Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 14

https://youtu.be/eCo0Wq2CEm8?si=lx4w9jqHCpUx3C6_

Vreau să fug, dar nu pot

Portul respira liniștit după apus.

Cerul își pierduse culoarea aprinsă a serii și se adâncea într-un albastru dens, iar luminile docurilor se reflectau în apă ca niște șiruri tremurate de stele. Velierele legănau încet la chei, iar frânghiile trosneau ușor în vântul de mare.

După o lună de navigație, Taro Daho coborî de pe pasarelă cu pasul elastic al omului obișnuit cu puntea și cu mișcarea apei. Aerul orașului i se păru aproape prea liniștit după săptămânile petrecute pe mare.

Își trecu o mână prin păr și privi spre ieșirea din port.

– Un taxi și apoi acasă… murmură.

Scoase telefonul din buzunar, dar în acel moment un taxi galben apăru deja la colțul străzii, înaintând lent spre zona docurilor.

Taro ridică mâna și mașina frână ușor lângă el.

Portiera se deschise și Taro urcă fără să privească prea atent șoferul.

– Strada Oceanului, numărul…

Se opri la jumătatea frazei. În oglinda retrovizoare îl priveau niște ochi albaștri care râdeau.

Tara Ka.

Pentru o clipă, Taro rămase complet nemișcat, apoi izbucni:

– Nu se poate! Nebuna a revenit. De ce trebuie să te văd pe tine la ora asta?

Tara zâmbi larg și porni mașina cu calm.

– Bună seara și bine ați revenit pe uscat, domnule căpitan. Vă rog să nu mă orbiți cu atâtea cuvinte de dragoste.

Taro se lăsă pe spate în scaun.

– Tu…mereu tu.

–Eu.

– Din câte îmi amintesc, tu erai medic.

– Sunt.

– Și totuși conduci un taxi. Nu e cam anormal lucrul ăsta?

Tara ridică din umeri.

– Oamenii complecși au mai multe ocupații.

Taro pufni.

–Extraordinar. Deci dacă mă îmbolnăvesc în timpul cursei îmi faci și operație pe bancheta din spate?

Tara râse scurt.

– Depinde cât lași bacșiș.

Taro își trecu mâna peste față.

– Universul are un simț al umorului îngrozitor.

Tara aruncă o privire în oglindă. Ochii ei erau jucăuși.

– De ce?

– Pentru că tocmai am stat o lună pe mare și primul om pe care îl întâlnesc la întoarcere ești tu.

–Ai fi preferat să fie un pirat?

–Nu.

Taro o privi câteva secunde.

– Pirații sunt mai previzibili.

Tara ridică o sprânceană.

–Vai… domnule căpitan, asta m-a rănit.

– N-a fost intenția mea.

– Ba da, a fost.

– Bine.

Taro oftă teatral și se apăsă cu spatele de banchetă dând ochii peste cap teatral.

–A fost.

Tara râse din nou.

Mașina aluneca pe străzile orașului, iar luminile nocturne se reflectau în geamuri.

După câteva secunde de liniște, Tara spuse cu o voce foarte serioasă:

– Știi, de fapt am o problemă.

Taro suspină.

– Mă tem să întreb… dar… care e?

Tara își drese vocea.

– De fiecare dată când iei taxiul meu, viața mea devine interesantă.

Taro o privi lung.

–Crede-mă… sentimentul este reciproc.

Tara zâmbi. Taro citi în ochii ei care îl priveau prin oglinda retrovizoare o lumină nouă. Avea încă ochi de copil inocent. Femeia asta nu aparținuse încă niciunui bărbat? Se scutură ca pentru a reveni la realitate. Ce-i păsa lui câți bărbați avusese?…Sau îi păsa?

– Perfect, spuse ea cu voce veselă.

Apoi întoarse volanul la colțul străzii.

–Atunci pregătiți-vă, domnule căpitan.

– Pentru ce?

– Pentru o cursă foarte lungă.

Taro clipi mai des. Se aștepta la orice de la nebuna asta.

– Până acasă?

Tara îl privi în oglindă, cu acel zâmbet care părea mereu să ascundă ceva.

– Nu.

– Până la începutul unei povești.

………….

După ce taxiul dispăru la capătul străzii, Taro Daho rămase câteva clipe nemișcat în fața casei. Aerul serii era rece și curat, iar liniștea cartierului contrastă puternic cu zgomotul continuu al mării pe care îl ascultase o lună întreagă.

Întoarse privirea spre ferestre…lumina era aprinsă.

Încruntă sprâncenele.

–Interesant… murmură el pentru sine.

Scoase cheia și deschise ușa.

În momentul în care păși înăuntru, îl izbi căldura plăcută a casei. Șemineul ardea liniștit, trosnind calm, iar în aer plutea un miros familiar de mâncare gătită.

Taro închise ușa încet în urma lui.

Privirea îi alunecă spre sufragerie și se opri brusc.

Pe masă era întinsă o masă adevărată, nu una improvizată pentru un om singur. Farfurii de porțelan fin, castroane mari acoperite cu capace și cu o pătură groasă ca să păstreze căldura, aperitive așezate cu grijă.

Se apropie încet, încă neîncrezător.

Ridică pătura și un abur pofticios se ridică imediat.

În primul vas recunoscu ciorba de dovlecei dreasă cu smântână, iar printre bucățile verzi pluteau o mulțime de ardei iuți murați.

Taro rămase cu gura căscată…mirosea a „mama”.

— Nu…

Ridică capacul altui castron.

Șnițele aurii, parcă abia scoase din tigaie, iar lângă ele un piure cremos și un sos gros de ceapă cu roșii și usturoi.

Aceasta era o combinație pe care o știa prea bine.

Era una dintre mesele pe care doar mama lui știa să i-o gătească, iar mirosul …oh…călătorise parcă 40 de ani în urmă când era copil și ea îi gătea tot ce era mai bun.

Făcu o raită prin casă.

Totul era pregătit cu grijă.

Pe un scaun, lângă șemineu, erau așezate haine curate, un alt obicei al mamei lui. În baie găsi papuci de casă moi și pijamale groase din flanel, exact genul pe care îl prefera iarna.

Taro rămase sprijinit de chiuvetă câteva clipe. Era emoționat că mama lui se gândise la el. Căci într-un final, doar ea avea așa mare grijă de el. Ar fi dorit să-l fi așteptat acolo.

Până la urmă scoase telefonul și formă numărul mamei lui.

Era târziu, dar nu conta.

După câteva tonuri, vocea ei somnoroasă răspunse.

–Taro?

– Mamă…mulțumesc pentru tot ce ai pregătit. Chiar nu mă așteptam, e o surpriză foarte plăcută. Ai fi putut să mă aștepți, mi-e foarte dor de tine.

Se auzi un foșnet de pătură și apoi un mic suspin.

– Mă suni să-mi spui asta? Ai văzut ora?

– Casa e plină de mâncare.

– Serios?

-…Mamă.

Femeia începu să râdă ușor.

– Nu eu am gătit, din păcate…sau din fericire…parcă aud clopote de nuntă…

Taro rămase cu telefonul la ureche, complet nedumerit.

— Ce prostii spui? Și cum adică nu tu?

– Fata aceea cred că te vrea cu adevărat, ea a gătit.

– Care fată?

– Taximetrista ta.

Taro clipi, mâna de pe telefon se răci dintr-o dată.

–Tara?

– Exact. Fata cu păr ciudat și cu creier și mai ciudat. Să alerge așa după un moș fără materie cenușie.

El se lăsă să cadă pe un scaun, încă privind masa.

– Mamă… tu o cunoști pe Tara?

– De vreo zece ani.

Taro ridică privirea spre tavan. Saliva i se uscă într-o secundă. Urlă în telefon.

– Zece ani?!

Mama lui râse din nou.

–  Acum zece ani am fost foarte bolnavă și am ajuns la urgențe. Ea era medicul de gardă.

– Tara era medicul de gardă… repetă el mecanic.

– Da. M-a pus pe picioare. După aceea am rămas prietene.

Taro își frecă fruntea.

– Mamă… femeia aceea conduce și taxiuri.

– Și salvează oameni…și aparent gătește…pentru tine. Aud din ce în ce mai tare clopote de nuntă…

Vocea mamei lui deveni veselă. Se auzi un râset ușor.

–A stat la mine o săptămână, chiar înainte să debarci.

Taro aproape că scăpă telefonul.

– O săptămână?!

Taro simți c-o ia razna…era un complot…da, da…mama lui voia să scape de el. Dar se pare că ea n-avea nici o treabă cu angoasele iubitului și scumpului fecior celibatar.

– A vrut să învețe două dintre felurile tale preferate.

Taro se uită din nou la mâncare.

Ciorba, șnițelele, sosul răspândeau o aromă de… să mori.

– Mamă… asta e absurd.

– Nu, e foarte drăguț.

–Drăguț?!

– Fata vine o dată pe lună în sat și consultă oamenii gratuit.

Taro rămase tăcut.

– A donat și bani pentru școală. Au refăcut-o complet.

–Serios?

– Da. Aici e foarte iubită.

Mama lui chicoti.

– E puțin cam într-o ureche… dar parcă mi-ar plăcea să o am de noră.

Taro se ridică brusc de pe scaun.

– MAMĂ!

– Ce? răspunse ea foarte liniștită.

–Situația asta îmi scapă complet de sub control.

– Ba deloc, râse din nou mama lui.

– Cum deloc?

–În sfârșit ai întâlnit o femeie care nu se teme de tine.

Taro rămase fără replică.

După câteva secunde, mama lui adăugă calm:

– Du-te și mănâncă. Ai stat o lună pe mare.

– Mamă…

– Noapte bună, Taro.

Telefonul se închise și Taro rămase singur în liniștea casei.

Privi masa, privi focul din șemineu, apoi luă lingura și gustă din ciorbă.

Era… perfectă.

Se sprijini de masă și murmură încet:

– Femeia asta chiar e nebună.

Dar un zâmbet mic, aproape involuntar, îi apăru pe chip.

Pentru că, pentru prima dată după mult timp, casa lui nu mai părea atât de goală.

…………………..

Dimineața se strecurase încet în casă.

Lumina palidă de toamnă aluneca peste podelele din lemn, iar focul din șemineu mocnea încă slab, rămas din seara trecută. În dormitor, Taro Daho dormea adânc, întins pe jumătate peste pătură, cu respirația grea a omului care se întorsese de curând de pe mare.

Apoi nasul lui înregistră ceva…un miros…pâine prăjită.

Sprâncenele i se mișcară în somn.Inspiră din nou…cafea.Ochii i se deschiseră brusc.

– Ce…?

Se ridică pe jumătate în pat, încă amețit.

– Roșcata a îndrăznit?

Se dădu jos cu o mișcare hotărâtă și coborî scările aproape fără zgomot.

– O pun eu la punct…

Dar când ajunse la capătul scărilor și privi spre bucătărie, pașii i se opriră.

Scena era atât de domestică, atât de caldă, încât pentru o clipă rămase mut.

Tara se mișca prin bucătărie ca și cum ar fi locuit acolo de ani întregi. Închidea, deschidea dulapurile de parcă erau ale ei.

Părul ei roșu era prins lejer într-un elastic albastru, un riți-piți aproape copilăresc, iar câteva șuvițe îi cădeau pe obraji. Purta un tricou simplu, niște egări negri și se mișca rapid dintr-o parte în alta.

Pe masă era întins un mic dejun ca într-o casă de familie.

Un termos mare de cafea, cești de porțelan fin, brioșe abia scoase din cuptor, încă aburinde, unt, dulceață și ouă moi într-un suport ceramic.

Acum Tara tăia fructe proaspete, pe care le așeza într-un bol mare.

Taro rămase câteva secunde în umbra holului și o privi fără să spună nimic, ba chiar înghiți în sec la vederea picioarelor care aveai împresia că nu se mai terminau. Undeva, abdomenul inferior fu zgândărit.

Era încă încruntat, dar furia care îl împinsese din pat dispăruse deja.

Se apropie încet și când vorbi, încercă să sune supărat, dar vocea îi ieși… ușor sugrumată.

– Ce cauți în casa mea la ora asta?

Tara tresări și se întoarse brusc.

Pentru prima dată de când o cunoștea, pe chipul ei nu era nici urmă din veselia provocatoare obișnuită.

Privirea ei era caldă… și chiar…aproape timidă.

Își șterse mâinile de un prosop, puse fructele în bol și făcu un pas spre ușă.

-M-am gândit că vei fi obosit de pe drum.

Ridică ușor din umeri.

– Dar uite… plec.

Vocea ei rămânea liniștită.

– Nu vreau să-ți invadez spațiul.

Se întoarse să iasă, dar în clipa următoare Taro o urmă și o apucă de braț.

Mișcarea lui fu rapidă.

O întoarse și o lipi de peretele de lângă ușa de la intrare.

Brațele lui se sprijiniră de o parte și de alta a capului ei, iar corpul lui o împinse atât de tare încât nu mai rămase niciun centimetru între ei.

Fața lui coborî amenințător spre a ei.

–Ce vrei tu, de fapt, de la mine?

Vocea lui era joasă.

–Vrei sex?

Sprâncenele i se ridicară ironic.

–Sunt un moș. N-ai găsit nicăieri unul mai tânăr?

Își apropie și mai mult chipul și simți răsuflarea fierbinte a Tarei.

–Sau… îți plac găinile bătrâne care fac supa bună?

Un zâmbet scurt, provocator.

– Hm?

Tara nu părea deloc speriată.

Ridică mândră capul și îl privi drept în ochi.

– Taro Daho…

Vocea ei era calmă.

– tu vei fi soțul meu…

Tara făcu o pauză scurtă.

– mai devreme sau mai târziu.

Taro rămase fără replică.

Tara profită de dezorientarea lui, se ridică pe vârfuri și sărutul veni brusc.

Buzele ei erau fierbinți, iar brațele i se încolăciră în jurul gâtului lui.

Un parfum intens de vanilie se răspândi în aer. Femeia Alpha își răspândea feromonii în jurul lui și Taro ameți.

Dintr-o dată se simți flămând și pentru o clipă răspunse sărutului care deveni aprins, aproape furios, ca o descărcare a tuturor tensiunilor pe care le acumulase. Îi sugea buzele și-i invadase gura cu limba lui aspră, dar femeia nu se retrăgea, din contră, scotea mici sunete de plăcere și se lăsa aspirată pur și simplu de gura bărbatului Omega. Un miros de copilărie dulce începu să iasă din corpul lui Taro. Zahărul candel începea să se topească sub feromonii Alpha.

Dar apoi, Taro se scutură brusc. Se desprinse de ea, o apucă de braț și o împinse spre ușă fără nici un cuvânt. O deschise și o dădu afară.

Ușa se închise cu un zgomot sec și Taro rămase în mijlocul holului, respirând greu.

Mirosul de vanilie era încă în aer și chiar intrase în hainele lui.

În bucătărie, pe masă, brioșele erau încă fierbinți.

Iar în capul lui, întrebarea începea să se strecoare încet, enervant:

De ce naiba am sărutat-o înapoi?