Omegaverse -Iubiri nepermise Capitolul 11 vol 3

Gânduri

-Ama, frate, tu… îl cunoști pe căpitan din viața trecută?

Întrebarea căzu aparent banal, dar aerul se schimbă imediat. Ama Fanlah își scoase ochelarii cu un gest lent, aproape ritualic, de parcă fără ei ar fi fost mai gol, mai vulnerabil. Își masă fruntea, iar liniile fine de acolo trădau o tensiune pe care o purta de mult timp.

Când vorbi, vocea îi fu joasă, aproape șoptită.

– Da. E soțul meu.

Pentru o fracțiune de secundă, Taro Daho nu mai auzi nimic. Sunetele se estompară, parcă cineva l-ar fi băgat cu capul  sub apă. Apoi veni presiunea. Aerul se strânse în jurul lui, îi apăsă pieptul, îi zdrobi plămânii. Inima i se contractă violent, ca și cum ar fi vrut să se retragă în sine, să dispară. Viața însăși părea că se comprimă într-un punct mic, dureros, imposibil de suportat.

Deși Ama Fanlah îl refuzase de atâtea ori, Taro nu renunțase niciodată cu adevărat. În tăcere, în nopțile lungi din Teritoriile celor în afara legii, își permisese să spere. Speranța aceea nebună, încăpățânată, că într-o zi va fi al lui Ama că vor forma o familie, că vor avea copii care vor alerga prin curți prăfuite, râzând, liberi. Da…sperase că lumea lor, imperfectă, murdară, va deveni perfectă doar pentru că erau împreună.

Dar acum…acum totul se prăbușea.

Își dădu seama că știuse de mult. Corpul lui știuse înaintea minții. Simțise feromonii celor doi legându-se unul de altul, chiar și de la distanță, ca un fir invizibil care nu putea fi rupt. Văzuse inelele albe de pe degetele lor subțiri, discrete, dar imposibil de ignorat. Văzuse nu privirea lui Ama, ci felul în care trupul lui se schimba în preajma acelui bărbat: umerii care se relaxau, mișcările mai lente, mai sigure, tremurul abia perceptibil al mâinilor.

Blândețea atingerii.

Acea blândețe pe care Taro nu o primise niciodată pe deplin.

Își aminti ochelarii fumurii pe care Ama îi purta constant de când sosise polițistul. Ca un scut, ca o mască, ca o promisiune tăcută de fidelitate.

Și baia.

Baia fusese momentul în care totul se schimbase. Atunci simțise pentru prima dată acel miros diferit de feromoni. Nu era brutal, nici revendicativ, din contră era o adiere caldă, profundă, de Blue Mountain, nota de vârf a lui Ama, ascunsă sub plasturele antiferomoni. Acea notă, doar el o cunoștea, așa cum doar el știa adevărul pe care Ama îl ascundea de lume: că nu era Omega ci un Alpha.

Și acum…acum era un Alpha care aparținea deja altcuiva.

Se sufoca.

Plânsul îi era prins în corp, ca un animal rănit care nu găsea ieșirea. Lacrimile îi urcau, arzându-i ochii, dar nu cădeau. Nu avea voie să plângă aici. Nu avea voie să se rupă în fața lui Ama.

Trebuia să plece.

Dacă mai rămânea o clipă, avea să implore…sau avea să urască, sau avea să spună lucruri care nu mai puteau fi luate înapoi.

Se întoarse brusc și porni spre ușă cu pași mari, apăsați, fără să scoată un sunet. Spatele îi era rigid, ca al unui om care merge spre execuție. Fața îi devenise albă ca hârtia.

Ama Fanlah îl simți plecând înainte să-l vadă. Făcu un pas după el, apoi încă unul, inima bătându-i haotic.

– Taro! Strigă cu o voce metalică, un pic deranjantă.

– Taro, nu pleca! Taro!

Pentru o clipă, Taro ezită, iar mâna îi tremură pe clanță. Atât de puțin i-ar fi trebuit ca să se întoarcă… După câteva secunde de ezitare, ușa se închise după el  cu un clac sec, brutal.

Sunetul acela rupse ceva definitiv.

Chao Fah rămase nemișcat, privind lemnul ușii ca și cum ar fi putut trece prin el. Apoi umerii i se lăsară. Își plecă încet capul, iar tăcerea care se așternu era mai grea decât orice strigăt.

Buba era spartă.
Și nimeni nu mai putea aduna bucățile.

Taro ieși în noapte ca un om izgonit din propria viață. Ușa se închisese în urma lui, dar ecoul ei îi rămăsese prins în oase. Ajunse la mașină aproape fără să-și amintească drumul. Deschise portiera, se prăbuși pe scaun și porni motorul cu o mișcare violentă.

Roțile scrâșniră, mașina țâșni pe șoseaua întunecată, iar Taro goni ca un nebun, fără direcție, fără gânduri coerente. Luminile se transformară în dâre tremurate, iar lacrimile îi curgeau necontrolat, împiedicându-l să mai vadă bine drumul, dar nici nu-i păsa.

Începu să urle…

Un urlet crud, sfâșiat, care-i ieși din piept fără cuvinte. Își urlă neputința, durerea, iubirea pe care nu o ceruse nimeni și pe care nu știa unde să o ducă. Bătu cu pumnul în volan, o dată, de două ori, până când durerea fizică deveni singurul lucru care îl mai ancora în realitate.

Știa un lucru cu o certitudine absolută: nu i-ar fi putut face niciodată rău lui Ama…chiar dacă era furios, chiar dacă era gelos, chiar dacă era disperat.

Gândul acesta îl lovi cu o claritate dureroasă. Orice altceva putea suporta, dar nu ideea de a-l vedea rănit de mâna lui. Ama era… altceva…dincolo de dorință…dincolo de posesivitate.

Va relua discuția mai târziu, nu acum, căci acum era un animal rănit, un animal care trebuia să se retragă, să se ascundă, să-și lingă rănile în singurătate, pentru că nimeni nu-l învățase vreodată cum să facă altfel. El care nu fusese iubit niciodată cu adevărat, nici ca Omega, nici ca om. Iubirea lui fusese mereu un drum cu sens unic, iubirea lui pentru Ama Fanlah fusese diferită.

Nu fusese niciodată sexuală, da…nici măcar o dată nu îl privise cu foame, nu-i dorise trupul. Îi dorise prezența, respirația calmă într-o cameră, pașii prin casă, tăcerile împărtășite. Da…dorise doar să știe că este acolo chiar lângă el.

O iubire platonică?

Cum ar fi fost posibil altceva, dacă nu o iubire prea mare, prea curată, prea dureroasă ca să poată fi coborâtă la nivelul trupului?

Taro Daho își  șterse ochii cu dosul mâinii, dar lacrimile continuau să curgă. Nu putea trăi fără Ama. Adevărul acesta era mai înfricoșător decât orice dușman pe care îl înfruntase vreodată.

– Doar să treacă noaptea asta… murmură printre dinți.

Să treacă noaptea…să supraviețuiască acestei rupturi și mâine se va întoarce, mâine va cere adevărul, tot adevărul. Ama îi datora asta, nu ca iubit, nu ca Alpha, ci ca om, pentru că el, Taro Daho, fusese cel care îl scosese din infernul oceanului.
El fusese cel care îl ținuse la suprafață când lumea îl voia înghițit. El fusese cel care îl păzise și îngrijise acolo pe velier, El fusese cel ce-i dăduse un adăpost și un nou nume,
El fusese cel care nu ceruse nimic în schimb.

Mașina dispăru în noapte, iar urletul lui Taro rămase prins între cer și asfalt, ca o rană deschisă care refuza să se închidă.

………………

Ama Fanlah se întoarse acasă cu Ramanan fără să spună prea multe. Drumul fusese scurt, dar dens, încărcat de lucruri nespuse. La spital făcuse un duș rapid, aproape mecanic, lăsând apa să-i curgă pe spate ca și cum ar fi putut spăla nu sângele, ci urmele zilei. Își schimbase cu grijă pansamentele antiferomoni, strat peste strat, cele mai puternice din câte existau. Le fixase cu mâini sigure, profesionale, dar pielea îi rămăsese sensibilă, parcă prea conștientă de tot.

Acasă, rutina îl salvă pentru moment.

Își suflecă mânecile și începu să gătească. Tăie legume, puse orezul la fiert, mișcările lui fiind precise, aproape terapeutice. Ramanan stătea sprijinit de blatul din bucătărie, obosit, cu rănile încă proaspete sub haine, urmărindu-l în tăcere.

– Atacul de la spital… spuse Ama, fără să se întoarcă.

– Nu a fost întâmplător.

– Nu, răspunse Ramanan.

–A fost un mesaj.

Ama puse tigaia pe foc și inspiră adânc.

– De ce e pus un preț pe capul tău?

Întrebarea rămase suspendată o clipă între ei. Ramanan își schimbă ușor poziția, ca și cum durerea îl obligase să se miște.

– Am o idee, recunoscu el.

–Dar nu am dovezi palpabile…nu încă.

– Cineva suficient de puternic încât să atace un spital în Teritorii, murmură Ama.

Mâncară aproape în liniște, schimbând doar informații esențiale, seci, ca doi oameni care se agățau de logică pentru a nu aluneca în altceva. După ce strânseră masa, Ama puse ultimele farfurii la loc și se întoarse, pregătit să continue discuția.

Dar Ramanan o tăie brusc.

-Pot să dorm în camera ta la noapte?

Întrebarea căzu fără avertisment, direct, aproape lipsită de rușine.

Ama rămase cu gura ușor deschisă. Pentru o clipă, mintea îi refuză să proceseze cuvintele.

-Ce…? Ramanan, nu cred că…

Nu apucă să termine.

Ramanan se apropie de el cu pași lenți, dar hotărâți. Spațiul dintre ei dispăru. Mâna lui se așeză pe talia lui Ama, ferm, cald, iar trupul i se lipi de al lui într-o apropiere periculos de intimă. Ama simți greutatea lui, respirația, căldura care pătrundea chiar și prin straturile de protecție.

-Nu e nimic sexual, doctore, spuse Ramanan, cu voce joasă.

–Apropierea de tine mă liniștește. Așa voi putea să dorm. Altfel… nu pot.

Ama își ținu respirația. Căuta să scape, dar nu știa cum…

-Rănile mă dor foarte tare, continuă Ramanan, fără să se retragă.

-Lași un pacient fără tratament, doctore?

Tonul era aproape calm, dar în ochii lui era ceva vulnerabil, crud, o nevoie care nu avea legătură cu dorința.

Ama știa că ar fi trebuit să-l împingă, să refuze, săă traseze o linie clară. Știa că ceea ce se întâmpla era greșit, extrem de greșit. Chiar și cu cele mai puternice pansamente antiferomoni, apropierea aceasta era un risc.

Dar știa și altceva…îl simțea pe Ramanan tremurând ușor…nu de dorință ci de durere și de oboseală.

Își lăsă mâinile să cadă pe lângă corp.

– Bine… spuse în cele din urmă, aproape fără voce.

– Dar doar să dormi…nimic mai mult.

Ramanan nu zâmbi, nu glumi. Doar își sprijini fruntea pentru o clipă de umărul lui Chao Fah, ca un om care, în sfârșit, își permitea să lase garda jos.

Ama închise ochii.

Știa că noaptea aceea putea să schimbe totul.

……………….

Ziua trecuse foarte repede, zi de odihnă pentru amândoi. Acum noaptea era târzie și Chao Fah se băgase deja în pat. O bătaie ușoară în ușa camerei îi făcu inima să sară o bătaie. Înainte ca Chao Fah să invite, Ramanan apăru în cadrul ușii, îmbrăcat în pijamale bleu deschis și strângând o pernă în brațe.

–E atât de frumos, gândi Chao Fah privindu-l.

Se dădu spre marginea patului ca să-i facă loc și ridică colțul cuverturii moale de lână. Ramanan se apropie sfios ca o fată mare și chiar se îmbujoră. Se întinse în pat pe partea dreaptă și întors spre doctor. Chao Fah se simți fierbinte. Ramanan întinse mâna stângă acoperi palma dreaptă a doctorului care se odihnea deasupra cuverturii. Chao Fah protestă.

– Ce ai promis? Ai spus că doar dormi.

Ramanan se ridică în moalele capului apoi se aplecă spre Chao Fah. Vocea lui sună gravă și erotică:

–Eu n-am promis nimic. Doctore, am spus că aș dori să înțeleg, te rog, mă lași să înțeleg ce se întâmplă cu mine?

Cu Chao Fah fusese mereu cu un pas înapoi. Chao Fah îi făcuse prima declarație, primul sex oral, primele sentimente. Era mereu ca un invadator , iar acum, cu acest bărbat dorea să fie el primul în toate. Dar mai ales dorea să înțeleagă de ce îl simțea pe acest Omea atât de familial, parcă trăiseră împreună. Inspiră adânc. Nota de vârf a feromonilor lipsea din nou. Scorțișoara , portocala și…și mai ce? Inspiră  profund încă o dată…nuci prăjite…Se simți amețit.

-Ama… tot nu vrei să-mi spui care e aroma ta de vârf? Porți plasture și noaptea? Nu reușesc să te ghicesc. Dacă nu am voie să simt parfumul tău, pot să te gust? Mi se pare că amândoi am savurat momentul acela din biroul tău.Mă lași? Un sărut de noapte bună, unul.

El nu așteptă răspunsul. Voia să facă primul, pasul. Se aplecă și mai mult și puse brațul în jurul taliei apropiind corpul lui Chao Fah de al său. Fu surprins, doctorul nu se opunea. Buzele lui Ramanan se lipiră moi, fierbinți, dornice, de cele ale lui Chao Fah. Un geamăt îi scăpă involuntar. Gustul gurii acelui bărbat era plin de „mai vreau”. Limba pătrunse măturând dinții pt a intra în încăperea feerică. Mișcările limbilor se potriviră dănțuind pline de ardoare. Parcă erau amândoi însetați și singura sursă era sărutul acela ce ridica în aer, încetul cu încetul…feromonii…