Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 16

ASALTUL

În dimineața aceea sediul poliției din Tikrit era cufundat într-o rutină aproape plictisitoare. Lumina de toamnă intra prin ferestrele lungi ale coridorului central și se așeza pe birouri, pe dosare și pe uniformele lăsate neglijent pe spătarele scaunelor. Nimic nu anunța că în câteva minute orașul urma să fie aruncat într-o furtună.

Ramanan Siri tocmai terminase de semnat un raport când ușa biroului se deschise cu o izbitură violentă.

Un agent intră aproape alergând.

– Domnule comandant…

Nu apucă să termine.

Pe peretele din spate al biroului, televizorul care transmitea știrile dimineții schimbă brusc imaginea.

O cameră care tremura și un reporter care vorbea precipitat apărură pe ecran.

În spatele lui se vedea intrarea spitalului din Tikrit și haosul.

Bărbați înarmați, cu fețele ascunse sub cagule negre, împingeau oameni speriați spre interiorul clădirii. În jurul lor pacienți în halate și asistente în uniforme albe erau obligați să stea la pământ. Unul dintre atacatori ținea arma ridicată spre tavan, iar lângă el un cameraman filma fiecare mișcare, apropiind obiectivul de fețele îngrozite ale ostaticilor.

Reporterul vorbea peste zgomotul de fundal.

– Spitalul din Tikrit a fost asaltat în această dimineață de un grup înarmat de aproximativ câteva zeci de persoane. Doctorii de gardă și pacienții sunt ținuți ostatici. Atacatorii transmit în direct și cer predarea unei persoane numite Dark Tahal. Mesajul lor e următorul: „Cu fiecare 15 minute trecute fără să-l avem pe Dark Tahal, un ostatec va fi executat.”

În birou se făcu o liniște tăioasă.

Privirea lui Ramanan deveni instantaneu rece.

– Alertă generală, spuse el calm, dar vocea lui nu lăsa loc pentru nicio ezitare.

În câteva secunde secția se transformă într-un stup agitat. Agenții își luau armele, radiourile trosneau, iar sirenele mașinilor de intervenție începeau deja să urle în curte.

În același timp, la câteva străzi distanță, Adam Poh își petrecea dimineața într-un mod rar pentru el: liniștit.

Era ziua lui liberă.

Pe masă, lângă ceașca de cafea, televizorul mergea în surdină. Adam abia îi acorda atenție până când prezentatorul rosti cuvântul spital.

Ridică privirea și imaginea transmisiei îi tăie respirația.

Recunoscu Dragonii Roșii, văzu armele, ostaticii.

Adam rămase câteva secunde nemișcat, apoi cafeaua fu uitată.

Se ridică și în acel moment bipul unui mesaj telefonic care indica „Alarmă generală” răsună violent.

Mâna lui ajunse instinctiv la pistolul de pe masă.

– Nu azi… tatăl lui Luly e de gardă…murmură el încet.

În mai puțin de un minut era deja pe ușă.

………

În port, Taro Daho tocmai coborâse de pe velierul lui când zgomotul sirenelor începu să răsune peste oraș.

Ridică privirea spre ecranul uriaș montat pe fațada unei clădiri.

Era o transmisie în direct. O cameră de filmat se mișca printre ostatici…și… pentru o fracțiune de secundă, Taro o văzu…Tara.

Era în halatul ei de doctor, împinsă lângă ceilalți medici. Un mascat o apucă de păr și o obligă să îngenuncheze. Femeia ținea capul sus, nu părea să se teamă.

Lângă ea stătea Chao Fah, cu capul plecat

Taro simți cum ceva se rupe în pieptul lui.

Frate…Roșcato…Pleacă-ți capul. Nu-i privi…Roșcato…nu e vreme pentru curaj.

Pentru câteva clipe nu mai auzi nimic din zgomotul orașului, doar sângele care îi bătea în tâmple. O gheară îi strângea inima făcând-o să se umfle și să-l împiedice să respire.

-Roșcato…așteaptă-mă, nu face nimic nebunesc.

Când se întoarse spre oamenii lui, chipul lui nu mai avea nicio urmă de calm.

Era fața unui om care pleca la război.

– Vreau toți oamenii cu mine.

Oamenii lui se priviră instinctiv între ei.

–Acum, continuă Taro.

Unul dintre bărbați întrebă:

–Căpitane… mergem la spital?

Taro își încărcă arma cu un gest calm.

-Mergem să curățăm locul de gândaci.

Privirea lui deveni întunecată.

– Dacă cineva crede că poate pune mâna pe doctorii mei…

Închise arma.

– …va afla cât de scurtă poate fi viața.

…

Când primele mașini ale poliției ajunseră în fața spitalului, curtea era deja plină de oameni înarmați.

Sirenele urlau, cauciucurile scrâșniră pe asfalt.

Ramanan coborî primul.

Privirea lui cuprinse scena într-o clipă: ferestre sparte, pacienți culcați la pământ sau în genunchi în holul vizibil prin ușile de sticlă, atacatori care patrulau cu armele ridicate. Erau cel puțin 30 dacă nu și mai mulți.

– Ambuscadă, spuse el încet.

Arian Perth ieșise deja din a doua mașină.

– Rama, sunt mulți.

Ramanan ridică mâna.

– Știu, trebuie să-i învăluim. O parte să rămână aici ca momeală, ceilalți, cu mine, vom încerca să intrăm prin subsol, prin garaj.

În acel moment două camionete frânară violent în spatele poliției.

Din ele coborâră oamenii lui Taro Daho.

Căpitanul de velier își privi pentru o clipă vechiul rival polițist, apoi clădirea și zâmbi scurt.

– Exact când mă întorceam liniștit de pe mare…

Ridică brațul.

– Băieți…

Vocea lui deveni tăioasă.

–Luăm spitalul înapoi, lucrați mână în mână cu poliția.

……

Spitalul din Tikrit devenise în câteva minute un câmp de război.

Nimeni nu se așteptase ca Dragonii Roșii să fie atât de numeroși.

Ramanan înțelese asta din prima clipă în care intrară în contact direct.

Din holul clădirii ieșiră nu zece sau douăzeci de atacatori, ci mult mai mulți. Umbre negre, înarmate până în dinți, mișcându-se cu o disciplină militară care arăta clar că nu aveau în față niște bandiți obișnuiți.

Unul dintre ei aruncă ceva pe asfalt…grenadă fumigenă.

Se auzi un șuier scurt, apoi un nor gros, albicios, începu să se răspândească în curte.

– La naiba… murmură Ramanan.

În câteva secunde vizibilitatea scăzu dramatic.

Din ceață izbucniră primele rafale…focul izbucni din mai multe direcții.

Gloanțele loveau zidurile, spărgeau ferestrele, ricoșau din balustradele metalice.

Polițiștii încercau să se organizeze, dar Dragonii Roșii erau rapizi, agresivi și bine coordonați.

Ramanan avansa totuși…calm, metodic.

Trase de două ori și un atacator căzu.

Altul se retrase.

Dar când înaintă încă câțiva pași regăsindu-se în fața ușilor spitalului, simți brusc mișcarea din jur…prea târziu.

Patru bărbați ieșiseră din fum ca niște umbre, Dragonii Roșii îl înconjuraseră.

Unul avea un cuțit lung, altul o bâtă metalică, al treilea ridică pistolul.

Ramanan apucă să lovească primul și cotul lui izbi în maxilarul unuia dintre atacatori.

Un al doilea se prăbuși când genunchiul comandantului îl lovi în stomac, dar erau prea mulți.

O lovitură violentă îi izbi umărul, alta îl lovi în spate.

Un baston metalic îi lovi genunchiul, Ramanan căzu.

Pentru o clipă lumea se învârti, iar cei patru Dragoni își strânseră cercul.

Adam Poh văzu totul…era la câțiva metri distanță și în clipa aceea nu mai gândi, pur și simplu se aruncă înainte.

– Comandant Siri, ferește capul!

Primul Dragon nici nu apucă să reacționeze, pumnul lui Adam îl lovi direct în tâmplă. Omul căzu ca secerat.

Al doilea încercă să ridice arma, dar Adam îl lovi cu cotul în gât. Se auzi un sunet scurt, spart.

Al treilea îl atacă din lateral. Adam se întoarse și îl izbi în stomac, apoi în maxilar.

Se bătea ca un animal sălbatic, ca un leu. Șeful lui, Comandantul…nu…tatăl lui Luly era rănit și fusese doborât. Se gândea doar cum să-l apere. Artele lui marțiale erau desăvârșite, se învârtea ca un titirez zdrobind pe oricine se apropia de el și de Ramanan care acum nu putea decât să privească neputincios cum acest …acest novice masacra singur cu pumnii și picioarele pe Dragonii Roșii. Era impresionat , dar se temea că Adam va sfârși ca el.

Și temerile lui se adeveriră. În acea fracțiune de secundă cineva din spatele lui ridică arma.

Un Dragon Roșu care nu fusese văzut, trase un glonț.

Lovitura îl izbi în spate și corpul lui Adam se arcui brusc, picioarele îi cedară.

Căzu lângă Ramanan și respirația îi deveni grea.

-…Adam… murmură Ramanan și-și pierdu cunoștința.

La câțiva metri distanță, Arian și Taro luptau spate în spate.

Cei doi se mișcau instinctiv, protejându-se reciproc.

Arian trase două focuri rapide și un atacator căzu, dar un alt Dragon apăru din lateral cu un cuțit lung. Arian nu îl văzu, Taro însă îl observă și reacționă fără să gândească. Lama intră în pieptul lui.

Pentru o fracțiune de secundă ochii lui Taro se întunecară. Simți cum pieptul i se umplu de sânge pe loc, dar nu căzu.

Îl lovi pe atacator cu o furie brutală și omul se prăbuși.

Arian îl privi îngrozit.

-Taro…

-Sunt bine, mormăi Taro printre dinți.

Mințea, sângele îi curgea deja pe sub haină și el continua să lupte.

În interiorul holului, Tara vedea totul.

Dragonii Roșii îi țineau pe doctori și pe pacienți în genunchi, cu armele apăsate la ceafă.

Camera continua să filmeze. Unul dintre atacatori apucă un pacient de păr.

– Dark Tahal nu apare…

Își ridică pistolul.

– Începem cu ăsta ca să se înțeleagă cine suntem.

Bang!

Pacientul se prăbuși cu capul pulverizat, sângele lui împroșcând-o pe Tara. Dar  ea nici nu mai auzea cuvintele. Nu mai conta în jurul ei nimic.

Privirea ei era fixată pe intrarea în spital, pe Taro care se lupta ca un tigru înfuriat susținându-l pe Arian, pe sângele care îi colora cămașa. Alte două gloanțe îl loviseră și el tot stătea drept cu părul învolburat și privirea demnă de un căpitan de velier care nu-și abandonează oamenii și prietenii. În jurul lui Arian și Taro cadavrele se adunau, alți doi polițiști săriră în ajutor, prea târziu însă, al patrulea glonț, unul laș,  lovi în mijloc spatele lui Taro. Bărbatul se prăbuși și nu mai mișcă, dar ochii lui încă deschiși se înțepeniseră pe Tara care cu părul ei roșu părea că devenise o Gorgona Medusa înfuriată. Văzu că se mișcă și ar fi vrut să strige:

Ce faci, nebuno?! Roșcato nu te mișca, vei muri!!

  Dar nici un sunet nu-i ieși din gât. Nu-și mai simțea partea de jos a corpului, mâinile îi erau însângerate și privirea începea să i se încețoșeze. Ridică brațul spre Tara pentru a o opri din ceea ce voia să facă, dar femeia Alpha devenise cu adevărat nebună. Feromonii ei opresivi ieșiră groaznic de înfuriați și se părea că sarea de mare se ridicase ca un zid nesfârșit. El se prăbuși pe cei patru care țineau pistoalele la ceafa lui Chao Fah și ale altor două femei, asistente medicale. Pistoalele căzură, cei patru căzură și ei în genunchi, oprimați de acei feromoni surprinzător de puternici. Tara și Chao Fah îi pocniră pe cei patru și adunară pistoalele. Tara nu vedea decât corpul însângerat al lui Taro , trebuia să ajungă la el, dar haosul luptei care se extinsese acum în hol, o împiedica.  

Inima ei se frânse și din piept îi izbucni un strigăt sfâșietor.

– TAAAAROOOOOO!

Vocea ei tăie aerul ca o lamă de cuțit invizibilă și pentru o fracțiune de secundă toți întoarseră capul. Taro, deși rănit, ridică privirea și o văzu, văzu și pe cei patru prăbușiți la picioarele ei.

Taro Daho zâmbi scurt și avu un gând scurt înainte de a leșina.

Nebuna roșcată îmi va mânca zilele, nu e deloc ascultătoare…

Tara avea ochii plini de lacrimi, strigătul ei răsună peste curtea spitalului ca o ruptură de aer.

– TAAAAROOOOOO!

Pentru o clipă, până și zgomotul gloanțelor păru să se clatine.

Cameramanul filma, lumina rece a obiectivului surprinse chipurile doctorilor, ale pacienților și ale Tarei, care încerca disperată să ajungă afară în fața intrării spitalului.

Deodată, un Dragon Roșu zâmbi și strigă:

-Stooop! Se pare că avem un spectator interesant.

În acel moment, în hol o voce calmă răsună.

– Nu mai trebuie să trageți. Sunt Dark Tahal, mă predau.

Toți întoarseră capul și văzură un tânăr delicat cu chipul palid și cu ochii liniștiți.

Lior sosise după ce văzuse pe telefon ceea ce se întâmpla la spital.

Părea incredibil de calm pentru cineva care pășea direct spre moarte.

Ridică încet mâinile și repetă.

– Eu sunt Dark Tahal.

Vocea lui nu tremura.

– Opriți totul. Vin cu voi.

Pentru o clipă, chiar și Dragonii Roșii părură surprinși. Unul dintre ei râse scurt.

– Uite că a venit. Ta-su avea dreptate. Micuțule, vei fi o mireasă dorită. Hahahahahaaa!

Altul își ridică radioul.

– Ținta confirmată. Retragerea.

Apoi, aproape ca la un semnal invizibil, atacatorii începură să se retragă, fără panică, fără grabă, exact așa cum veniseră.

În câteva secunde dispărură prin spatele clădirii, urcând în vehiculele care îi așteptau.

Lior fu împins brutal într-o mașină, portierele se trântiră, motoarele urlară și convoiul dispăru.

Totul durase mai puțin de un minut, iar în urma lor rămase liniștea, o liniște groaznică.

Curtea spitalului era plină de oameni căzuți, de polițiști răniți, de atacatori abandonați, de cioburi de sticlă, de carcase de gloanțe.

Și era sânge…mult sânge.

Abia atunci medicii și brancardierii îndrăzniră să iasă.

Primii care alergară fură cei din echipa de urgență.

– Avem răniți peste tot! Ajutoare! Repede!

Un brancardier se îndreptă spre Taro în același timp cu Tara.

– Aici! Avem unul grav!

Tara se smulse din rândul ostaticilor și alergă spre el.

Când îl văzu mai aproape, lumea ei se opri. Taro era întins pe ciment cu o mână sub cap și alta întinsă de-a lungul capului. Era plin de sânge peste tot și respirația îi era aproape imperceptibilă.

–Taro!

Tara căzu lângă el în genunchi și îl mișcă ușor odihnindu-i capul ca și cum ar fi fost un nou născut pe care îl ții în brațe.

– Taro…

Tara ridică brusc capul cu o privire îndurerată și strigă:

-O brancardă! Repede! Omul acesta e pe moarte, trebuie operat!!

Vocea ei se frânse, se uită la fața lui Taro și șopti duios, dureros:

–Te-am așteptat douăzeci de ani…eroul meu…

Lacrimi îi curgeau fără să le mai simtă.

-Nu muri, mă auzi? Am atâta fericire de oferit…

Brancardierii îl ridicară pe brancardă și un monitor îi fu atașat de braț.

– Sala de operație unu! strigă Tara cu o autoritate care îi făcu pe toți să se miște repede.

Brancarda porni cu viteză mare pe coridor.

Deodată monitorul scoase un sunet lung și ascuțit.

Biiiiip!

Tara încremeni.

– Nu…

-Stop cardiac! strigă o asistentă.

Fără să ezite, Tara sări pe brancardă și-l încălecă pe Taro.

Își așeză palmele pe pieptul lui și începu masajul cardiac.

– Adrenalină! Repede!

Loviturile ei erau ritmice, disperate.

– Să nu îndrăznești să mori! Ticălosule! Nu mă lăsa singură!

Vocea ei se rupea.

–Trebuie să-ți arăt… cum sculptez corăbii din zahăr candel…

Monitorul tăcu.

O secundă care păru o eternitate.

Apoi…

Bip…bip…bip…

Inima porni din nou.