacă tu i-ai mutat în secret dormitorul.

– Tata a făcut asta?

Anxietatea începu să mă cuprindă, dar am încercat să o suprim sub o atitudine calmă, chiar dacă mă simțeam fierbinte de rușine că fusesem observat fără să-mi dau seama.

Așa se simțea când părinții încercau să vorbească cu copiii lor despre sex în seriale străine.

– Te-a verificat de mai multe ori, încântat. Când a văzut că încă dormeai în camera ta, te-a lăudat pentru că îți cunoști limitele și ești de încredere.

– Haha… da.

– Tata nu a vrut să-ți facă rău, să știi. Uneori poate fi puțin prea demodat.

Mama se întoarse să-mi întâlnească privirea înainte de a zâmbi.

– Dar Blue știe, nu? Chiar dacă e un băiat și nimeni nu poate rămâne însărcinat, tot trebuie să folosești prezervativ.

– Mamă, știu!