Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 4

Salvări

 

Avionul atinsese pista privată de lângă  Tikrit cu o vibrație scurtă, controlată, ca un animal mare care știe exact unde își pune greutatea. După ore de zgomot și presiune, tăcerea de afară se simțea altfel.

Sfârșitul nopții era mai liniștit aici, sau doar părea. Ploaia rămăsese în urmă, într-o fâșie întunecată de cer, iar aerul mirosea a pământ umed și a iarbă rece, ca după o udare grăbită într-o curte care refuză să fie deșert.

Rian coborî primul.

Nu se grăbi și nu privi ostentativ, doar își lăsă privirea să se miște, discret, în cercuri largi, ca și cum ar fi numărat ieșiri, umbre, distanțe. În tăcerea aceea, fiecare gest părea că lasă urme.

Lior îl urmă.

Haina largă îi înghițea umerii, ascunzându-i fragilitatea, materialul ei ar fi putut să țină loc de piele și curaj. Vântul îi lipi șuvițe ude de tâmple. Ochii lui ca mierea nu căutau frumusețea locului, căutau siguranță. Ceai alb și ploaie de vară se împleteau în mintea lui Rian, cu rășina calmă a chiparosului: un miros care spune “rămâi”, dar și “fii atent”.

Un taxi îi aștepta.

Farurile nu se jucau pe asfalt; stăteau jos, cuminți, iar lumina lor părea să fi învățat să nu atragă priviri. Portiera se deschise, iar căldura din interior îi înghiți pe rând.

Drumul până acasă fu scurt și tăcut.

Orașul trecea pe lângă ei în fâșii: ziduri, porți, câte o lumină izolată, apoi doar lumina zorilor din nou. Lior își ținea mâinile strânse între genunchi, nu mai tremura.

Rian nu spunea nimic.

Își ținea palma aproape de buzunar, aproape de telefon, aproape de orice ar fi putut să-l smulgă dintr-o situație, dacă situația ar fi ales să se nască.

Vila familiei era luminată, lumea din ea se trezise deja.

Ferestrele mari lăsau să se vadă o căldură interioară, familiară, o lumină care nu era doar un bec, ci un obicei: trezirea devreme, micul dejun cu arome de mamă, un cuvânt blând, tatăl care ajuta la punerea mesei și …multă iubire. Ușa se deschise înainte ca ei să ajungă la trepte.

Ariana ieși prima.

Nici nu apucă să spună ceva, ochii i se opriră pe fiul ei, apoi, cu aceeași viteză cu care o mamă simte febra pe frunte, pe tânărul din spatele lui.

– Rian…fiule, te-ai întors.

Vocea ei era caldă, atentă, ca o mână pusă pe o tăietură: blândă, dar cu presiune exactă.

Arian apăru în spatele ei.

Privirea lui, ascuțită, trecu de la fiu la necunoscut, apoi înapoi, ca un om care nu irosește secunde pe detalii neimportante. Ceea ce îl interesa era altceva:  de ce cu el.

– Intrați, spuse el simplu.

În hol, lumina căzu peste chipul lui Lior.

Umezeala ploii care reîncepuse cu putere îi făcea genele să pară mai întunecate. O linie fină de apă i se scurse de pe bărbie pe hanorac. Ariana îl privi cu un instinct matern imediat, fără întrebări și fără ezitări inutile.

–Bună, eu sunt mama lui Rian. Ești ud până la piele. Vino. Cum te numești? Cum să-ți spun?

Rian interveni scurt, ca să închidă ușa cea mai periculoasă: cea a necunoscutului. Voia să-l prezinte pe tânăr pentru că avea de gând să facă un drum lung împreună cu el, în această viață.

– Se numește Lior Tahal.

Numele nu fu doar un sunet, ci căzu în aer ca o piatră în apă, însă apa virtuală creată în  hol nu era liniștită; era o suprafață subțire peste ceva adânc.

Arian îngheță o fracțiune de secundă. Nu avu nici o tresărire a feței, dar în interior corpul simți o durere acută acolo unde cuțitul înfipt în el acum 22 de ani aproape îl ucisese.  Umerii i se fixară, iar bărbia i se ridică prea puțin, reflex de om care fusese odată țintă și încă știa cum arată mișcarea care precede lovitura.

– Tahal? repetă el, încet.

Rian îl privi direct.

-Da, l-am adus în Teritorii ca să nu mai fie rănit.

Ariana clipi, încercând să prindă sensul din spatele unui nume. Nu-l găsi imediat, dar simți schimbarea din Arian ca pe o ușă trântită în interiorul casei.

O liniște

-Vino cu mine.

Tonul nu era dur, dar era serios. Tonul din pustiu, când trebuie să alegi direcția înainte să se ridice furtuna.

Rian îl urmă în biroul din spate. Ușa se închise.

În salon, Ariana îl conduse pe Lior spre canapea.

–Așază-te. Îți aduc un prosop și ceva cald.

Lior ezită o clipă, ca și cum s-ar fi întrebat dacă are dreptul să atingă ceva din casa asta. Apoi se așeză, cu spatele drept, pregătit să sară în picioare dacă i se cere.

Ochii lui maron clar priveau în jur, evaluând spațiul. Era o casă vie, cu amintiri, cu stabilitate, genul de stabilitate care doare când n-ai avut-o.

Ariana reveni cu un prosop moale și o cană aburindă.

-Ceai.

Lior ridică privirea, surprins de normalitatea gestului.

– Mulțumesc.

– Vom lua micul dejun , dar să așteptăm ca bărbații să revină, spuse Ariana, și în vocea ei era o fermitate blândă.

Lior strânse cana între palme. Aburul îi atinse obrajii și pentru o clipă, părea că i se încălzește nu doar pielea, ci și ceva dinăuntru.

–Nu voiam să creez probleme, murmură el jenat.

Ariana zâmbi ușor, fără ironie.

– Problemele există oricum. Important este cum le întâmpinăm.

În birou, Arian se sprijini de marginea mesei.

Nu stătea jos și nu-l invitase pe Rian să se așeze. Nu pentru că ar fi vrut să-l domine, ci pentru că modul în care îi tremura, abia sesizabil, o mână îl trăda: trecutul intrase cu ei în cameră.

– Știi cine sunt părinții lui? întrebă Arian.

Rian dădu din cap.

– Da, mi-a spus-o chiar el. Tam și Telma Tahal.

Arian expiră lent, ca și cum ar fi scos din plămâni un fum vechi, păstrat prea mult.

– Tam Tahal nu este doar un om foarte influent, spuse Arian accentuând cuvântul influent.

Cuvântul “influent” ar fi fost aproape amuzant, dacă nu ar fi fost rostit atât de rece.

-Este un om periculos. Și lucrurile făcute de el în trecut nu se uită.

Rian nu își feri privirea.

– Ar trebui să știu ceva?

Arian își umezi buzele, apoi rosti, fără ocolișuri:

– Acum mai bine de douăzeci de ani, Tam Tahal a comandat moartea mea.

Cuvintele nu veniseră ca o confesiune ci ca un verdict și căzuse ca o ghilotină.

Rian nu se clinti, dar ceva din maxilar i se strânse, involuntar.

Arian continuă, scurt:

–N-a fost o ceartă, n-a fost o întâmplare, a fost pur și simplu o comandă cu plată și cu un nume trecut pe o listă.

Se opri o clipă, ca și cum ar fi cântărit dacă merită să dea mai multe detalii decât e necesar.

– Și când un om ca el își pune o țintă, nu o uită pentru că au trecut ani. Își amintește tocmai pentru că au trecut. El a făcut închisoare din cauza mea. Tatăl lui a comandat mai apoi moartea noastră, a mea și a mamei tale. Deși unchiul Taro a executat pe toți cei ce doriseră moartea noastră și a familiei Siri, totuși am decis să plecăm din Baha și mai târziu să ne stabilim în Teritorii. Credeam că am terminat cu acest personaj și iată că tu vii acasă cu nimeni altul decât fiul său. Rian, trebuie să-l duci înapoi. Nu putem ști dacă nu e un șarpe care dorește să se insinueze în casa noastră pentru ca apoi să ne muște. Du-l înapoi chiar azi.

Rian îl privi calm, dar Arian își dădu imediat seama că acel calm era din altă categorie. Nu era liniștea omului care nu simte, era liniștea omului care a decis.

–Nu îl voi duce înapoi, spuse el hotărât.

– Tată, nu ți-am cerut niciodată un favor, am fost întotdeauna un copil ascultător, nu v-am făcut niciodată necazuri și nu v-am făcut niciodată de râs. Acum , favoarea pe care ți-o cer e să dai o nouă identitate lui Lior și să-l lași să trăiască în preajma noastră. Garantez eu pentru el. E un tânăr care a suferit mult, cred eu, tatăl lui l-a vândut ca pe un cal unui bărbat mai bătrân cu 50 de ani. S -a pus în genunchi și m-a implorat să-l salvez. Am promis. Tată, eu nu-mi calc promisiunea. Iartă-mă…iartă-mă și ajută-l.

Arian își ridică ochii spre el.

–Înțelegi ce înseamnă asta?

În spatele întrebării era tot ce nu spusese: că Tahal poate veni după ei, că poate atinge oameni care n-au cerut nimic, că Ariana e în casa asta, că fiecare fereastră luminată e o invitație pentru cine știe unde să privească.

Rian nu ridică vocea, nu se justifică.

–Da.

Arian îl fixă ca și cum ar fi încercat să găsească fisura: orgoliu, impuls, eroism prostesc. Nu găsi. Găsi doar direcție.

Rian făcu un pas înainte.

Nu era agresiv, doar aproape insistent ca un fiu care nu mai cere voie.

– Dacă tatăl lui a ordonat să te omoare, atunci el a crescut într-o lume care l-a folosit ca pe o proprietate. Eu nu o să-i fac același lucru. Nu o să-l trimit înapoi într-o cușcă doar pentru că poartă numele greșit. Tată, eu simt că o persoană bună și delicată.

Arian își coborî privirea o secundă, apoi o ridică iar, mai aspru.

-Compasiunea nu îl va opri pe Tahal.

– Nici frica, spuse Rian.

Pentru o clipă, în cameră se auzi doar sunetul fin al aerului condiționat. Un zumzet ca o insectă.

Arian își trecu degetele peste marginea mesei, de parcă ar fi numărat opțiuni.

– E minor, nu-i așa? Nu poate locui singur.

Rian răspunse imediat.

–M-am gândit la unchiul Etan și mătușa Mila. Poate că dacă le place de el , i-ar putea da un nume de familie, nu?

Arian se gândi un moment, apoi dădu din cap.

–Să încercăm. Dar te previn, dacă face un singur pas greșit îl trimit pachet lui Tam Tahal.

Rian scoase telefonul fără grabă, dar cu o hotărâre curată. Degetul lui nu tremură când căută contactul. Arian îl opri cu o privire.

– Nu acum. Mai întâi  să luăm micul dejun și să știi un lucru. Dacă îl protejezi, îl protejezi cu tot cu consecințe.

Rian îl privi direct.

– Cu tot cu consecințe. Indiferent de cine sunt părinții lui.

Chiparosul din el era stabil.

În salon, Ariana îl privea pe Lior cum își încălzea mâinile pe ceașcă.

Prosopul îi stătea pe umeri ca o pelerină improvizată. Și totuși, în felul în care își ținea cana, era ceva copilăresc: ca și cum aburul ceaiului era singura dovadă că lucrurile pot fi simple.

– Îți place ceaiul? întrebă Ariana.

Un zâmbet timid apăru pe buzele lui Lior, atât de mic încât părea că îi e teamă să nu-l risipească.

– Da.

-Bun. În familia noastră se bea mult ceai, spuse ea.

Apoi adăugă, ca și cum ar fi vrut să îi dea un reper:

–Și nu-l bem în singurătate.

Lior înghiți, încercând să își țină vocea stabilă.

-Nu vă voi deranja mult.

Ariana nu îl contrazise imediat. Îl privi doar, atent, ca pe cineva care învățase că oamenii speriați nu au nevoie să fie corectați, ci ghidați. Dintr-o dată simți o idee de aromă de Yin Zhan…Tresări. Parcă nu-i venea să creadă. Trase aer în piept. Mirosul de muguri nedeschiși sub ploaie de vară îi intră în nări. Rămase gânditoare, înțelegea acum ce se întâmpla cu fiul ei. Acest tânăr pricăjit, speriat, care căuta o viață nouă, purta în el sufletul pereche al lui Rian. Nu știa dacă să fie tristă sau dacă să se bucure, cert este că ochii i se umplură de lacrimi și întoarse capul pentru a nu i se vedea slăbiciunea momentană.

Ușa biroului se deschise.

Rian apăru primul. Privirea lui căută instantaneu canapeaua, cana, prosopul, confirmări că Lior mai era încă aici și că era bine. Arian ieși după el, cu aceeași seriozitate tăcută.

Rian se apropie de Lior cu o hotărâre care, de data asta, nu era spusă, era în felul în care își așeză palma pe spătarul canapelei, ca un zid discret.

– Lior, spuse el, aplecându-se protector deasupra lui.

-În seara asta nu rămâi aici.

Lior înțepeni, apoi plecă ușor capul privind în podea.

–Am greșit, șopti, ca și cum vina ar fi fost singura limbă pe care o stăpânea.

-Voi pleca, mulțumesc pentru tot.

– Nu, nu te abandonez, spuse Rian imediat.

–Vom lua micul dejun.

Rian își coborî vocea, să nu sune ca un ordin.

-Apoi vom merge să te prezint  lui Etan și Mila, unchiul și mătușa mea. Îi vom ruga să te primească. Vei avea o cameră acolo, un duș, haine și dacă tu și ei vă înțelegeți, poate și o nouă identitate.

Lior îl privi, neîncrezător.

– De ce ar face asta?

Întrebarea nu era despre logistică…era despre lume, despre reguli, despre „de ce eu?”.

Rian nu clipi.

– Poate că viața a decis să ai un nou început. Ți-ar plăcea să facem o bucată din drumul vieții împreună?

Ariana își duse o mână la gură, un gest mic, ca și cum o lovise dintr-odată memoria. Acum mai mult de douăzeci de ani, și ea fusese salvată. Arian rămase în picioare, privind, dar în ochii lui era ceva care nu mai era doar suspiciune. Era acceptarea că fiul lui tocmai făcuse o alegere care îi va schimba viața.

–Hai să mâncați , spuse Ariana, rapid, înainte să-i tremure vocea.

-Apoi voi căuta ceva haine uscate de depanaj: un pulover, șosete, un pantalon. Rian, trebuie să-l ducem  pe Lior la magazin, trebuie să-i cumpărăm tot ce trebuie.

Rian îi mulțumi din priviri, fără cuvinte.

Arian își ridică telefonul.

– Voi suna pe Mila și Etan.

În timp ce ecranul lumină fața lui, Lior își strânse cana, de parcă ar fi vrut să păstreze căldura ca pe o dovadă. Era perturbat, nu era deloc obișnuit cu atâta afecțiune.

I se părea că de la naștere navigase pe o mare întunecată, că vâslise mereu într-un cerc al durerii și suferinței și că dintr-o dată, un far înalt și luminos apăruse din neant și-l salvase. Farul acesta era Rian, bărbatul care mirosea a chiparos , a chiparos protector și l-ar fi urmat până la capătul lumii…până la capătul vieții. Și familia aceasta …exista așa ceva? El credea că toți părinții au un bici gata pregătit pentru a șfichiu și a rupe pielea, că toți părinții erau violenți pentru că erau mai în vârstă decât copiii, că toți părinții vorbeau tare, aproape urlând. Și familia asta…chiar exista așa ceva? Cu aceste gânduri se ridică și-l urmă pe Rian la masă pentru un mic dejun ce i se părea a fi unul gargantuesc.

………….

Rak Siri terminase orele, închisese pianul își luase paltonul și geanta și se îndrepta pe jos spre apartament. Era foarte veselă. Profesorul Tom Bolen, iubitul ei de 4 ani de zile, se decisese în sfârșit să o facă cu adevărat Omega lui. Ei erau amanți dar de câte ori îi ceruse să-i dea marca, Tom era reticent, spunea mereu că e prea tânără, că trebuie să se mai distreze un pic, că marca implică și un copil. Și iată că fusese fixată o dată, data căldurilor ei care trebuia să sosească de la o zi la alta. Era extrem de fericită, se simțea cu adevărat în al nouălea cer. Trecând pe lângă vitrina unui magazin se privi și văzu femeia Omega blondă cu talie subțire și ochi albaștri melancolici. Era frumoasă, știa. Inima ei tresălta și era toată un zâmbet când băgă cheia în ușa apartamentului cumpărat de Tom acum 6 luni, doar pentru ei doi. Aprinse lumina și o spaimă îi răci corpul. În sufragerie , pe canapeaua de piele ședea o femeie necunoscută, de o frumusețe aeriană, brunetă, înaltă îmbrăcată foarte elegant cu o pălăriuță cu semi voaletă. Femeia era într-o poziție picior peste picior , iar pantofii extrem de scumpi dădeau picioarelor ei o alură de principesă.

–Bună seara domnișoară Siri, vă rog apropiați-vă, luați loc lângă mine. Trebuie să discutăm .

Deși femeia părea severă și foarte serioasă, vocea ei ieși blândă, șoptită și cu o tonalitate molcomă. Rak  își reveni din șocul acestei prezențe neașteptate.

– Cine sunteți dumneavoastră și cum ați intrat aici?

Femeia surâse politicos și scoase un buletin de identitate pe care îl întinse lui Rak. Aceasta citicu voce tare: Aurora Bolen. Fața i se lumină.

–Ah , sunteți sora logodnicului meu. Încântată de cunoștință.

Femeia fu dezorientată o clipă, apoi o privi cu compătimire.

– Nu sunt sora domnului Bolen, sunt soția lui …și asta… de mai bine de 30 de ani.

Creierul lui Rak parcă refuza să mai gândească. Tânăra femeie șopti neîncrezătoare.

-Tom nu e căsătorit, eu sunt logodnica lui și urmează…

-Urmează să vă dea marca lui? Dar oare cum? Un Alpha poate avea mai multe femei , dar una este cea marcată. De aceea sunt aici, azi. Ca să terminăm cu această înșelăciune. Toma este un afemeiat, are multe femei, multe apartamente și fiecare crede ca va fi marcată. Păreți o femeie cultivată, sunteți frumoasă, tânără, cu un mare viitor. Știu că sunteți împreună de patru ani. V-a furat o parte din viață.

Rak se albise la față și clătinându-se se așeză lângă femeia aceea care nu-i vorbea de sus și care nici măcar nu o certa. Simțea că nu mai are aer. Genunchii i se înmuiaseră și parcă nici nu mai știa cum o cheamă.

Aurora Bolen continuă tot atât de calmă ca la început, dar un pic mai tristă.

–Domnișoară Siri, nu sunt aici pentru a vă acuza sau pentru a vă cere să vă separați de soțul meu. Dar credeți ceea ce vă spun, uitați, aici e o adresă, nu departe de acest apartament. Tom e în acest moment cu o studentă pe care o întreține de 4 luni, noua achiziție. Puteți să vă convingeți singură. Îmi doresc cu adevărat ca nici o femeie înșelată de el să nu mai sufere. Sunteți a 5-a pe care o văd azi. Soțul meu suferă de o boală numită Tulburare de comportament sexual compulsiv. Nu va putea  aparține vreodată unei singure femei și eu am acceptat această condiție pentru că avem 4 copii care au nevoie și de tată și de mamă.

Creierul lui Rak era ca umplut cu rumeguș. Nu reușea să mai analizeze.

-4 copii? Tom n-are copii, nu mi-a vorbit niciodată…nu …

-Domnișoară Siri, gândiți-vă bine. De când sunteți împreună, ați petrecut vreun wekeend împreună? Ziua lui de naștere? Crăciunul?

Rak se gândi…așa era, nici una dintre aceste zile nu fuseseră împreună, se ivea mereu câte ceva: mama care îl chemase acasă, fratele sau sora care erau bolnavi, seminarii departe de orașul în care profesa. Acum totul avea o explicație: Tom era căsătorit și avea 4 copii. Durerea ei era atât de mare încât șuvoaie de lacrimi fierbinți se prelinseră pe obrajii goliți de sânge. Doamna Bolen îi întinse o batistă.

-Îmi pare rău.

Se ridică  în picioare și Rak văzu o și mai mare eleganță în mișcările ei. Îi fu rușine că dădea o imagine groaznică de amantă întreținută. Se simțea murdărită, înjosită. Cum putuse fi atât de proastă?

Doamna Bolen plecase de mult timp. Rak scoase valiza ei mică, cea cu care intrase prima dată în acest apartament. Îndesă doar obiectele personale și scrise un simplu bilet.

Tom,

Totul s-a sfârșit între noi, Am aflat că ești căsătorit și ai patru copii. Nu mai vorbesc de toate amantele pe care le ai în stânga și în dreapta. Nu vreau sămai am de a face cu tine

Adio, Rak

Înainte de a părăsi apartamentul , lăsă legătura de chei,  telefonul care era un cadou de la el și inelul de logodnă. Odată ieșită din bloc începu să meargă încet, târând mica valiză pe rotile și plângând amarnic. Nu știa încotro s-o ia. Cum va spune părinților? Cum o va privi lumea? Era foarte cunoscută în acest mic orășel situat pe coasta oceanului la 40 de km nord de Tikrit. Se simți sfârșită și pașii o purtară în port.

Portul era scăldat în lumină. Cerul era limpede, apa netedă ca o oglindă, pescărușii tăiau aerul cu strigăte rare. O zi senină, aproape nepăsătoare, dar foarte friguroasă.

Rak Siri mergea de-a lungul cheiului fără să vadă nimic din toate acestea. Pașii ei erau egali, dar goi. În piept purta o greutate compactă, ca o piatră așezată direct peste inimă. Ani întregi își dăruise trupul, timpul, încrederea. Ani în care se convinsese că apropierea înseamnă iubire. Iar acum, adevărul o ardea: fusese doar o prezență convenabilă, un corp disponibil, o umbră caldă într-un pat străin.

Se opri.

Marginea cheiului era joasă, simplă. Apa oceanului respira lent sub ea, lucind în reflexe albastre și verzi. Liniștea aceea avea ceva seducător. O promisiune de ștergere. De tăcere totală.

Rak se așeză pe betonul rece, cu mișcare mecanică. Își lăsă picioarele să atârne în gol.

Sub ea, apa  era atât de aproape.

Se aplecă puțin, privind adâncul. Suprafața părea blândă, dar dedesubt se ghicea o răceală densă. Un sfârșit fără explicații.

Dacă ar fi lăsat trupul să cadă, apa ar fi înghițit tot: rușinea, amintirile, serile în care acceptase prea mult, diminețile în care își spusese că merită mai mult și apoi rămăsese totuși. Ar fi spălat urmele atingerilor care acum îi păreau murdare.

Se aplecă și mai mult.

Vârful părului îi atinse aproape suprafața. Degetele se sprijiniră pe margine, încordate. O mișcare scurtă ar fi fost suficientă.

Respirația i se subție.

Hotărârea începu să se adune în ea ca o liniște stranie.

Și atunci, din stânga, o voce de bărbat tăie aerul, caldă, aproape ironică:

– Hei! E o zi frumoasă… dar știi, apa e foarte rece. S-ar putea să capeți o răceală de toată frumusețea.

Cuvintele căzură peste liniștea ei ca o piatră mică într-un lac.

Rak încremeni, dar nu apucă să proceseze replica.

Încercă să se întoarcă brusc, sprijinul îi alunecă pe marginea udă a cheiului și…

– Aaa!

Un plescăit monumental și apa rece o înghiți ca un șoc electric. Paltonul se umplu de apă, rochia i se lipi de trup, părul îi acoperi fața, iar oceanul, care cu un minut înainte părea poetic, deveni brusc o forță brutală și sărată. Rak dădu din brațe haotic.

–Nu… nu știu să înooot!

Înghițea apă, se zbătea, picioarele lovind în gol.

Pe chei, bărbatul,un marinar, oftă teatral.

– Exact ce-mi lipsea azi…

Fără să mai comenteze, își aruncă chipiul și sări. Apa explodă din nou. În câteva mișcări sigure, ajunse la ea. O prinse ferm pe sub braț, întorcând-o pe spate.

–Respiră. Dacă mă îneci, te trimit la antrenamente navale.

Rak încercă să protesteze, dar ieși doar un zgomot indignat și încă o gură de apă.

Doi marinari alergară spre margine.

-Căpitane!

– O scoatem împreună, băieți!

Cu efort coordonat, o traseră pe Rak pe chei. Ea tuși, scuipă apă, își lipi fruntea de betonul rece și rămase acolo câteva secunde, șocată.

Bărbatul ieși din apă râzând ușor, apa șiroindu-i de pe uniforma militară marinărească.

– Confirm, nu ești sirenă. Sirenele înoată mai bine.

Unul dintre marinari îi aruncă o pătură groasă. Bărbatul o înfășură pe Rak cu o eficiență surprinzător de delicată.

-Așa… acum arăți mai puțin ca o tragedie greacă.

Îi ridică mica valiză de pe chei, o apucă pe Rak ușor de umeri și o conduse spre mașina personală, parcată aproape.

Interiorul mirosea a piele curată și a sare de mare.

O așeză pe scaunul pasagerului, îi mai aranjă pătura ca să fie învelită bine.

Zâmbea constant. Un zâmbet solar, calm, ca și cum tocmai salvase o pisică din copac, nu o femeie care aproape se înecase.

– Deci… confirmăm că nu era un ritual de chemare a marinarilor?

Rak tremura.

-Ce?

– Mă întrebam dacă ești o sirenă modernă care atrage căpitani în larg.

Rak îl privi obosită. Apa încă îi curgea din păr.

–Sunteți… imposibil.

El râse cu o tonalitate gravă, joasă. Scoase haine din portbagaj și se schimbă de hainele ude în două secunde chiar acolo, în mijlocul străzii.

Se așeză la volan și porni motorul.

– Numele meu e Kiran Naha. Căpitan de marină. Iar pe tine, sirenă imprudentă, unde te duc?

Rak inspiră adânc.

-Tikrit. La părinții mei.

 -Perfect. Îmi place să predau fiicele rătăcite familiilor îngrijorate.

Demară.

După câteva secunde, Kiran se întoarse vesel spre ea.

-Ai uitat ceva.

Rak îl privi suspicioasă.

– Ce?

– Înainte să plecăm, trebuie să-mi urezi ceva.

– Poftim?

– Vânt la pupa, căpitane. Altfel nu pornim. E urare de bun augur.

Rak îl fixă.

Își dorea doar un pat, o pătură uscată și multă tăcere.

– Vânt la pupa, căpitane… murmură ea.

Kiran clătină din cap teatral.

-Nu te-am auzit. Parcă mă înjuri. Zi-o cu suflet.

Rak închise ochii.

Nu se putea pune cu nebunul ăsta.

Inspiră adânc și strigă:

VÂNT LA PUPA, CĂPITANE!!!

Kiran îndreptă spatele brusc, duse mâna la frunte într-un salut militar impecabil.

– Vânt la pupă? Atunci niciun port nu ne oprește!

Mașina porni lin.

Rak lăsă capul pe tetieră și închise ochii.

„Am terminat cu un afemeiat… și dau peste un nebun.”

Din difuzoare începu să cânte jazz marinăresc vechi.

Kiran se porni să fredoneze. Era o zi minunată. Pescuise o sirenă blondă cu ochi tot atât de albaștri ca marea pe care o iubea atât de mult.