Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 10 vol 2

La spital, atmosfera era de sărbătoare. Medicii, asistentele și chiar pacienții vorbeau despre donația uriașă primită în acea dimineață. Pe holurile principale fuseseră așezate afișe elegante cu sigla fundației Telma’s Hope, iar televiziunile locale transmiteau în direct ceremonia.

Zece aparate Optune[1] străluceau în sala de prezentare, așezate ca niște bijuterii tehnologice.

În mod normal, fiecare pacient trebuia să plătească peste 30.000 de lire lunar pentru a închiria un astfel de dispozitiv. Acum, spitalul le primea gratuit. Toată lumea era în extaz – mai puțin doctorul Chao Fah.

Stătea retras, cu brațele încrucișate, privind la spectacolul caritabil cu ochi reci. Nu suporta teatrul bogătașilor care făceau donații doar pentru faimă. Iar numele Telmei, gravat pe fiecare plăcuță de pe aparate, i se părea o insultă. Și, trecând peste obținerea faimei, Chao Fah o bănuia de un joc mult mai murdar.

Când secretara directorului veni și îi transmise mesajul că „domnul director îl așteaptă imediat în birou”, Chao Fah își simți stomacul strâns.

În spatele ușii, directorul zâmbea larg:
– Domnule doctor Chao, știi că domnișoara Telma te apreciază foarte mul? A insistat să fii prezent la inaugurarea magazinului ei de parfumuri, în această seară.
– Nu cred că e cazul… încercă el politicos.
– Ba da. Este un ordin direct. A fost condiția acestei donații spectaculoase, așa că te vei duce, te vei comporta impecabil și vei reprezenta spitalul. E o chestiune de imagine.

Chao Fah oftă și tăcu. Nu avea de ales.

Galeria comercială fremăta de lux. Spoturile moderne aruncau reflexe aurii peste sticlele de parfumuri, iar camerele de televiziune filmau fiecare invitat important. Telma strălucea într-o rochie albă de mătase, perfectă, calculată, conștientă de frumusețea ei. Toată protipendada era acolo în frunte cu Aris și Cristina Preecha , Ratan Siri și Tora, cei doi magnați ai superputerii financiare din regiune. A treia familie foarte prizată de reporteri își făcu apariția cu surle și trâmbițe: Hua și Kari Chun care nu mai ieșiseră în luminile rampei de când fiul lor Manun fugise de la nuntă pentru a se căsători cu Ramanan. Reporterii se năpustiră spre ei , dar bodyguarzii îi opriră. Doar reporterii plătiți de Telma și familia Hal puteau asista direct la acest eveniment al înaltei societăți.

După schimburile protocolare iată că veni și momentul discursului. Telma păși elegant cu zâmbetul sigur al unei femei care știe că toate privirile sunt ațintite asupra ei.

-Bună seara.
Nu o să vă răpesc timpul,  prefer să-l cumpăr. Astăzi nu inaugurăm un magazin, ci stabilim un standard. „Telma Essence” nu vinde parfumuri; vinde semnături. Esențe create pentru cei care nu cer aprobări, ci deschid uși.

Selecția este curată, rară, scumpă și acest lucru e intenționat. Exclusivitatea nu se negociază. Dacă o aromă nu întoarce capete, nu intră în colecția mea.

Mulțumesc echipei mele pentru execuție impecabilă. Filantropia mea rămâne la fel de precisă: investițiile mele în sănătate salvează timp, cel mai scump bun.

Bine ați venit în teritoriul meu. Dacă vi se potrivește, îl revendicați. Dacă nu, căutați în altă parte.

În timp ce aplauzele se ridicară mecanic, iar Telma zâmbi rece de la microfon, ușile laterale ale galeriei se deschiseră discret. În prag apăru Chao Fah, impecabil în costumul lui gri-închis, dar cu expresia unui om care și-ar fi dorit să fie oriunde altundeva.

Camera de filmat îi surprinse chipul serios. Un reporter șopti încântat:
–Doctorul Chao Fah Preecha! E aici!

Dar el nu se opri să dea interviuri. Păși calm, trecând pe lângă decorațiile cu flori albe, evitând privirile insistente. Mirosul de parfumuri scumpe, amestecat cu lumina orbitoare a blitzurilor, îl obosea.

– A trebuit să vin… ordin de sus, mormăi pentru sine, cu un zâmbet ușor ironic.

Se opri la marginea mulțimii. O spumă de aplauze acompania ultimele cuvinte ale Telmei, care ridicase brațul într-un gest calculat, perfect pentru fotografi. El își privi ceasul. Fiecare secundă părea un test de răbdare. Dorea deja să se întoarcă la spital, să fie alături de Ramanan, se sufoca aici fără feromonii Macallan.

– Un sfert de oră, nu mai mult, își spuse.

În jurul lui, lumea părea fascinată. El, însă, vedea doar spectacolul vanității: rochii grele, priviri adulate, mirosuri artificiale care se băteau pentru atenție. Se simțea străin în mijlocul lor, ca un chirurg invitat din greșeală la un bal de măști.

La un moment dat, privirea Telmei îl găsi. Zâmbetul ei rece se arcui ca o lamă. Coborî de pe scenă, hotărâtă și se apropie cu pași repezi.

Chao Fah își îndreptă spatele, resemnat.
– Începe partea cu adevărat neplăcută… murmură printre dinți, pregătindu-se pentru atacul inevitabil.

De cum fu alături de el, i se lipi de braț.
– Doctorul erou! Ce onoare! Haideți, o fotografie, două… poate trei, lumea trebuie să știe cine este sufletul acestei seri!

Fotografii se grăbiră să-i înconjoare. Blitzurile îi orbeau. Chao Fah zâmbi mecanic. În colțul sălii, domnul Hal, tatăl Telmei, râse satisfăcut:
-Poate că totuși fiica mea va ști să prindă ceea ce a pierdut fiica ta, domnule . Un doctor tânăr, frumos, reputat… și, mai ales, singur. Păcat că domnișoara Ariana a preferat un polițist și nu un tânăr perfect ca Tam Tahal…Ce pierdere pentru compania ta. He , he, he , să spunem că așa ai pile în poliție.

Aris Preecha se înecă cu șampania pe care tocmai o degusta și se învineți la față puternic. L-ar fi omorât pe acest domn Hal.

Discuția, rostită în spatele scenei, îl îngheță pe loc pe Chao Fah.  Înțelesese perfect , totul era o afacere. El era doar premiul. Refuza să devină un trofeu de vânătoare.

Decise să plece, se întoarse spre ieșire fără să mai salute. Dar la ușă, Telma, care alergase după el, îl opri. Ochii îi sclipeau ca niște lame.
-Nu te grăbi, dragule. Toată lumea te filmează. Ar trebui să fii mai civilizat. Pentru că vrei sau nu, tu vei fi soțul meu.

Încercă să-l sărute, forțându-l. Chao Fah se feri, dar buzele ei îl atinseseră o clipă. Scârbit, își șterse gura cu mâneca, privind-o drept în ochi. De departe părea că povestește ceva foarte frumos, vocea lui era joasă și calmă…doar de departe.

– Dacă v-ați cumpărat lumea, credeți că puteți cumpăra și dragostea? V-o spun clar, domnișoară Telma: inima mea e dată altcuiva. Și nu mi-o puteți cumpăra, oricât ați plăti.

Telma râse un pic vulgar.

–Dragule, eu chiar te iubesc. Cred că vom forma un cuplu perfect.

– Vorbiți de iubire? Iubirea nu se rezumă doar la a place ochiului. Iubirea e un sentiment unic, e și partajarea unor hobbyuri, e și cunoașterea profundă a persoanei de lângă tine, e și acceptarea unor defecte și e și atracția dintre feromoni, ori eu nu simt nimic față de dumneavoastră, iar feromonii care tot se învârt în jurul meu sunt ca niște păsări prădătoare. Deci…găsiți-vă alt trofeu, eu nu sunt de cumpărat. Repet, inima mea e dată altcuiva.

Spunând acestea, Chao Fah salută politicos aplecându-se în fața ei și plecă.

Telma rămase nemișcată în fața magazinului, tremurând de furie în timp ce camerele filmau momentul. Un zâmbet rece îi apăru totuși pe buze.

–Atunci o voi găsi pe “altcuiva” asta.

Se întoarse spre doi bărbați în costume negre, aflați la distanță.
– Vreau tot. Nume, adresă, loc de muncă. Oricine poate fi cumpărat. Și eu… sunt cea mai bogată femeie din țară.

…………

După trei zile

Soarele cobora încet peste clădirea spitalului, lăsând în urmă o lumină caldă, liniștită. Ramanan ieși pe poarta principală cu pași lenți, ținându-și haina pe braț. Aerul proaspăt de seară îi umplu plămânii, iar în nări îi rămase amestecul liniștitor de cafea, semn că undeva, foarte aproape, Chao Fah îl aștepta.

Pe trotuar, sprijinit de mașină, Chao Fah îl privea cu acea expresie calmă, dar pe jumătate mustrătoare, pe care o avea de fiecare dată când Ramanan făcea ceva “în stilul lui”.

– Ar fi trebuit să mai stai o zi.
-Dacă mai stăteam o zi, îmi creșteau rădăcini acolo. Hai acasă. Mi-e dor de fete.

Cuvintele lui Ramanan aveau un tremur cald, iar când mașina porni, tăcerea dintre ei era plină de sensuri nerostite: grija, oboseala, iubirea învăluită în obișnuință.

….

Când intrară pe ușă, un val de miros dulceag de clătite arse, lapte vărsat și unt topit îi izbi din plin.
– Ce… s-a întâmplat aici?! se blocă Chao Fah, privind bucătăria care arăta ca după un uragan.

Pe podea erau pete de făină, coji de ouă, linguri abandonate. Pe masă – o grămadă de clătite de toate formele posibile, unele crude, altele carbonizate. În mijlocul haosului, Sopa râdea, încercând să salveze o tigaie, iar fetițele, Luli și Rak, tropăiau mândre, cu fețele pline de făină.

– Tataaaaa! Ți-am făcut clătite! Cu Sopa! Și fără ajutorul lui Chao Fah!

– Se vede… mormăi Chao, trăgând aer prin dinți și ducându-și mâna la tâmple.
– Eu… am încercat, spuse Sopa cu o voce vinovată, dar ochii îi zâmbeau.
– “Ai încercat”? Ai invadat bucătăria cu făină radioactivă, cred că și frigiderul are febră! izbucni Chao, cu o expresie de om care oscilează între infarct și resemnare.

Ramanan râse scurt, sprijinindu-se de tocul ușii.
– Lasă, nu mai fi așa serios. E frumos… miroase a acasă.
– Miroase a carbonizare, dacă mă întrebi pe mine.

Fetițele se uitară spre el, dezamăgite.
– Nu-ți plac, tati Chao?
Chao oftă. Își suflecă mânecile.
– Ba da… doar că… trebuie să vă arăt cum se fac adevăratele clătite. Dați-vă la o parte.

Într-o clipă, luă tigaia, turnă aluatul cu o mișcare sigură, elegantă. Întoarse clătita dintr-o singură mișcare, fără să stropească nimic.
– Așa se face.

Sopa îl privea amuzată, cu un zâmbet pe jumătate drăgălaș, pe jumătate ironic.
– Doctorul Chao în acțiune… nu știam că ești specialist și în deserturi.
– Sunt specialist în ordine. În haosul ăsta n-ar rezista nici o pandemie.

Ramanan râdea acum deschis, iar fetițele îl imitau.
– Hai, nu-l tachinați. Dacă nu era el, ardeați casa cu tot cu clătite.

După câteva minute, bucătăria se umplu de mirosul perfect al clătitelor proaspete, moi, aurii. Chao Fah le așeză una peste alta, le pudră cu zahăr și puse lângă ele un bol cu fructe tăiate.

– Voilà[2]. Așa se servesc clătitele adevărate.

Ramanan luă o furculiță, gustă, apoi zâmbi cu colțul gurii.
– Delicioase. Dar să știi… ale lor aveau mai mult suflet.

Chao îl privi, ridicând o sprânceană.
– Suflet? Sau praf de făină peste tot?

Sopa izbucni în râs, fetițele la fel. Ramanan îl privi lung, cu o căldură pe care niciun foc n-ar fi putut-o mistui.
– Nu te schimbi, Chao… e bine așa. Ai grijă de noi toți, chiar și când faci pe tiranul.

Pentru o clipă, liniștea se așternu peste bucătăria încă parfumată. Fetițele se cuibăriră lângă Ramanan, Sopa le șterse mâinile, iar Chao, cu brațele încrucișate, privea totul în tăcere…cu duioșie.

Apoi, cu un oftat lung, luă o clătită și o puse pe farfuria lui Ramanan.
– Mănâncă tot. Ai ieșit din spital, nu din post.

Ramanan zâmbi ușor, cu recunoștință.
– Da, domnule doctor.

Iar Sopa, din spate, șopti amuzată:
– Cred că avem un nou șef în bucătărie.

https://youtu.be/x8_XkGLbkZA?si=oANgbk-u91eWJnDE

Ceasul bătuse orele 23, fetițele dormeau. Ramanan le citise mai multe povești și într-un final Luly și Rak fuseseră doborâte de bogăția acelei zile. Ieși încet din camera lor și se îndreptă cu pași înceți spre capătul celălalt al culoarului. Ajunse în dreptul ușii dormitorului lui Chao Fah. Era întredeschisă. Ezită…De 8 zile nu mai dormise lângă corpul lui Chao…Dorința învinse. Intră și închise ușa după el. Chao Fah părea că doarme profund. Era ghemuit în poziție fetală cu mâna sub cap. Ramanan  simți un sentiment puternic, înalt. Își dori în acea clipă să trăiască în alt spațiu, în altă dimensiune, în altă lume în care un bărbat Alpha se putea căsători cu un alt bărbat Alpha în mod legal. Se dezbrăcă cu greutate, brațul stâng și coapsa dreaptă fuseseră ciuruite și chiar dacă era un Alpha puternic, durerea nu era absentă. Se strecură așa, gol sub așternutul moale care mirosea amețitor a Chao Fah. Se lipi de astă dată cu tot trupul de el, încălcând o înțelegere tacită. Dar îi fusese foarte dor…un dor care îl făcea în bucăți. Trebuia să respire măcar o dată în zi cafeaua aceea rară ce părea a fi oxigenul din inima lui. La început fusese foarte speriat de toate aceste lucruri noi, speriat de reacția feromonilor lui care erau de nestăpânit la apropierea de bărbatul acela atât de frumos. Acum ajunsese la un punct de limită și trebuia să ia o hotărâre.

Ramanan rămase nemișcat, cu respirația tăiată.
Liniștea camerei era densă, încărcată de acea căldură tăcută dintre două trupuri care se recunosc fără cuvinte. Lumina difuză de pe hol pătrundea printre lamelele obloanelor, desenând umbre tremurătoare pe pielea lor.

Chao Fah tresări ușor, apoi se întoarse spre el. Ochii lui, verzi și limpezi în același timp, îl priviră lung.
– Ce sunt eu pentru tine, Ramanan?

Vocea îi era joasă, dar calmă. Nu era o întrebare aruncată la întâmplare, ci una care cerea adevăr.

Ramanan înghiți în sec, ochii i se coborâră o clipă spre cearșaf, apoi se ridicară înapoi, întâlnindu-l.
– Dar eu… eu ce sunt pentru tine, Chao?

O clipă lungă trecu între ei, plină de respirații amestecate, de lucruri nespuse, de frică și dor.
Chao Fah întinse mâna, îi atinse obrazul cu tandrețe, lăsându-și degetele să-i alunece ușor pe linia maxilarului.
– Ești sufletul meu pereche… o știi și tu, nu?

Ramanan închise ochii o clipă. Mâna aceea, atingerile acelea, îi erau mai familiare decât propria lui piele. Dar tăcerea lui spunea mai mult decât orice cuvânt.

Chao Fah continuă, cu o tristețe blândă în glas:
– Suntem amândoi la o răscruce de vânturi, Ama. Eu am mai fost într-o relație cu un bărbat Alpha… și știu ce înseamnă asta. Dar tu…
Îi atinse fruntea cu fruntea lui, respirându-l aproape dureros.
– Tu ești gata să trăiești o relație ascunsă? O relație în care nu ne vom putea exprima iubirea în public, în care eu nu-ți voi putea oferi un copil, în care nu te voi putea ține de mână fără să riscăm totul? O relație în care vom trăi mereu cu teama că cineva ne-ar putea denunța la Ordinea și Legea Publică?

Își trecu degetele prin părul lui Ramanan, privindu-l în ochi, adânc, cu o durere calmă, aproape solemnă.
– Deci… îți mai pun o dată întrebarea, Ama: ce sunt eu pentru tine?

Camera rămase suspendată în tăcere. Aerul părea să pulseze între ei, ca o inimă uriașă.
Feromonii se ridicau lent, ca o ceață caldă, amestecându-se într-o aromă de cafea Blue Mountain și whisky Macallan, un miros care părea să spună ceea ce cuvintele nu puteau.

Ramanan deschise gura, dar nu scoase niciun sunet.
Doar își sprijini fruntea de pieptul lui Chao Fah, iar liniștea care se așternu spuse totul.

Ramanan tăcu câteva clipe. Respira greu, cu ochii fixați undeva în gol, între umbra ferestrei și respirația calmă a lui Chao Fah.
Apoi, vocea i se sparse ușor, dar cuvintele îi curgeau limpede, fără înfrumusețări.

– Știu că suntem suflete pereche, începu el încet.

-…dar nu am curajul tău.
Se desprinse ușor, ca să-l poată privi.
– Eu sunt Ordinea și Legea publică, Chao. Eu port uniforma care condamnă exact ceea ce simt acum. Și… am doi copii. Dacă am fi într-o relație adevărată, aș putea pierde totul, serviciul, copiii, statutul… tot ce m-a definit până azi.

Își coborî privirea, mâinile i se strânseră în așternut.
– Cum să pun în balanță două lucruri care sunt la fel de importante pentru mine? Cum să aleg între aer și inimă?

Se opri, inspiră adânc, și vocea i se frânse pentru o clipă.

– Dacă ar fi să dau un răspuns clar, fără să mă gândesc la repercusiuni… aș răspunde că ești sufletul meu pereche. Și… al treilea lucru prețios din viața mea.
Zâmbi amar, fără să-l poată privi.
– Însă… deși… eu… eu nu pot să mai respir fără tine… societatea mă obligă să respir cu o butelie de oxigen.

Își ridică privirea spre el, ochii îi erau umezi, dar senini.
– Chao Fah… dacă te poate alina ceea ce voi spune, atunci eu sunt gata să recunosc că te iubesc cu adevărat. Că sufletul meu se sparge în bucăți de câte ori sunt departe de tine… și că se lipește la loc în momentul în care aroma de cafea Blue Mountain mă învăluie atât de tandru.

Se apropie de el, cu fruntea aproape lipită de a lui. Corpurile lor se atingeau cu delicatețe.
– Simți feromonii noștri? Chiar în clipa aceasta ei sunt deasupra noastră… și fac dragoste. De ce nu putem fi liberi ca ei?

Ramanan își strânse ochii, tremurând.
– Chao Fah… ce va fi viața noastră?

În cameră se lăsă o tăcere dureroasă, aproape sacrală. Aerul părea să pulseze în jurul lor, parfumat de scorțișoară, caramel, portocale, nuci, whisky, mirosul unei iubiri care nu putea exista în lumina zilei.

Chao Fah îl privi multă vreme fără să spună nimic.
Doar respira, adânc, ascultându-i fiecare cuvânt.
Feromonii din aer păreau că tremură între ei — vibrau, se roteau lent ca două flăcări ce se îmbrățișau teribil de frumos.

Apoi, cu o blândețe aproape sfâșietoare, Chao Fah îi atinse bărbia, ridicându-i ușor fața.

– Ama… îi șopti, iar tonul acela era atât de plin de dragoste, încât Ramanan simți că tot aerul din jurul lor se dilată.
– Nu vreau să-ți cer să alegi între aer și inimă. Eu doar vreau să-ți fiu acolo, între respirațiile tale. Nu te pot condamna pentru frica ta… lumea asta e crudă, iar tu o porți pe umeri zi de zi.

Își lăsă degetele pe obrazul lui Ramanan, urmărind conturul unei cicatrici vechi.
– Dar dacă iubirea noastră trebuie să fie o crimă, atunci… lasă-mă să fiu complice. Să port vina cu tine. Nu te mai ascunde, Ama…nu de mine.

Își lipi fruntea de a lui.
-Tu spui că societatea te obligă să respiri cu o butelie de oxigen… atunci eu voi fi aerul din butelia ta. Îți promit că nu te voi  lăsa să te sufoci.

Ramanan clătină din cap, incapabil să vorbească. Ochii îi erau umezi de lacrimi pe care încerca să le stăvilească.

Chao Fah continuă, cu vocea scăzută, tremurată doar de sinceritate:
– Poate că nu putem fi liberi ca feromonii noștri, dar nimeni nu ne poate opri să simțim. Poate nu ne vom ține de mână în public, dar noaptea… lumea e a noastră. Iar dacă te temi de ziua de mâine, lasă-mă să mă tem pentru amândoi. Tu doar…nu mă părăsi.

Îl trase ușor spre el, lipindu-l de piept, și amândoi închiseră ochii.
Mișcarea aerului din cameră se domoli.
Tot ce rămase era respirația lor comună și parfumul dulce-amar al feromonilor care se iubeau independent de voința lor, de legi, de societate și de alte obstacole umane.

Ramanan rămase lipit de pieptul lui Chao Fah, simțindu-i bătăile inimii, lente, egale, sigure.
Un ritm care îl aducea înapoi la viață și tot ce era în jur, aerul, lumina, tăcerea ,se dizolva.
Doar ei doi mai existau.

Pentru prima dată, Ramanan nu mai raționa. Nu mai cântărea, nu mai calcula, nu se mai ascundea în spatele uniformei și al legii.
Ridică privirea, iar ochii lor se întâlniră. În acele alge legănate de un ocean invizibil, lumea încetă să mai respire.

– Ama… murmură Chao Fah, aproape fără voce.
Acel nume, rostit cu o căldură ce depășea normalul îl făcu pe Ramanan să-și ridice mâna și să i-o așeze pe obraz. Degetele îi tremurau.
– Nu vreau… să lupt cu asta…

Chao Fah nu se mișcă, dar în ochii lui se adună o tandrețe devastatoare.
Apropierea lor fu lentă, inevitabilă. Respirațiile se amestecară, parfumurile li se contopiră într-un aer greu, viu.

Și atunci, fără nicio ezitare, Ramanan îl sărută. Întâi timid, ca o atingere care cere iertare, apoi cu toată forța unei iubiri reprimate prea mult timp.
Totul explodă în liniște: durerea, dorul, teama, neputința.

Chao Fah îi cuprinse fața în palme și îi răspunse cu blândețe.
Sărutul lor era fierbinte, profund, fără grabă, limbile se frecau și dintr-o dată și corpurile lor. Feromonii coborâră de la înălțimea tavanului și se împletiră cu trupurile care ardeau de dorința de a fi unul. Încă nu sosise momentul atât de dorit. Ramanan era rănit, bandajat și trebuia să fie complet însănătoșit.

Când se despărțiră, frunțile le rămăseseră lipite.
Ramanan tremura.
– Acum… nu mai pot da înapoi.

Chao Fah îi șopti, abia auzit:
– Nici eu, Ama.

Liniștea care îi învălui era altfel acum, nu plină de teamă, ci cuprinsă de pace.
Păreau doi oameni care, chiar dacă lumea și legea le interzicea iubirea, găsiseră în sfârșit locul în care ea putea exista: acolo, între două respirații, între două inimi care băteau la fel.

NOTA SCRIITOAREI

[1] Optune este un dispozitiv portabil, neinvaziv, conceput pentru a fi purtat continuu. Acesta funcționează prin emiterea unor câmpuri electrice specifice care vizează și perturbă diviziunea celulelor canceroase, ducând la distrugerea acestora fără a afecta celulele sănătoase. Preț estimat la cumpărare 1 milion lire sterline.

[2] Voila- iată în lb franceză