Onoare și prejudecată – Capitolul 14

Umbre pe terasă

Muzica valsului răsuna încă, iar sala era plină de fețe zâmbitoare, pahare de cristal și rochii care foșneau ca valurile mării. Dar în colțul unde Wickham încă vorbea, Darcy se desprinse brusc. Îl lăsă pe rivalul lui cu vorbele neterminate, fără să-i mai arunce măcar o privire, și își îndreptă pașii siguri spre grupul familiei Bennet.

Elijah îl zări venind, iar inima îi bubuia în piept. Darcy nu părea încordat, nici rece. Pe chipul lui se întinsese un zâmbet cald, larg și surprinzător de sincer, un zâmbet care îl făcu pe Elijah să uite de tot și de toate pentru o clipă.

– Doamnă Bennet, domnule Bennet, spuse Darcy cu o reverență perfectă.

– O seară încântătoare, și cu atât mai mult pentru că am ocazia să vă salut.

Doamna Bennet aproape se înclină ea însăși, îmbătată de onoarea conversației.

– Domnule Darcy, ce surpriză plăcută!

Darcy își întoarse apoi privirea către Elijah. Verdele ochilor lor se întâlni cu întunericul acela care strălucea ca o noapte plină de stele.

– Domnule Bennet, v-aș putea ruga pentru câteva clipe din timpul dumneavoastră?

Elijah nu așteptă să audă aprobarea mamei. Inima îi striga deja da. Înclină capul scurt și răspunse:

– Cu plăcere.

Se îndepărtară împreună, traversând sala, sub privirile discrete ale celor din jur. Ajunseră la ușile mari care dădeau spre terasă, iar aerul răcoros al nopții îi învălui ca o binecuvântare.

Lămpile din grădină ardeau slab, iar deasupra lor cerul era presărat cu stele palide. În depărtare, muzica se stingea ca un ecou, lăsând doar tăcerea complice a umbrei.

Darcy se opri lângă balustrada de piatră. Întinse o clipă mâna, ca și cum ar fi vrut să atingă peisajul, dar o lăsă să cadă și se întoarse spre Elijah.

– Wickham, spuse el simplu, cu voce joasă.

– Crede că a descoperit ceva.

– Bănuiește. Poate chiar speră să găsească un adevăr acolo unde își imaginează el umbre. Dar să știți, domnule Bennet, că eu nu i-am dat niciun motiv, niciun semn.

Elijah își simți stomacul strâns.

– Și dacă va încerca să vă încolțească?

Darcy își ridică privirea, fermă și limpede.

– Atunci va găsi un zid. Nimic mai mult.

Cuvintele acelea îl liniștiră și îl neliniștiră deopotrivă. Elijah făcu un pas mai aproape, simțind cum aerul dintre ei se umple de dorință. Privirea lui Darcy era intensă, dar nu mai era rece. Era o flacără mocnită, gata să ardă.

Și atunci, din umbre, se auzi un zgomot de pași.

– Domnilor…

Glasul acela îi făcu să tresară. Wickham ieși din întuneric, cu un zâmbet larg pe chip, de parcă intrase într-o scenă pregătită doar pentru el. Se apropie încet, făcându-și pașii să răsune pe podeaua de piatră.

– O, ce loc minunat ați ales pentru o conversație privată, spuse el, cu un accent pe ultimul cuvânt care mușca.

– Privirile din sală n-ar fi fost atât de… indulgente.

Elijah își simți sângele în obraji. Darcy, însă, rămase de piatră.

– Domnule Wickham, spuse el rece.

– Vă recomand să vă ocupați de dansuri, nu de conversații pe care nu sunteți invitat să le ascultați.

Wickham ridică din sprâncene, prefăcându-se surprins.

– Dansurile? Ah, domnule Darcy, mie întotdeauna mi-a plăcut să privesc mai mult decât să dansez. Uneori, două priviri care se întâlnesc pot spune mai mult decât o sută de pași pe muzică. Nu-i așa, domnule Bennet?

Ochii lui se fixară pe Elijah, strălucind cu o insinuare otrăvitoare.

Elijah simți cum mâinile îi tremură, dar nu spuse nimic. Îl lăsă pe Darcy să vorbească.

– Vă recomand să vă păstrați observațiile pentru dumneavoastră, replică Darcy, mai tăios acum.

Dar Wickham râse scurt, un râs fără bucurie.

– Oh, nu am să spun nimic. Încă. Unele adevăruri trebuie doar lăsate să plutească în aer. Cei atenți le vor simți oricum.

Își trecu mâna peste reverul hainei, apoi se înclină ironic.

– Vă las să vă bucurați de noapte, domnilor. Dar amintiți-vă: lumea are urechi chiar și acolo unde pare tăcere.

Se retrase încet, cu pași măsurați, dispărând din nou în întuneric.

Tăcerea care se lăsă după plecarea lui era mai grea decât orice cuvinte. Elijah își mușcă buza și își ridică ochii spre Darcy. Verdele și întunericul se întâlniră din nou, pline de neliniște și dorință.

Darcy făcu un pas și îi prinse mâna, strângând-o cu putere.

– Să nu vă temeți. Nu lui îi aparține adevărul, spuse el, cu o siguranță care ar fi mutat munții.

Elijah simți cum acel gest mic, acea presiune caldă pe mâna lui, era mai mult decât o promisiune. Era o armă împotriva oricărei umbre.

Din interior se auzeau din nou râsete, muzica unui reel și vocile vesele ale balului. Afară însă, pe terasa unde flăcările de la felinare pâlpâiau în noapte, doi bărbați știau că jocul abia începuse.

Darcy nu-i dădu drumul mâinii lui Elijah. Îl ținea strâns, de parcă acel contact era singura ancoră. În ochii lui, întunecați și arzători, se citea o luptă: între reținerea impusă de reguli și dorința de a spune totul.

Elijah ridică privirea. Verdele ochilor lui sclipea sub lumina felinarului, neliniștit, plin de întrebări.

– Ce a vrut să spună? întrebă, glasul lui tremurând.

– De ce vorbește așa?

Darcy inspiră adânc.

– Pentru că el trăiește din minciuni și insinuări. Pentru că nu știe altă cale decât otrava. Și pentru că… a înțeles ceva. Ceva ce nu pot ascunde de ochii lui.

Elijah își lăsă mâna să rămână în a lui, dar simți cum sângele îi ardea în obraji.

– Atunci… înseamnă că lumea va înțelege și ea?

Darcy îi prinse palma cu ambele mâini, ca un jurământ.

– Nu. Lumea vede doar ce vrea să vadă. Dar eu nu pot să trăiesc în continuare cu gândul că tot ce simt trebuie îngropat.

Se apropie un pas, atât de aproape încât Elijah simți respirația lui caldă amestecându-se cu frigul nopții.

– De când v-am văzut prima dată, spuse Darcy cu glas joasă,

– Mi-am jurat că vă voi ține la distanță. Că nu voi lăsa nimic să trădeze ceea ce se frângea în mine. Dar în fiecare zi, în fiecare privire, în fiecare tăcere împărtășită, m-ați sfâșiat. Elijah… nu mai pot.

Elijah închise ochii o clipă, ca să-și stăpânească valul de emoții. Când îi deschise din nou, privirea lui era limpede, hotărâtă.

– Și eu m-am mințit. Am încercat să mă conving că sunteți doar un om supărător, un bărbat rece, un zid imposibil de trecut. Dar zidul acesta… a devenit singurul loc unde simt că aparțin.

Darcy oftă scurt, ca un om eliberat din lanțuri. Își ridică mâna și i-o puse pe obraz, degetele lui fierbinți tremurând ușor.

– Dacă v-aș putea proteja de toată lumea, aș face-o. Dar nu pot. Tot ce pot să vă ofer este acest adevăr: vă iubesc, Elijah. Într-o tăcere care mă omoară și într-un dor care mă renaște.

Elijah simți cum întreaga lui ființă se cutremură. Lacrimile îi umeziră ochii, dar nu le ascunse. Își lipi fruntea de a lui Darcy și șopti:

– Și eu… deși mi-e teamă, deși nu știu cum, nu pot să mă opresc.

Pentru câteva clipe, nu existau reguli, nici convenții, nici ochi curioși. Doar două suflete care își spuneau adevărul la marginea unei lumi ce nu i-ar fi iertat.

Din interior, orchestra schimbă melodia, iar o pereche de dansatori deschise ușile mari. Lumina și zgomotul inundară terasa pentru o clipă, forțându-i să se desprindă. Elijah făcu un pas înapoi, iar Darcy își înăspri expresia, redevenind gentlemanul ireproșabil.

Dar între ei, legătura fusese pecetluită. Nicio privire, niciun cuvânt nu putea șterge ce spusese noaptea aceea.

Elijah își îndreptă spatele și își fixă zâmbetul politic pe chip. Darcy, la rândul lui, înclină capul scurt, pregătit să reintre în lume.

Și totuși, în clipa în care trecură pragul înapoi spre bal, mâinile lor se atinseseră pe ascuns, iar acea atingere, scurtă și interzisă, valora mai mult decât toate cuvintele rostite.

Sala de bal vibra sub acordurile orchestrului, un vals amplu ce ridica inimile și făcea rochiile să foșnească precum valurile unei mări albe. Domnișoarele râdeau în șoapte, domnii își ajustau manșetele și zâmbetele, iar doamnele priveau cu atenția rapace a celor care vânează alianțe mai degrabă decât pași de dans.

Elijah rămase retras lângă mama lui, gândurile încă arse de discuția de pe terasă. Inima îi bătea nebunește, dar chipul îi era calm, impecabil. Încerca să-și regăsească liniștea, însă doamna Bennet nu-l lăsa nicio clipă în pace.

– Elijah, ești orb? îi șopti ea, cu glasul scurt și ascuțit.

– Domnișoara Arabella te privește de un sfert de oră! Este fiica nepoatei reginei, ai putea măcar să-i arăți atenție. Este educată, grațioasă și… se uită la tine de parcă ai fi însuși prințul din povești.

Elijah simți cum își strânge buzele. Gândul că privirea lui trebuia să se desprindă de colțul sălii unde Darcy stătea, sobru și înalt, îl făcea să se simtă sfâșiat. Dar mama lui aștepta, iar lumea privea.

Își întinse mâna, traversă câțiva pași și se opri în fața domnișoarei Arabella. Era o fată delicată, cu părul prins în bucle aurii și cu un zâmbet timid, dar sincer. Se înclină politicos.

– Mi-ați face onoarea unui dans?

Ochii ei se aprinseră și răspunse cu o reverență scurtă:

– Cu plăcere, domnule Bennet.

Murmure de satisfacție se ridicară dinspre marginile sălii. Doamna Bennet aproape aplauda cu privirea, trufașă de parcă tocmai câștigase o bătălie personală.

Se lăsară purtați de ritmul valsului. Elijah își așeză mâna dreaptă pe spatele delicat al partenerei, iar mâna stângă îi prinse ușor palma. Pașii îi ieșiră impecabil, învățați din copilărie, dar mintea îi era departe.

Arabella îi zâmbi cu o căldură inocentă.

– Sunteți un dansator desăvârșit, domnule Bennet.

– Încerc să nu-mi calc partenera pe rochie, replică el, cu un zâmbet mic, politicos.

Ea râse ușor, muzical. Dar pentru Elijah, râsul ei nu ajungea la inimă. Pentru că inima lui era prinsă în alt ritm, în altă privire.

În fiecare rotire, în fiecare pas de trei timpi, ochii lui alunecau inevitabil peste umărul Arabellei, căutându-l pe Darcy. Și acolo îl găsea: înalt, drept, cu brațele încrucișate, urmărindu-l. Privirea lui Darcy era un amestec de mândrie și durere, un întuneric scânteietor care părea să ardă dincolo de zidurile convențiilor.

Elijah simți cum îi tremură mâna pe spatele Arabellei. Își recapătă rapid controlul, dar sufletul îi dansa în altă parte. Fiecare pas pe podea era un compromis, fiecare rotire o trădare pe care o simțea în piept.

– Este o seară minunată, nu-i așa? întrebă Arabella, cu sinceritate.

-Muzica, atmosfera… totul pare desprins dintr-un vis.

Elijah înclină capul.

– Da, minunată.

Dar în glasul lui, visul suna gol. Pentru că adevăratul vis îl aștepta în colț, cu privirea aceea care spunea mai mult decât o mie de declarații.

Valsul se încheie. Elijah își conduse partenera până la marginea ringului, înclinându-se respectuos. Arabella îi zâmbi, roșie în obraji, încântată de atenția primită. Mamele murmurau deja între ele, măsurându-l cu ochi iscoditori, croind planuri și alianțe în șoapte.

Doamna Bennet, triumfătoare, îi făcu un semn scurt, aprobator.

Dar Elijah nu mai auzea nimic. Toate aplauzele, toate privirile, toate planurile sociale se stingeau într-o mare de zgomot îndepărtat. Singura privire care conta era aceea pe care o simțea ca o flacără pe ceafă.

Se întoarse și îl zări din nou pe Darcy. Nu se mișcase. Nu zâmbea. Dar ochii lui, întunecați și arzători, spuneau totul.

Elijah inspiră adânc, încercând să-și liniștească sângele. Știa că fusese doar un dans. Știa că lumea cerea asta. Dar pentru inima lui, fiecare pas fusese un cuțit.

Și, în acea clipă, își spuse cu o claritate dureroasă: dacă trebuia să joace un rol pentru lume, îl va juca. Dar adevărul nu mai putea fi negat. Adevărul avea ochii întunecați și ardea în fiecare colț de privire al domnului Darcy.