Numele lui e Anwar- Capitolul 7

 Pierdut și singur

– Vrei să mergem să cumpărăm haine azi?

Anwar bătu neașteptat la ușa mea în dimineața aceea și mă întrebat asta. Eu nici măcar nu eram treaz complet; eram încă pe jumătate adormit, spre deosebire de el, care era deja îmbrăcat și gata de plecare.

– Bine… ești liber?

– După-amiază? La ce oră termini cursurile? zâmbi ușor, stabilind ora și locul după ce îmi auzi răspunsul.

– Sună-mă sau întreabă pe cineva dacă nu mă găsești.

Mi-a spus să ne întâlnim la cursul lui. Nu fusesem niciodată acolo, dar trecusem deseori pe lângă, pentru că era foarte aproape de școala mea de limbi străine, la doar o cotitură după colț.

Cum aș fi putut să mă rătăcesc?

Ora se termină repede. Gia mă invitase să mergem la cumpărături în altă zonă, dar am refuzat-o. Nu făcea cumpărături ca de obicei și am înțeles imediat motivul când am făcut contact vizual cu Rome, care aștepta în fața institutului.

M-am despărțit de ei și am mers drept înainte. Melodia care tocmai începuse să cânte în căștile mele nici nu ajunsese la jumătate când picioarele mi se opriră în fața clădirii în care era sala de curs a lui Anwar.

Era o clădire mare, modernă, ciudat de intimidantă.

M-am uitat prin geamurile transparente și am văzut oameni care intrau și ieșeau. Am ezitat aproape un minut înainte de a mă hotărî să-i trimit un mesaj lui Anwar.

Nu îl contactasem niciodată, deși aveam numărul lui, pentru că nu avusesem niciodată probleme și nu știam de ce aș fi avut nevoie să o fac.

Anwar mă sună înapoi după vreo cinci minute.

– Nu știu să citesc în thailandeză, fu prima lui frază, care mă făcu să îngheț. Mi se înroșise puțin fața de rușine, dar el nu mă certă și nici nu mai aduse vorba.

– Așteaptă lângă clădire. Sunt locuri unde poți să stai.

– Bine, am răspuns. Apoi închise.

M-am întors la colț, apoi am cotit spre partea clădirii pe care mi-o indicase. Erau mese mici rotunde și scaune roșii.  Era un singur loc liber, pentru că masa de lângă mine era ocupată.

Ei discutau despre un proiect, criticau niște proiecte, iar eu nu le mai acordam atenție ci mă uitam la pozele de pe Instagram.

Lui P’Phim îi plăcuse foarte mult poza pe care mi-o făcuse Anwar și îi plăcuse și ținuta mea.

„Ești atât de drăguț”, comentase el.

M-am simțit puțin vinovat, pentru că nu era ținuta mea.

Curând, Anwar ieși cu grupul său de prieteni. Începusem să mă simt agitat când se îndreptară cu toții spre mine, dar anxietatea mi se calmă când începură să salute persoanele de la masa din apropiere.

Doar Anwar îi salută scurt, înainte de a veni direct spre mine.

– Ai așteptat mult? mă întrebă. Am scuturat din cap.

Deodată, mi-am dat seama că toți cei de la masa din apropiere se uitau la noi. Anwar se întoarse să mă prezinte tuturor.

Erau prietenii lui Anwar de la școala de design. Fiecare avea un stil distinct, chiar și cei care purtau doar tricouri și blugi.

– Să mergem, spuse el, dând din cap și luând-o înainte.

– Ți-e foame? Peste drum e un magazin de sandvișuri, iar în spatele nostru sunt câteva cafenele și restaurante franțuzești, dacă vrei.

– Nu, mulțumesc. Am mâncat deja niște pâine.

După aceea, nu am mai vorbit prea mult. Anwar mă întrebă despre studiile mele lingvistice și se oferi să mă ajute să exersez engleza în timp ce vorbeam.

Făcea același lucru ca înainte, lăsându-mă să aleg hainele care îmi plăceau fără să-mi fac griji că nu se asortează, întrebându-mă ce culori îmi plac și încercând diferite stiluri. Deși se concentra pe stilurile despre care îi spusesem că îmi plac, încerca totuși să asorteze diferite piese pentru mine.

Cheltuisem mulți bani, dar, deoarece nu cumpăram de obicei lucruri pentru mine, aveam suficiente economii încât să nu mă simt prea vinovat.

Anwar îmi spusese să încerc să-mi amintesc mărimile corecte ale hainelor. Tricourile pe care le aveam înainte erau prea mari dar când am probat mărimile mai mici, așa cum îmi sugerase, am constatat că mi se potrivesc mult mai bine.

– Acum poți comanda online.

– Ăm… bine.

Trecuseră câteva ore. Când totul fu gata, mi-am dat seama că Anwar arăta extrem de obosit și am început să mă simt vinovat.

– Ești… ești obosit? Te-am deranjat atât de mult. Îmi pare rău.

El dădu din cap.

– Pentru că nu am dormit azi-noapte.

Bănuiam că era vorba de școală, așa că nu am mai pus alte întrebări. Ne-am dus direct acasă pentru că voiam să se odihnească cât mai repede.

Ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme că era obosit. Puteam să mergem în altă zi, nu mă grăbeam să port haine noi.

Nu era nimeni acasă. Întreaga clădire era tăcută.

Cu excepția unui oaspete care stătea pe canapea și care, de îndată ce am ajuns la etajul al doilea, își fixă imediat privirea arogantă asupra noastră.

Kit.

– Ai întârziat, spuse Kit, încruntându-se, înainte de a se întoarce să mă salute zâmbind.

– Ce faci aici? murmură Anwar, îndreptându-se direct spre Kit, care se ridică în picioare.

– Ai uitat? Avem o întâlnire astăzi.

Puteam vedea clar că Anwar era extrem de obosit, chiar dacă încerca să ascundă asta.

– Arăți epuizat, observă și Kit, atingând ușor obrazul lui Anwar.

– Cursul Mariei, răspunse Anwar laconic.

Kit ridică o sprânceană, arătând înțelegător, înainte de a-și înfășura brațele în jurul gâtului bărbatului mai înalt.

– Haide, îți fac un masaj. Ce zici…? Zâmbi fermecător, ochii lui frumoși îngustându-se ușor înainte de a-l trage pe Anwar în dormitor.

Mă simțeam ciudat, ca și cum nu eram la locul meu, așa că am înghițit repede niște apă și m-am dus în camera mea, deși voiam să mai stau pe canapea.

O să o fac mai târziu. Pot să aștept până se întorc Jasper și ceilalți.

În acel moment, simțeam că gândurile îmi erau împrăștiate. Nu puteam să nu mă gândesc la ultima imagine pe care o văzusem cu Kit și Anwar. Mintea mea continua să caute, întrebându-se ce făceau.  Eram extrem de curios în privința lui Anwar, până la punctul în care mă enervam pe mine însumi.

Părea foarte obosit, dar, în același timp, nu îl respingea pe Kit.

Oare e genul căruia îi place să se forțeze?

Nu contează.

Am încercat să-mi distrag atenția cu alte lucruri: am tăiat etichetele de pe toate hainele pe care le cumpărasem și le-am aruncat în mașina de spălat, m-am jucat pe telefon și am citit o carte în engleză.

Paf!

Am trântit cartea, făcând un zgomot puternic.

Toate încercările mele eșuaseră. Sprâncenele mi se încruntau de frustrare.

Nu te mai gândi la asta!

Nu te mai gândi la treburile altora care nu au nimic de-a face cu tine, Blue!

Am adormit înainte să mă trezesc din nou la un apel de la P’Phim.

Suna mai des decât când eram încă în Thailanda. Deși eram suspicios și mi se părea ciudat, ar trebui să fie vești bune.

Poate că relația noastră chiar se îmbunătățea.

Într-o zi, când voi avea curaj, s-ar putea să-l întreb despre toate noutățile pe care le auzisem. Fie că mințea sau spunea adevărul, speram să pot accepta orice.

– Cum a fost ziua ta?

De ce îl plac atât de mult? Mă întrebam și eu.

– Am ieșit să-mi cumpăr niște haine. În afară de asta, nimic special.

Am ieșit și m-am întâlnit cu Anwar și prietenii lui, studenți la modă. Am petrecut timpul plimbându-ne și vorbind despre lucruri aleatorii. Anwar nu este o persoană foarte vorbăreață, dar nu m-a făcut să mă simt incomod cu tăcerea lui. Îi plăcea chiar să-mi pună întrebări deschise, care necesitau răspunsuri lungi.

Și asculta cu atenție fiecare răspuns.

Oare acesta este un alt motiv pentru care oamenii îl plac?

– Hm… haine?

– Da, cele pe care le port în poză.

Îmi plăcea cum arăt în acel stil, la fel ca tuturor celor care comentaseră. Dar nu era singurul stil pe care îl încercasem astăzi. Am cumpărat și o jachetă mare și niște blugi skinny pe care nu credeam că o să-i port vreodată. Nu era un stil popular în facultate. Majoritatea oamenilor, inclusiv eu, purtau de obicei blugi drepți sau largi.

– E grozav! Te îmbraci din ce în ce mai bine. Ar trebui să-mi mai faci poze ca să le văd mai des.

– Bine, am murmurat, un zâmbet mic scăpându-mi de pe buze.

M-am întors pe burtă, degetele mele urmărind încet tastele MacBook-ului. P’Phim începu să vorbească despre alte lucruri – studiile mele, prietenii mei. Nu părea prea interesant, așa că i-am răspuns scurt și la repezeală. În cele din urmă, am rămas fără subiecte de discuție.

P’Phim menționă apoi un prieten și un portofel pierdut.

– Și când l-a recuperat, mai erau doar patruzeci de baht… Uh, Blue, trebuie să închid. Trebuie să duc un prieten la universitate, să se întâlnească cu un profesor.

– Ah, bine, i-am răspuns absent, din cauza tonului său grăbit.

Probabil așa era viața unui student în ultimii ani de facultate – o zi aglomerată, alergând după profesori, apoi acasă, stresat din cauza temelor.

Din ce auzisem, P’Phim nu era tocmai un student silitor, dar era inteligent și lua mereu note bune.

– Bine, atunci. Vise plăcute. Te iubesc, Blue.

– Și eu te iubesc…

Un sunet ciudat mă făcu să încrunt sprâncenele. Părea că cealaltă persoană își băgase repede telefonul în buzunarul pantalonilor, provocând un zgomot.

Eram pe punctul de a închide, dacă nu aș fi auzit încă un sunet după aceea.

– Te duci să faci duș? Du-te și fă duș. Apoi mergem să mâncăm la mall când se deschide.

O voce de femeie, la început îndepărtată, urmată de același zgomot ca înainte.

Huh?

Urmă un râs dulce, mai aproape de data asta.

– Uau, te-ai trezit devreme! Ai multă energie, nu? vocea glumeață a lui P’Phim fu urmată de râsul femeii, de data asta și mai tare.

Am strâns telefonul mai tare. Un val de frig îmi cuprinse fața, inima îmi bătea cu putere în piept.

– Cu cine vorbeai atât de mult? Ți-am spus să vii să faci duș cu mine.

– Oh, era un coleg mai mic de la facultate. M-a întrebat despre…

Bip

Mâna îmi tremura violent, chiar dacă apelul se terminase. Confuzia, amestecată cu nenumărate alte emoții, mă copleșea.

Dezamăgire? Inimă frântă?

Corpul meu parcă respingea realitatea a ceea ce tocmai auzisem.

– Să duci un prieten la universitate… am repetat cuvintele ca un idiot, cu buzele grele, ochii și mintea la fel de amorțite.

Nu voiam să gândesc.

Nu voiam să mă gândesc la nimic din ce tocmai aflasem.

Am aruncat telefonul pe pat.  Dorința de a plânge crescu. Mintea mea căuta disperată o scăpareși, chiar dacă tot ce încercam să fug era în capul meu.

Am ieșit repede din cameră. Etajul al doilea era tăcut, la fel de tăcut ca și primul etaj, în timp ce coboram scările.

Era un supermarket în apropiere. M-am îndreptat spre el, încercând să mă concentrez pe ce trebuia să cumpăr.  În cele din urmă, am luat tot ce mi-a sărit în ochi: dulciuri pe care nu le încercasem niciodată, unt de arahide, biscuiți, Oreo, lapte.

Am dus totul înapoi în apartament, cu brațele pline. Cu cât încercam mai tare să mă gândesc la altceva, cu atât mintea mea se întoarcea la cuvintele lui P’Phim și la râsul acelei femei ciudate.

Nu te mai gândi la asta. Te rog, oprește-te.

„Te iubesc, Blue.”

„Oh, un junior de la facultatea mea…”

„Ți-am spus să vii să faci duș cu mine…”

Totul era distorsionat în memoria mea, făcându-mă să vreau să arunc totul și să plâng pentru a elibera toată presiunea.

Picioarele mi se opriră când am făcut contact vizual cu Anwar, care stătea la bar. Era singur, iar apartamentul era liniștit; nici urmă de Kit sau de altcineva.

Am rămas nemișcat pentru o clipă, apoi am pus cumpărăturile pe blatul de bucătărie.

– Am cumpărat în plus, am spus, întorcându-mă să urc scările. Dar Anwar mă opri cu blândețe.

– Ce s-a întâmplat?

– …

La început, am încercat să-i evit privirea. Nu-mi plăcea să plâng în fața altora, dar când cineva mă întreabă ce am, nu reușesc să mă abțin.

Anwar îmi dădu drumul la braț. Nu mă reținu, doar ochii lui frumoși erau ațintiți asupra mea, ca și cum ar fi încercat să-și dea seama ce se întâmplă.

– Ești bine? Vocea lui profundă, blândă și gentilă, însoțea întrebarea simplă.

Era ca o suliță ascuțită, care străpungea zidul pe care încercasem să-l construiesc, făcându-l să se prăbușească.

Un suspin mi se opri în gât. Am mărturisit, disperat.

– Nu.

– Vrei să stăm împreună? îmi propuse el.

M-am prăbușit, incapabil să gândesc.

Te iubesc, Blue.

Anwar nu mai întrebă nimic. Pur și simplu stătea acolo, fără să facă nimic altceva decât ceea ce făcea deja:  ținea sticla de băutură, turna într-un pahar când se golea, apoi ridica paharul la buze.

Asta era tot ce făcea.

Iar eu stăteam tăcut, ca cineva care își pierduse glasul.

– … E bun? am întrebat în cele din urmă, văzându-l că bea cu ușurință, de parcă alcoolul ar fi fost apă.

– Se poate spune și așa. E cam dulce.

– Pot să gust…? Îmi dai și mie? am reformulat.

Anwar ezită o clipă, apoi se întoarse să ia un pahar nou și îl puse în fața mea, ca răspuns. M-am uitat la lichidul chihlimbariu care se turna în paharul gol, apoi l-am luat și am băut când Anwar a terminat de turnat.

Apoi am făcut o grimasă în momentul în care lichidul arzător îmi atinse limba, dar m-am forțat să-l înghit.

O căldură arzătoare mă cuprinse. Nu era nimic în el care putea fi descris ca „dulce”.

Anwar îmi urmărea în tăcere fiecare mișcare, observându-mă cum beam alcoolul ca un nebun.  De îndată ce paharul meu se goli, el îl umplu din nou.

Nu aveam o toleranță mare la alcool.

Curând, totul începu să se simtă diferit față de lucrurile obișnuite.

– Vrei să vorbim? mă întrebă el cu nonșalanță.

Ciudat, simțeam că voiam să-i spun totul, că voiam să mă consoleze sau să-mi spună ceva care să mă facă să mă simt mai bine, doar din cauza acelei scurte întrebări.

Asta era atmosfera pe care o degaja el? Nu eram sigur.

În cele din urmă, am scuturat din cap. Nu voiam să-i spun pentru că nu voiam să-l deranjez.

– Mai pot să beau un pahar?

În loc să-mi răspundă, îmi turnă încă un pahar. Anwar dilua fiecare pahar pe care mi-l turna cu apă, spre deosebire de al lui, pe care îl bea sec.

Dacă aș fi băut la fel de mult ca el, probabil că aș fi leșinat până acum.

Nu era destul de clar? Chiar se culcase cu altcineva. Nu existau scuze, nici fantezii pe care să le inventez pentru a-l proteja. Nu aveam cu ce să mă consolez.

Se culcase cu altcineva și apoi mă mințise.

Era evident, atât de evident. Cum puteam să neg?

Te iubesc, Blue.

– Ce iubești? am strâns din dinți, cuvintele scăpându-mi de pe buze într-un șoaptă abia audibilă.

Cred că Anwar auzise, dar, ca de obicei, nu spunea nimic. Ochii lui căprui se fixară pe mine înainte să ridice mâna pentru a mă opri să mai beau.

– Nu încerc să te opresc, dar dacă nu vrei să termini noaptea vomitând, ar trebui să te oprești.

Am strâns buzele, lăsându-l pe Anwar să-mi ia paharul cu alcool din mână.

Nu se comporta ca ceilalți prieteni ai mei. Dacă ar fi fost un prieten apropiat, ar fi încercat să-mi smulgă povestea din gură încă din primele cinci minute.

Anwar era dispus să stea acolo cu mine, chiar dacă nu știa nimic despre ce se întâmplă.

Nu știu ce era în neregulă cu mine, de ce eram trist, dar el nu mă forță să vorbesc.

– Cum te simți? Dacă începi să te simți amețit sau ți se face greață, spune-mi.

Îmi înlocui paharul cu unul nou, turnând apă în el. Am strâns buzele și am dat ușor din cap în semn de înțelegere.

Era incredibil de grijuliu. Anwar era genul de bărbat… Nu știu cum să-l descriu….

Incredibil de atrăgător și mă făcea să vreau să fiu lângă el tot timpul?

Am luat o înghițitură de apă, începând să mă simt ca un copil mic care ascultă fiecare poruncă, în timp ce îi aruncam priviri furișe.

Este incredibil de chipeș. Nu e de mirare că are atât de mulți urmăritori pe Instagram. Are un nas perfect sculptat, care completează fiecare trăsătură a feței sale. Buzele lui, când zâmbește, par să vrăjească pe oricine îl privește. Ochii lui căprui se întâlnesc cu ai mei fără să se abată niciodată.

Nu pot ghici niciodată ce gândește, ce simte.

E ca și cum ar privi adânc în interiorul meu, fără să dezvăluie nimic despre el.

– Mă întreb ce gândești…

Gândul, care trebuia să rămână în mintea mea, îmi scăpă din nou.

Anwar ridică o sprânceană, iar eu mi-am îndepărtat repede privirea, simțindu-mă stânjenit și jenat.

Ce să fac? Probabil că mă crede un ciudat.

– Nu mai fi trist. Nu-ți stă bine.

Cuvintele lui Anwar mă opriră. M-am întors și, fără să vreau, i-am întâlnit din nou ochii frumoși. Nu îmi dădu nicio explicație, dar mai târziu mi-am dat seama că remarca lui era un răspuns la ceea ce scosesem din gură.

Căldura mi se răspândi pe obraji. Inima îmi bătea cu putere la auzul cuvintelor lui ciudate, dar reconfortante.

Era reconfortant…? Da?

– Te-ai odihnit? Trebuie să fii obosit. Ar trebui să te odihnești, am schimbat subiectul când am început să mă simt agitat.

Se părea că nici el nu se odihnise, și totuși stătea acolo, bând alcool.

– E în regulă, spuse Anwar, scuturând din cap.

– Ce e în regulă?

– E în regulă. Nu voiam să te las singur aici.

Răspunsul lui sincer mă lăsă fără cuvinte.  Am simțit o căldură în suflet, dar, în același timp, m-am simțit și mai îndatorat față de el.

– Mulțumesc, am spus.

Nu am încercat să-l conving să se întoarcă în pat. Partea egoistă din mine îmi striga să tac și să profit de acest moment.

Așa cum mă gândeam, când ești trist și cineva rămâne cu tine fără să te oblige să faci nimic, stânjeneala e mai bună decât singurătatea cruntă.

Nu mai puteam să mă agăț de timp.  Fără nimic de făcut și fără alcool, era ciudat să stau acolo. Era ca și cum toată atenția mea era concentrată asupra persoanei din fața mea. Îl vedeam clar pe Anwar și îi simțeam privirea la fel de clar.

– Mă duc în camera mea acum. Mulțumesc mult că ai rămas cu mine…, am spus după un timp.

Imediat ce am spus asta, Anwar se ridică și mă conduse înapoi în camera mea.

Silueta lui înaltă mă urma, mereu la o distanță de o palmă.

Tăcerea lui Anwar nu era incomodă. Mi se părut mai plăcută și mai liniștitoare decât mă așteptam.

– Mulțumesc. Vise plăcute, am spus în pragul ușii.

Apoi, vocea lui profundă mă opri înainte să pot intra.

– Blue.

– …

Ca întotdeauna, fața lui era impasibilă. Nu era niciun semn de îngrijorare sau preocupare în ochii lui, nici o expresie vizibilă.

Cu excepția acelor cuvinte, care îmi făcură inima să bată mai tare.

– Dacă te simți rău, orice ar fi, bate la ușa mea.