Onoare și prejudecată – Capitolul 13

 Vizita neașteptată

Soarele abia se ridica peste câmpurile ude de ploaie, iar aerul mirosea a pământ reavăn și frunze zdrobite. Moșia lui Darcy strălucea sub roua dimineții, iar caii din grajduri fornăiau liniștiți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Înăuntru însă, liniștea nu mai era un dar, ci o povară.

Elijah stătea în camera lui, cu spatele lipit de ușă, încercând să-și liniștească respirația. Încă îi simțea pe buze sărutul lui Darcy, încă avea pielea marcată de atingerile lui, iar în piept îi ardea promisiunea acelei nopți. Dar liniștea se sfărâmă când auzi pași repezi pe coridor și glasul încordat al unui valet:

„ Domnule Darcy, familia Bennet a sosit.”

Inima lui Elijah se opri o clipă.

Jos, în salonul mare, doamna Bennet intră val-vârtej, cu șalul ud strâns la piept și cu obrajii roșii de griji. În urma ei, domnul Bennet își păstra calmul obișnuit, ironic, dar privirea lui pătrundea cu o grijă pe care o ascundea cu măiestrie.

– Domnule Darcy! izbucni doamna Bennet, abia ce-și aruncase pălăria pe o masă.

– Spuneți-mi, unde este fiul meu? Elijah nu a venit acasă aseară! Ploaia aceea cumplită a căzut peste tot, iar eu nu am închis un ochi de teamă!

Darcy, stând drept lângă șemineu, își păstră calmul aproape imposibil. Doar mâinile lui, strânse la spate, îi trădau tensiunea.

– Doamnă Bennet, vă asigur că fiul dumneavoastră se află bine. L-am oprit aici din prudență, nu puteam să-l trimit pe o astfel de furtună pe drumurile noroioase.

Doamna Bennet își puse mâna la inimă, inspirând adânc.

– O, câtă grijă! Ce gentleman desăvârșit! Am știut eu că domnul Darcy este un protector. Dar totuși… unde este Elijah?

Domnul Bennet, retras lângă o fereastră, își lăsă glasul să cadă molcom, cu ironia obișnuită:

– Dragă mea, băiatul probabil doarme. Nu cred că a fost învățat cu asemenea așternuturi moi.

Darcy își îndreptă privirea spre el și în colțul gurii îi tremură un zâmbet imperceptibil.

Elijah coborî scările încet, ca un om prins între două lumi. Își simțea inima bătând în tâmple, dar chipul îi era aranjat într-o mască calmă. Când privirea mamei lui îl zări, aceasta aproape alergă spre el.

– Elijah! Copile! spuse ea, atingându-i obrajii.

– Doamne, cât m-ai speriat!

– Mamă, sunt bine, răspunse el cu vocea controlată.

– Domnul Darcy a avut bunătatea să mă oprească aici.

Ochii lor se întâlniră. Verde și întuneric, iar în acea clipă, tot ce fusese noaptea trecută se spuse fără glas. Darcy înclină ușor capul, ca un salut secret, iar Elijah își ținu mâinile la spate ca să nu cedeze impulsului de a le întinde spre el.

Doamna Bennet, însă, era prea prinsă de propriile emoții ca să observe nuanțele.

– Ce noroc! Ce providență că tocmai domnul Darcy v-a fost alături! spuse ea, întorcându-se spre gazdă.

– Vă sunt recunoscătoare, domnule, din tot sufletul meu de mamă.

Domnul Bennet își drese glasul, ridicând sprâncenele:

– Da, se pare că trebuie să-i mulțumim domnului Darcy pentru că ne-a păzit fiul de ploaie. Și, poate, de alte furtuni.

Elijah simți cum obrajii îi ard. Darcy, însă, rămase imperturbabil.

Un ceai fu adus în grabă. Doamna Bennet, așezată pe canapeaua mare, își continua tirada despre cât de periculoasă fusese furtuna, despre cum „un băiat ca Elijah” nu putea fi lăsat singur. Domnul Bennet asculta absent, jucându-se cu lingurița, dar ochii lui alunecau din când în când spre fiu și spre Darcy.

Elijah stătea pe marginea fotoliului, cu spatele drept, prefăcându-se atent la vorbele mamei. Dar fiecare simț al lui era prins în privirea lui Darcy. Îi simțea prezența lângă el ca pe o flacără. Încă îi mai ardea pielea unde fusese atins, încă îi mai vibrau buzele de la sărut.

Doamna Bennet se ridică în cele din urmă, mulțumită că și-a găsit fiul teafăr.

– Ei bine, Elijah, acum că știu că ești bine, nu am să te mai cert. Dar de acum, fără asemenea nesăbuințe!

Elijah înclină capul, ascunzându-și zâmbetul amar. Dacă mama lui ar fi știut… dacă ar fi văzut…

Darcy îi deschise ușa cu un gest elegant, privindu-l lung pe Elijah în timp ce familia ieșea. Verdele și întunericul se ciocniră din nou. O secundă furată, un jurământ mut: nu s-a terminat.

Și Elijah știa: dimineața aceea nu era un sfârșit, ci începutul unei lupte. Între ei și întreaga lume.

Trăsura înainta domol pe drumul înmuiat de ploaie, iar roțile lăsau în urmă dâre lucioase ca niște linii trase pe o partitură umedă. Elijah stătea cu mâinile încrucișate pe genunchi, încercând să pară liniștit. Înăuntru însă, totul îi pulsa: buzele încă îi păstrau memoria sărutului, pielea îi fremăta acolo unde fusese atins, iar pieptul îi bătea într-un ritm care-i părea străin. Când moșia lui Darcy rămase în urmă, ascunsă de ramurile grele ale stejarilor, simți o subită răceală, ca și cum se desprinsese dintr-o lumină pentru a intra la loc în lume.

Longbourn-ul îi ieși în întâmpinare cu acoperișurile încă ude și curtea scăldată în luciul subțire al dimineții. Doamna Bennet care ajunse prima în casa lor, îl aștepta în prag, cu șalul strâns pe umeri și cu privirea acelei victorii materne care nu acceptă replică.

– Elijah! Slavă Domnului!… spuse ea, ridicând brațele ca la o binecuvântare.

– Ai făcut o grijă din mine, copile. Dacă nu era bunătatea domnului Darcy, cred că m-aș fi prăbușit pe loc de emoție!

Îl trase în salon, învăluindu-l într-un torent de cuvinte. În timp ce slujnica aducea ceai, doamna Bennet își lua avânt:

– Ei bine, cum te-ai simțit? Camera a fost pe măsura reputației? Te-ai odihnit cât de cât? Să știi că m-am gândit: la balul de săptămâna viitoare trebuie să fii cel puțin atât de splendid pe cât ai fost găzduit. O eșarfă verde smarald, da! Și nasturi de sidef. O, Elijah, dacă vei dansa măcar un reel cu Lady Arabella, toate mamele vor…

– Dragă, îl sufoci, interveni calm domnul Bennet, apărut în ușă, cu ziarul pliat și un zâmbet viclean.

– Lasă-i măcar ceaiul, ca să poată supraviețui până la nasturii de sidef.

Elijah își întoarse capul; privirea tatălui era o punte discretă. Îi mulțumi scurt, aproape invizibil, și sorbi o gură de ceai. Doamna Bennet, însă, își reluă imediat marșul:

– Și să nu uităm vizitele! Doamna Philips dorește să te vadă, iar doamna Goulding… Ei, dar o să avem timp. Va trebui doar să fii disponibil, să zâmbești și să lași lumea să te observe. Așa se intră în cercurile bune, dragul mamei.

Elijah simți cum fraza „să te observe” îl lovește în tâmple. Își ținu spatele drept, lăsă ceșcuța pe farfurioară și, cu acea politețe impecabilă care-l apăra, răspunse liniștit:

– Voi face ceea ce este cuviincios, mamă.

Câteva clipe mai târziu, domnul Bennet îi făcu un semn abia perceptibil. Elijah se ridică, scuzându-se cu un pretext despre o scrisoare de verificat, și îl urmă în biroul întunecat, mirosind a hârtie, cerneală și lemn vechi. Ușa se închise. Tăcerea din încăpere era alt soi de muzică.

– Presupun, spuse domnul Bennet, așezându-se la birou.

– Că ploaia nu a fost singurul motiv pentru care ai rămas la moșie.

Elijah își simți gâtul strângându-se. Privirea tatălui nu era aspră, ci limpede, aproape blândă, cu o ironie care-l ocrotea.

– Tată… nu știu cât pot spune fără să stric ceva ce abia se înfiripă.

– Atunci spune-mi atât cât să știu cum să te apăr, rosti domnul Bennet, simplu.

– Restul va avea timp.

Elijah inspiră adânc. Între el și bărbatul din fața lui se întinse o punte nevăzută.

– Nu pot… nu vreau să merg pe drumul pe care îl visează mama. Îmi doresc… altceva. Alt cuvânt nu am acum.

Domnul Bennet închise ochii o clipă, ca și cum ar fi semnat în sinea lui o hârtie de care nu avea nevoie pe masă.

– Înțeleg. Cât despre bal și Lady Arabella  îți promit că voi ține frâul, atât cât pot. Mă tem însă că nu voi putea opri râurile, doar le pot devia cursul mai lin. Te descurci cu restul?

Elijah simți un val de recunoștință urcându-i în piept.

– Mă voi strădui.

– Bine, zise tatăl, ridicându-se.

–  Iar despre domnul Darcy , nu-mi spune nimic. Să-l văd eu însumi. Am ochi buni pentru oameni și pentru tăcerile lor.

Zâmbi fără să-și arate dinții, apoi deschise ușa. Dincolo, glasul doamnei Bennet era deja din nou în plină desfășurare.

Ziua se prelinse ca mierea, grea și strălucitoare. Doamna Bennet trimise bilețele, anunță vizite, vorbi despre croieli, flori, lumini. Elijah o ascultă, prezent și absent deopotrivă, ancorat în fiecare gest și totuși departe, într-o grădină de piatră în care ploaia lovea ferestrele în ritmul inimii lui. De câteva ori își surprinse reflecția în sticla ușilor: un chip calm, ochi verzi în care ardea ceva ce numai el știa.

Spre seară, se retrase în odaia lui. Deschise fereastra: aerul proaspăt, spălat de ploaie, mirosea a iarbă și a pământ reavăn. Se așeză la birou, scoase hârtie, dar pana îi rămase suspendată. Ar fi putut scrie: „Dorul este o sabie, ai spus. Eu adaug: sabie ce taie și leagă.” Sau: „Când ai închis ușa salonului, am știut că lumea poate fi ținută la distanță.” În locul cuvintelor, trase doar o singură linie subțire pe marginea foii, ca o dâră de roată pe un drum de noroi. O pliază cu grijă  nu pentru a o trimite, ci pentru a o ascunde.

Bătu cineva la ușă. Doamna Bennet intră cu pași hotărâți, un zâmbet larg fixat pe față.

– Mâine dimineață, la modist, anunță.

– Și după-amiază, la doamna Goulding. Apoi… o probă de dans, nu strică. Mai e puțin până la bal. Trebuie să fii… strălucit.

– Voi fi îngrijit, mamă, zise Elijah, fără a promite mai mult.

Când rămase din nou singur, se lăsă pe spătarul scaunului. În piept, dorul nu mai înțepa, ci ținea ritmul, regulat, ca o toacă. Își închise ochii și văzu, nu portretele visate de maică-sa, ci focul din șemineu, ușa închisă, respiratul la unison, palma care îl trăgea spre viață. Deschise ochii cu un zâmbet scurt, aproape copilăresc.

„O să reușim”, își spuse, fără glas. „Pe tăcute. Prin dimineți împărtășite și seri furate. Prin cuvinte alese și tăceri care țin loc de jurământ.”

Afară, o ultimă picătură a alunecat de pe streșini. În curte, un sturz cânta, de parcă ar fi repetat tema unei muzici doar de ei știute. Iar Elijah, în odaia lui, își legă promisiunea nu de hârtie, ci de respirație: la bal, în vizite, în toate zilele care vin, își va purta masca. Dar sub ea, va rămâne același, cel care, ori de câte ori închide ochii, vede un bărbat în halat, o lampă aprinsă, un foc care nu se stinge. Și o ușă între camere care, de acum înainte, nu va mai fi niciodată cu adevărat închisă.

Seara balului aduse în oraș o agitație ce se simțea în fiecare stradă luminată de felinare. În sala cea mare, candelabrele scânteiau ca niște sori răsturnați, aruncând lumini aurii peste oglinzile înalte și rochiile de mătase ale doamnelor. Muzica unui cvartet răsuna unduitor, iar râsetele și șoaptele umpleau aerul ca un parfum prea dulce.

Elijah păși înăuntru alături de părinții săi. Îmbrăcat într-un costum impecabil, cu eșarfa verde smarald pe care mama lui o alesese cu grijă, atrase imediat privirile. Verdele ochilor lui, luminat de lampadare, părea să vibreze în acord cu mătasea fină. Își simți trupul devenind, fără voia lui, un spectacol pentru priviri străine.

Doamna Bennet îl ținea strâns de braț, mândră ca niciodată. Ochii ei dansau peste mulțimea de fețe, sorbind fiecare clipă în care fiul ei era măsurat din priviri de mamele cu fete de măritat.

– Vezi, Elijah, îi șopti ea triumfătoare, toate aceste domnișoare îți caută privirea.

– Trebuie doar să zâmbești și să dansezi. În seara aceasta, lumea e la picioarele tale!

Elijah zâmbi scurt, cu politețea aceea impecabilă pe care și-o construise ca o armură. În jurul lui, domnișoare în rochii colorate își plecau capetele, iar mamele lor murmurau evaluări ascunse. Dar tot acest spectacol nu avea nicio putere asupra lui.

Într-un colț retras, aproape de o coloană acoperită cu iederă decorativă, îl zări pe Darcy.

Inima i se opri, apoi începu să bată cu o forță care îi cutremură întregul trup. Era acolo, înalt, solemn, cu brațele la spate și privirea îndreptată spre mulțime, dar în ochii lui Elijah nu mai era nimeni altcineva. Totul în jur deveni un zumzet îndepărtat.

Voia să meargă spre el, să-i simtă din nou privirea, dar brațul mamei lui îl ținea prins. Doamna Bennet îl purta de colo-colo, prezentându-l, făcându-l să salute, să zâmbească, să se plece ușor. Între fiecare gest, Elijah ridica privirea, și acolo, în colț, ochii lui Darcy rămâneau ațintiți spre el, într-un magnetism mut.

Dar liniștea aceea interioară fu frântă de o altă apariție. În partea opusă a sălii, Wickham.

Purta un zâmbet ironic, acea mască de șarm care cucerea priviri naive, dar care pentru Elijah era acum mai limpede decât oricând: un șarpe în haină de gentilom. Ochii lui se opriră o clipă pe Elijah, strălucind batjocoritor, apoi alunecară spre colțul unde stătea Darcy.

Zâmbetul i se lăți, iar pașii lui porniră direct spre bărbatul care îi purta ura și gelozia de atâta timp.

Elijah simți cum sângele i se retrage din obraji. Brațul mamei lui era încă încleștat, dar privirea lui rămăsese fixată pe cei doi.

Wickham ajunse în fața lui Darcy și se înclină ușor, cu un gest exagerat, de parcă ar fi ironizat însăși politețea. Darcy îl privi cu răceala de gheață a unui bărbat care nu mai are timp de teatru.

Nu auzea cuvintele, dar Elijah le putea citi în privirile lor. Wickham vorbea mult, cu zâmbetul acela alunecos, apropiindu-se prea mult, gesticulând. Darcy îl asculta drept, fără să clipească, dar privirea lui era un pumn de fier.

Oricât de politicoase păreau gesturile, Elijah știa: nimic nu era civilizat acolo. Era un duel, travestit în conversație.

Inima îi bătea nebunește. Ar fi vrut să fie lângă Darcy, să-l apere, să-i spună că vede jocul lui Wickham și nu se lasă înșelat. Dar era prins în șoaptele mamei sale și în privirile mărunte ale celor din jur.

– Elijah, dragul meu, vezi-o pe domnișoara Pratt? O încântătoare fată, educată la Bath. Ar trebui să o inviți la un dans, îi spunea doamna Bennet, dar Elijah nici măcar nu o zări.

Ochii lui erau lipiți de colțul sălii.

Wickham își apropie buzele de urechea lui Darcy, șoptind ceva. Darcy tresări ușor, dar nu schiță alt gest decât ridicarea lentă a unei sprâncene și o replică scurtă, seacă, care îi tăie zâmbetul lui Wickham pentru o secundă.

Elijah simți o bucurie amară. Îl cunoștea suficient pe Darcy cât să știe că fiecare cuvânt rostit acolo era tăios, precis, ca o lamă.

Dar Wickham nu renunță. Se retrase doar un pas, apoi îi aruncă o privire peste umăr lui Elijah, de parcă ar fi spus: te văd, știu ce ascunzi. Zâmbetul lui plin de insinuări era suficient ca Elijah să-și simtă stomacul răsucindu-se.

Darcy, însă, nu îi urmă privirea. Rămase fixat pe Wickham, cu acea răceală care spunea mai mult decât o mie de insulte. Era un zid, un bastion.

Elijah își mușcă buza până simți gustul sângelui. În sala aceea, sub luminile aurii, printre rochii colorate și râsete false, se afla între două focuri. Lumea îl privea ca pe un tânăr promițător, mamele îl măsurau ca pe o pradă, Wickham îl fixa ca pe o țintă, iar inima lui se smulgea doar spre un singur om: Darcy.

Și în acea clipă, Elijah înțelese ceva. Balul nu era o sărbătoare. Era un câmp de bătălie.