Omegaverse-Teritoriul iubirii Capitolul 10

Lumini printre umbre

https://youtu.be/TOmpElJRYd4?si=eAF8gbZhbVP2bWvH

Școala pentru copii nevăzători din Tikrit avea o liniște specială. Nu era liniștea golului, ci liniștea unei lumi în care fiecare sunet conta: pași pe pietriș, foșnetul frunzelor, glasuri care se ghidau unele pe altele.

În acea dimineață, învățătoarea îl oprise pe Narin pe coridor.

— A sosit o fetiță nouă acum câteva zile, îi spusese ea.

-Chiara. E un copil excepțional, învață repede, citește singură, nu creează probleme. Dar nu se apropie de ceilalți copii. Stă mereu retrasă.

Narin ascultase atent.

— Am vorbit cu directoarea, continuase femeia mai încet.

-Povestea ei nu e ușoară. Tatăl ei… tatăl Omega a încercat să o omoare de mai multe ori încă din copilărie. Otrăvită, în mod repetat. Medicii spun că vederea ei s-a deteriorat din cauza asta. Nu e complet oarbă, dar ceea ce a pierdut nu se poate recupera.

Narin simțise atunci o apăsare în piept.

— M-am gândit că poate ai putea fi educatorul ei, spusese învățătoarea.

-Copiii te ascultă.

În acea zi, la pauza de recreație, Narin intră în curtea școlii.

Copiii alergau pe alei, unii ghidați de alții, râsete mici se amestecau cu glasuri vesele. Într-un colț, sub un castan bătrân, era însă o liniște diferită.

Acolo stătea Chiara.

Fetița avea părul blond, aproape argintiu în lumina dimineții. Rochia îi era curată, atent aranjată. Spatele drept, genunchii apropiați. În mâini ținea o carte.

Narin se opri câțiva pași mai încolo.

Observa felul în care copilul își plimba degetele mici și subțiri pe paginile cărții.. Citea încet, atent, mângâind literele Braille.

Se apropie fără zgomot.

Când ajunse în fața ei, Chiara ridică ușor capul.

Simțise schimbarea luminii, umbra.

– Cine ești? întrebă ea.

Vocea ei sunase calmă, clară, un mic clopoțel scuturat parcă de un vânt de primăvară cald.

– Bună, spuse Narin cu blândețe.

–Eu sunt Narin. Educatorul și îndrumătorul tău școlar.

Fetița închise cartea cu un gest atent.

-Bună ziua, domnule.

Pe copertă se vedea titlul:

„Fetița cu chibrituri” de Andersen.

– De ce citești o poveste atât de tristă? întrebă el.

Chiara rămase câteva secunde tăcută. Chipul ei avea o seriozitate care nu aparținea unei vârste atât de fragede.

– Să citesc o poveste tristă, mă călește, răspunse ea.

Narin clipi ușor, surprins de folosirea unui cuvânt atât de avansat în raport cu vârsta ei.

Fetița continuă, cu același ton liniștit:

– Trebuie să existe și tristețe în lume. Altfel nu am mai ști când suntem fericiți. Și pe urmă poveștile triste te ajută să devii mai înțelegător…mai bun…mai…omenos, nu crezi?

Vântul mișcă frunzele castanului.

Narin se așeză pe banca de lângă ea.

În sufletul lui se amestecau admirația și o durere tăcută. Un copil de șase ani care vorbea despre lume cu o maturitate pe care alții poate nu o dobândeau nici într-o viață întreagă.

– Da, spuse el după un timp,

-… unele povești triste au și lumină în ele.

Chiara înclină capul.

– Unde?

Narin zâmbi.

– În oamenii care nu lasă pe nimeni să rămână singur în ele.

Fetița tăcu.

Apoi își întinse mâna mică spre el.

– Atunci… tu vei sta aici când citesc?

Narin îi luă mâna.

– Da, dacă mă accepți.

Sub castanul vechi, printre glasurile copiilor care alergau prin curte, o prietenie educator-elev abia începea.

Iar Narin știa deja că, uneori, cele mai fragile suflete sunt și cele mai curajoase,

În zilele care urmară, curtea școlii pentru nevăzători începu să capete pentru Narin un ritm aparte.

Chiara îl aștepta. Stătea pur și simplu acolo, pe banca de sub castan sau la masa din sala de lectură, cu cartea în față și cu degetele așezate pe rândurile de Braille.

Într-una din zile, Narin păși pe aleea de pietriș ce ducea la castanul din curte și Chiara își ridică capul imediat.

Recunoștea pașii lui.

– Ai venit, spuse ea.

Nu fusese o întrebare, era o certitudine.

La început citeau împreună. Chiara urmărea rândurile cu vârful degetelor, mișcându-se lent peste punctele reliefate. Narin o asculta în tăcere, admirând răbdarea și concentrarea ei.

Când obosea, citea el pentru ea.

Vocea lui umplea spațiul, calmă și egală. Chiara asculta cu capul ușor înclinat, iar uneori își întindea mâna și îi atingea încheietura, ca să se asigure că nu se depărta.

În alte zile ieșeau în curte. Narin îi descria lumea, dar nu în culori, pentru că ele nu însemnau nimic pentru Chiara. Narin vorbea despre forme, despre mișcări, despre sunetele.

–Ascultă vântul, îi spunea.

– Când trece prin frunze, sună diferit de cum se aude când trece peste acoperiș.

Chiara își înclina capul.

-Adevărat.

– Iar pietrișul sub pași… îți spune cine merge. Copiii merg ușor. Adulții apasă mai mult.

Fetița zâmbea și învăța lumea altfel.

Într-o după-amiază liniștită, Chiara închise cartea și rămase tăcută.

Narin, ca de obicei, stătea lângă ea pe bancă.

– Te gândești la ceva? întrebă el.

Chiara își ridică fața spre direcția vocii lui.

-Da.

Pauză.

– Mi-aș fi dorit să am o mamă ca tine.

Narin rămase nemișcat.

Chiara continuă cu seriozitatea ei calmă:

– Ești foarte blând… și foarte cultivat.

Narin simți un nod în gât.

Fetița își trecu degetele peste coperta cărții.

– Știu că ești un Alpha, dar poate că într-o zi îl vei cunoaște pe tatăl meu Alpha, adăugă ea.

– Și el este foarte deștept…dar…el…el e atât de singur.

Narin nu întrebă nimic. Lăsă cuvintele să rămână acolo.

Chiara se apropie puțin de el.

– Domnule, pot să-ți spun pe nume?

– Poți, răspunse Narin.

Fetița reflectă câteva secunde.

-Dar eu aș dori să te numesc Rin.

Întinse mâna până îi găsi brațul și îl atinse ușor.

– E bine pentru tine?

Narin zâmbi.

– E foarte bine.

Chiara păru mulțumită.

Își deschise din nou cartea și începu să citească, iar degetele ei se mișcau peste rândurile de Braille cu siguranța unui copil care găsise în cuvinte o lumină pe care ochii nu o pot vedea.

Iar Narin înțelese ceva simplu: Chiara nu trăia în întuneric.

Trăia într-o lume unde doar avea nevoiede cineva care să-i vorbească despre viață.

…………

Chiara revenea acasă în fiecare zi cu autobuzul școlar care o lăsa exact în fața casei. Tatăl ei o aștepta acolo și serile erau foarte plăcute. Anan era un bun bucătar, dar o întreba mereu pe Chiara ce ar vrea să mănânce. În acea seară dorise clătite. Astfel, în acel moment erau în salon, le degustau și discutau despre ziua Chiarei la școală.

–Tată, oare ți-am povestit despre educatorul meu?

Anan ridică privirea din farfurie,

–Ai un educator?

Chiara se opri din mâncat și zâmbi. Apoi începu să vărbească repede și cu o tonalitate foarte veselă care îi dădea un aer fericit.

–Tată, am cel mai bun educator din toată lumea asta! Tată, chiar trebuie să-l cunoști, te asigur , e la fel de inteligent ca tine! Și știe să joace jocuri multe, citește Braille cursiv, mi-a adus și cărți  cu povești și despre păsări, despre câini și despre alte minuni. Tată, îl iubesc așa de mult! Tată, i-am spus că mi-ar fi plăcut să fie mama mea și nu s-a supărat. Oare dacă  faci cunoștință cu el, nu ai putea să…n-ar fi imposibil să…E foarte deștept, sunt sigur că ți-ar plăcea de el.

Anan își privi copilul amuzat. Terminase descos din gură toate acele fraze exuberante și acum nu mai putea respira de efortul depus. Izbucni în râs:

–Vrei să mă căsătorești? Ce are așa special educatorul ăsta?

Chiara mușcă dintr-o clătită cu dulceață și se gândi un moment.

-Tată, el miroase frumos, miroase a liniște sufletească și a proaspăt. Miroase și ca mimoza pe care o avem în grădină și parcă a lemn cald. Mă lasă să-i spun pe nume și eu am ales acel nume. Eu îi spun Rin.

Anan ridică din sprânceană.

-Rin? Ca fluviul acela din Germania?

– Daaa, ce deștept ești, ai ghicit!

-Și de ce Rin?

Chiara se opri din mâncat și vorbi cu o voce mai potolită.

-Rin, pentru că e ca acel fluviu, larg în inimă și foarte blând. Eu cred că dacă ai sta de vorbă cu el, l-ai iubi din prima. El are o vorbă domoală, îl pot asculta ore în șir, fără să mă plictisesc. Tată, doi bărbați Alpha se pot căsători?

Anan pufni în râs.

-Ce-ți trece prin căpșorul acela ? Te-ai făcut pețitoare? Deci e un Alpha? Hahaha! Dacă de la 6 ani o iei așa, ce mă fac eu cu tine la 18? Aici în Teritorii acest tip de căsătorie nu e interzis, dar nu-l poți da pe tatăl tău pe mâna oricui.

–Rin nu e oricine, el e unic! Așteaptă să-l cunoști și mai vedem.

………………

Duminica coborâse peste casă cu o lumină calmă, aproape domestică, aceeași lumină care transforma ferestrele în oglinzi moi și făcea lemnul mesei să pară mai cald. Chao Fah și Ramanan așteptau musafiri. Vecinii lor se mutaseră de 2 săptămâni și se gândiseră că ar fi politicos să-i invite la o masă. Era și un prilej pentru a face cunoștință așa cum se cădea unor vecini.

În sufragerie, Chao Fah așeza ultimele farfurii, iar Narin îl ajuta în tăcere, concentrat la lucruri simple: pahare, tacâmuri, șervețele pliate cu grijă, sare, piper, o carafă cu apă.

Din bucătărie venea miros de mere coapte și unt.

Luly își scutură făina de pe mâini și privi plăcinta aburindă.

– Gata. Dacă nici asta nu iese bine, declar război merelor, spuse ea cu voce tare.

Pe masă mai așteptau și cookies cu ciocolată, încă moi, presărate cu cristale de zahăr.

Luly își încrucișă brațele și îi privi pe ceilalți.

– Azi va fi o zi mare pentru Narin.

Narin ridică privirea.

– De ce?

– Nu știu. Așa simt.

Chao Fah ridică din umeri.

– Luly simte multe lucruri. Nouăzeci la sută sunt despre desert.

– Te rog, tati Chao, intuiția e un talent, spuse ea cu demnitate.

Nimeni nu insistă.

În acel moment, soneria sună.

Ramanan, care tocmai venea cu vinul, se opri.

– Cred că au sosit.

Se îndreptă spre ușă și o deschise larg.

În prag stăteau Anan He și Chiara.

Anan ținea în brațe un coș mare cu fructe: struguri, pere, rodii, mango. Culorile lor păreau aproape ceremoniale.

Chiara stătea lângă el, dreaptă, cu mâna sprijinită ușor pe brațul lui.

– Bună ziua, spuse Anan cu calmul lui obișnuit.

– Bine ați venit, răspunse Ramanan.

-Intrați.

Când pășiră în hol, Chao Fah ieși din bucătărie cu un platou de aperitive.

– Vecine. Ne bucurăm mult că ați acceptat invitația.

-Mulțumesc pentru invitație. Sper că nu venim prea devreme.

-Duminica la noi se mănâncă devreme, spuse Chao Fah zâmbind.

– Altfel casa intră în revoltă.

Ramanan așeză coșul cu fructe pe masă.

-Generos.

-E un obicei vechi, spuse Anan.

–Când intri într-o casă, aduci ceva proaspăt.

Chao Fah aprobă.

– Frumos spus.

În acel moment, vocea lui Chao Fah se întoarse spre bucătărie.

• –Narin! Vino să saluți oaspeții!

–Sosesc, o clipă, să-mi spăl mâinile, tati!

Chiara ridică brusc capul.

Vocea ei mică izbucni limpede:

– Rin?

Anan o privi surprins.

Rin?  Educatorul?

Narin apăru în pragul ușii, înalt, zvelt cu zâmbetul pe buze. Dar rămase pe loc, ca trăznit.  Inima lui  începu să-i bată atât de puternic încât îi vibra în piept.

-Domnule profesor…Chiara…?

Fetița zâmbi larg și întinse brațele ca pentru a-l primi la pieptul ei.

–Știam eu. Te-am recunoscut după voce!

Narin se apropie instinctiv de ea și o luă în brațe. O ștampilă zgomotos pe amândoi obrajii.

– Ce faci aici?

-Locuiesc aici, lângă casa ta, cu tata, spuse ea simplu.

Narin o lăsă jos și se întoarse spre Anan care îi crease o stare de panică, dar și de emoție.

Anan îi privi pe amândoi.

–Vă cunoașteți?

Narin își reveni cu greu.

– Chiara este…sunt…sunt educatorul și îndrumătorul ei școlar.

Anan dădu încet din cap.

-Înțeleg.

Privirea lui zăbovi o clipă mai mult decât ar fi fost necesar asupra lui Narin.

–Tu…tu ești studentul cu autograful, nu?

Ochii lui Narin se coborâră ascunzându-se în spatele unor gene lungi, odihnitoare. Nu mai avea aer, era într-o stare de șoc amestecată cu una de beatitudine. Anan era vecinul lui…Vocea lui ieși sugrumată:

–Da.

Anan continuă să-l cerceteze ca și cum descoperea ceva nou.

– Lumea chiar este mică, spuse el cu un aer gânditor.

Luly privea din pragul sufrageriei, cu mâinile pe șolduri.

-Am spus că va fi o zi mare pentru Narin, murmură ea încet.

Ramanan o auzi și râse scurt.

– Cred că putem considera intuiția ta confirmată.

Masa fu așezată.

La capătul mesei, Anan îl privi din nou pe Narin care nu reușea să mai ridice privirea din farfurie. Chiara se așezase lângă el și sub motivul că o servește, evita privirile tuturor. Luly simțise deja. Deci acesta era idolul fratelui ei? Nu alesese ceva ușor: bărbat mai bătrân cu cel puțin 15 ani, cu un copil și Alpha…Fratele ei era nebun. Simți un miros delicat de mimoza și-i trase un picior în gleznă, semn că feromonii deveneau puternici.

În aer plutea o liniște caldă, plină de lucruri nerostite.

Iar Chiara, între ei, zâmbea liniștită ca și cum ar fi știut deja că acea masă de duminică urma să schimbe mai mult decât credeau toți cei din jur.