Până la tine – Capitolul 5

Problema

– Sunt la Doi Chang Dao. Semnalul nu este foarte bun…Ah, îmi pare rău.

Sila se opri din mers și se întoarse să se uite la clientul său pentru a monitoriza comanda așa cum îi era obiceiul. O siluetă fragilă cu păr castaniu deschis, în mijlocul unui grup,  care era vizibilă doar din spate, îi amintea de cineva pe care îl lăsase în urmă la hotelul din centrul orașului în acea dimineață.

Semăna…

– Pha Liang, mașina este pregătită.

Picioarele lui zvelte erau pe cale să facă un pas înainte spre sursa sunetului, dar trebui să se oprească.

Chakkrit își urmă stăpânul până la locul în care era zarvă mare.

Făcu un semn din cap spre una dintre angajate care veni repede să-l vadă.

–  Du-te și vezi dacă acel client are nevoie de ajutor sau nu.

–  Da, Khun Chakkrit.

 – Pha Liang, mergem imediat acasă sau ai de gând să stai să aștepți și să vezi mai întâi? îl întrebă Chakkrit pe stăpânul său, înțelegând că Pha Liang era probabil îngrijorat pentru clienții săi, ca de fiecare dată.

– E în regulă, plecăm, spuse bărbatul înalt cu o voce joasă în fața parcării.

Era mereu atent la micile detalii. Puțini știau că angajații pe care îi selecta Sila erau suficient de eficienți pentru a face față oricărui eveniment sau problemă.

Bun, prin urmare, nu trebuia să stea să se uite prea mult.

–  Ești rănit undeva? strigă vocea celuilalt.

Saitharn clătină din cap întrebându-se cine era victima.

Cine se ciocnise de cine, mai exact?

– Dacă eu am fost cel care s-a lovit accidental de tine, îmi cer scuze, nu eram atent.

–  Nu, domnule, e vina mea, îmi pare rău că nu v-am observat. Îmi cer scuze din nou, spuse o tânără într-o rochie fluidă și o pălărie mare pe un ton vinovat. În acel moment sosi angajata hotelului.

– Khun, vă pot ajuta cu ceva?

–  Nu am nimic, doar ne-am ciocnit puțin, vă rog să mă scuzați.

Silueta subțire se apropie și așteptă într-un colț al zonei holului. Se uita spre soarele care era pe cale să apună în fața lui. Era o imagine frumoasă care îi aducea liniște sufletească. Era ca și cum ar fi stat și s-ar fi uitat la un tablou.

Artă la scară largă creată de natură.

Era ceva de care fusese departe atât de mult timp încât aproape că uitase că există așa ceva în lume. Așteptase mult timp ca să vadă cu ochii lui o asemenea splendoare.

– Am un loc liber, Khun Saitharn, dar nu în căsuțe. A mai rămas doar o cameră în clădire.

Subordonatul lui Mueang Fai care se transformase temporar în șofer îi dădu cheia camerei.

– Da, știu. Khun Mueang Fai a sunat să-mi spună acum câteva clipe.

– Totuși, Președintele vă reamintește că dacă aveți nevoie de ceva, ar trebui să mă sunați.

Subalternul îi întinse o carte de vizită de mărime normală. Saitharn o acceptă apoi o luă și o puse în geantă pentru a-l face să se simtă confortabil.

– Ah, da, vreau o mașină. Poți să-mi găsești una sau nu?

 – Puteți lua mașina mea.

– O, chiar? Dar tu vei găsi una?

– Voi găsi, nu vă îngrijorați, Khun Saitharn. E mai importantă pentru d-voastră. În această regiune, dacă nu ai mășină, e foarte greu să faci ceva, spuse persoana , îndesând cheile în mâna fină și aproape forțându-l să nu refuze.

Saitharn simți că subalternul era ca Mueang Fai, dictatorial, dar știa să vorbească pentru a te face să-i respecți ordinele.

Saitharn rămase singur, după ce subalternul plecă. Camera în care  dormea în această seară era la etajul 5 în hotel. Era o cameră cu un pat mare de o persoană cu vedere spre munte. Priveliștea era frumoasă, dar nu era cel mai frumos unghi din acest hotel.

Citise recenziile. Majoritatea turiștilor tindeau să aleagă micile case din jurul hotelului. Ei voiau să vadă priveliștea plantațiilor de ceai care se întindeau în jur cât  vedeai cu ochii. Fundalul era înconjurat de munți, iar dimineața puteai admira ceața și priveliștea soarelui, în timp ce noaptea se vedeau foarte bine stelele. Puteai admira și o lună frumoasă, dacă te întindeai la pământ cu fața spre cer. Era un loc care valora mii de baht, dar cu o priveliște de milioane. Suna copleșitor dar Saithtarn nu le găsise prea exagerate în momentul sosirii. Chiar dacă primise o cameră care nu avea o poziție ideală sau nu era cea mai bună de la Phu Saeng Dao Hotel, totuși priveliștea din fața lui, care îi apăruse în ochi la acel moment o considerase foarte frumoasă. Saitharn nu coborî să ia cina, pentru că încă se simțea obosit. Era obosit după călătorie, deci primul lucru pe care îl făcu la Phu Saeng Dao Hotel nu fu să mănânce faimoasa mâncare nordică, ci se scufundă în apă caldă pentru a-și relaxa corpul. Picioarele frumoase, subțiri erau întinse sub jetul de apă caldă și ținea ochii închiși cu capul aplecat pe marginea căzii, în timp ce se gândea la activitățile de mâine. Voia să meargă cu mașina, dimineața, la o plimbare printre plantațiile de ceai. Voia să facă poze cu peisajele din regiunea de nord dar trebuia să aștepte să-i revină buna dispoziție.

……………………………………………………………………………..

Saitharn nu mai condusese de câteva luni.

Omulețul era ocupat cu reglarea scaunului și a oglinzilor dinăuntrul și din afara mașinii. Făcu asta aproape 20 de minute înainte ca totul să fie la locul său. Centura de siguranță fu trasă de mâna sa subțire și blocată pe loc, conform regulilor. Traficul și securitatea mergeau mână în mână. Respirația sa fierbinte contrasta cu aerul rece al dimineții. Saitharn rula încet, conform navigatorului GPS. Prima atracție turistică a zilei pe care o alesese era Izvorul Termal Nam Phu Ron. Era la doar 5 sau 6 km de hotelul Phu Saeng Dao. Aerul de dimineață în Doi Chang Dao era răcoros și confortabil. Saitharn deschise geamul pentru a lăsa să intre aerul rece în loc de aerul condiționat al mașinii. Norocul lui era că drumurile de aici nu erau șerpuite și nu aveau viraje ca cele de pe dealurile înalte. Aici drumurile erau plate cu benzi largi pe care se conducea confortabil. Indicatorul pentru izvoarele termale îl duse pe un drum care traversa un mic sat. La capătul drumului era imposibil să conduci mai departe așa că Saitharn alese să lase mașina într-o parcare naturală și continuă drumul pe jos, mâinile lui subțiri strângând haina, în timp ce vântul sufla aducând răcoare cu el.

– Kai Jao, Kai[1] Jao[2]! se auzi vocea unei femei de vreo 60 de ani, îmbrăcată într-o ținută normală de sătean. Ea stătea în picioare, strigând și vânzând lucruri pe un stand, sub un copac pe marginea drumului. Ea avea o tarabă care părea să aibă aranjate diverse feluri de fructe și de legume pe care le vindea pe ambele părți ale drumului. Femeia vindea mâncare, dar existau și multe tipuri diferite de suveniruri, toate fiind obiecte de artizanat.

– Voi lua 6 ouă, spuse Saitharn oprindu-se în fața tarabei.

Vârful unui deget subțire indică ouăle de prepeliță dintr-un coș mic. Intenția lui era să cumpere ouă proaspete pentru a le fierbe, conform recenziilor.

– 6 ouă 20 de baht, răspunse femeia în dialectul local cu un zâmbet amabil.

Saitharn nu prea o înțelegea.

– 20 de baht, nu?

–  Poți să le iei și să le fierbi în izvorul fierbinte. Le lași să fiarbă și apoi le mănânci.

Saitharn o asculta atent , dar nu reușea să distingă cuvintele. Încerca să ghicească la întâmplare din gesturile celei care vorbea. Se înțelegea că trebuia să lase ouăle să fiarbă înăuntru. Și ce altceva? Vrei să le fierb înăuntru?

– Mulțumesc.

– Ești binevenit. Distrează-te la cumpărături.[3]

– Cu multă plăcere.

Întinse mâna pentru a lua ouăle și le ținu bine. După ce își făcu un selfie cu ouăle, continuă să meargă. Un miros de cartofi copți  și de porumb fiert parfumat pluti și îi umplu nările de încântare. Saitharn aruncă o privire la mâncarea de pe marginea drumului și își înăbuși dorința. Nu voia să poarte prea multe lucruri cu el.

…………………………….

Misiunea de fierbere a ouălor părea să meargă bine. Saitharn stătu și urmări procesul pe măsură ce timpul trecea.

Cinci minute mai târziu, ouăle proaspete erau fierte. Băiatul ridică un ou de prepeliță, îl curăță de coajă și începu să îl deguste admirând frumusețea peisajului.

Nu știa dacă cineva l-ar fi crezut…era pentru prima dată când el făcea așa ceva singur. Buzele lui Saitharn se ridicară ușor într-un zâmbet.

Ridică mâna pentru a face o fotografie din nou cu ouăle fierte în mână. El voia doar să marcheze momentul.

Saitharn Wattanawanich, în vârstă de 24 de ani, reușise să fiarbă un ou.

De fapt, voia să spună cuiva despre asta, dar el știa că nimeni n-ar veni să-l laude cât de bun este. S-ar fi putut chiar să râdă de el. Soarele blând al dimineții începu să răsară alungând ceața și aerul rece al dimineții. Saitharn mâncase aproape toate ouăle, mai rămăsese doar unul. Se ridică, se întoarse pe drum, se plimbă și exploră zona înconjurătoare până când fu mulțumit.

……………………………………………….

Parcarea din zona satului începuse să se aglomereze de mașini.  Erau și mulți oameni care se plimbau. Saitharn se opri să cumpere un porumb prăjit înainte de a se întoarce la mașină pentru a se pregăti să plece în sat, spre următoarea atracție. Saitharn fredona un cântec  și era într-o dispoziție bună. Pe ambele părți ale drumului erau copaci înalți care își aplecau ramurile formând un tunel. Saitharn se simțea înviorat dar, fericirea din viața tânărului Wattanawanich nu dura niciodată mult. O mașină de lux ieși cu viteză de pe aleea laterală. Distanța creată era suficientă pentru ca Saitharn să o evite și să treacă pe o altă bandă dar acolo, un câine era pe cale să traverseze drumul în aceeași direcție. Saitharn ezită.

Tit- tiiit!!!

Sunetul claxonului răsună pe tot drumul. Trebuia să ia o decizie care necesita rapiditate. Saitharn trebuia să aleagă între a se răni sau a provoca moartea cățelului. La fel de repede ca gândul, bărbatul decise să frâneze pentru a controla mașina, claxonă puternic și intră în mașina de pe partea opusă.

Da…și ce?…Accident de mașină…Voi fi rănit…cred…dar mai bine eu decât cățelul ăla…

Părea prostesc, dar Saitharn nu mai voia să facă pe nimeni să moară, fie că era o persoană, fie că era un animal mic.

 Nu, nu va mai lăsa pe nimeni să moară, nu din cauza lui…

ZBANG!!!

Forța coliziunii făcu ca centura să se blocheze, securitatea funcționă mototolind sub airbag corpul mic al persoanei. Mașina mică se izbi în mod ferm de partea adversă în portiera laterală  înainte ca totul să se oprească. Brațul lui Sitar fu lovit și simți o durere în piept. Băiatul  icni strângând strâns volanul cu un nod în partea stângă a pieptului. Inima îi bătea repede și neregulat din cauza șocului. Acest eveniment îl apropiase foarte mult de moarte, dar totul se sfârșise cu bine.

Cioc, cioc, cioc!

– Coboară! Coboară acum! Coboară!

Auzi o voce ascuțită și un deget bătea în geam, o voce care exprima emoție și furie. Saitharn respiră adânc înainte de a împinge portiera și de a ieși din mașină, cu fața albă ca varul. O fată într-o rochie deschisă la culoare, mai mică decât el, dar care din cauza tocurilor era cu 4 sau 5 cm mai înaltă, se agita strigând.

– Alo, nu te uiți când conduci?! Ai de gând să te sinucizi?!

Tânăra tremura încă, dar părea trează și speriată și cu o voce mică și ascuțită lansa atacuri verbale împotriva lui Saitharn, fără să se gândească și la greșeala ei.

Băiatul nu spunea nimic, nu se certa, nu contraria. Doar privea și cerceta expresia feței celeilalte părți cât putea de atent. Scoase în secret un oftat de ușurare…cealaltă parte nu era rănită.

– De ce suspini când vorbesc cu tine, știi că mașina mea valorează milioane?!

– Te-am ascultat, am auzit, dar a fost și vina ta că ai ieșit cu viteză de pe alee. Conduceai foarte periculos.

Saitharn își adunase calmul și răspunsese explicând greșelile comune ale celor două părți, dar părea că tânăra era genul de femeie care nu cedează ușor.  Vocea ei mică și ascuțită îl făcu să se dea înapoi imediat.

– Drumul era lat, de ce nu m-ai ocolit?!

– Nu am putut să te ocolesc, e un câine…acolo….era un câine acolo. Ah… nu mai este…

Saitharn își retrase degetul înapoi când arătase spre drumul unde văzuse câinele puțin mai înainte. Dar probabil acesta surprins de bubuitul puternic fugise și se ascunsese.

– Unde vezi tu un câine?! Nu văd nici un câine, nu mai abera. Știi câte mașini poți cumpăra cu prețul mașinii mele??! Costul reparațiilor nu este doar de mii sau zeci de mii, ci de sute de mii!!! În plus, mă grăbeam la muncă. Dacă voi întârzia, îmi voi strica imaginea!! Cu siguranță te voi da în judecată!!

Saitharn se uită la epava sedanului său. Partea din față era complet distrusă în urma impactului, în timp ce scumpa mașină europeană a celeilalte părți avea doar câteva urme și o mică zonă deteriorată în jurul portierei de pe partea pasagerului.

– Voi plăti daunele. Te rog să faci o estimare și contactează-mă la numărul meu de telefon.

Saitharn voia să pună capăt problemei pentru că nu voia să se certe. El luă o hârtie și un pix din mașină, notă numărul de telefon și îl dădu înapoi tinerei care stătea acolo. Aceasta făcu o față confuză.

– Stai. Costul reparației se poate ridica la sute de mii. Ești sigur că îți poți permite?

– De ce nu mi-aș putea permite?

Saitharn își dădu ochii peste cap la tonul extrem de insultător.

Dar dacă ar fi fost să recunoască sincer, nu își putea permite. Motivul era că nu avea mulți bani. Toate economiile pe care le avea le investise anterior într-un portofoliu de acțiuni. De data aceasta ar putea să fie nevoit să se ducă și să ceară un împrumut lui Nuea Chang.

– Ești sigur ? Atunci plătește un depozit de 50.000 în avans.

– Ești nebună? Acesta este clar un jaf.

– Dacă sunt reparații de sute de mii, îmi pot permite să cer 50.000. Merită, nu?

Cealaltă parte avea dreptate, dar Saitharn încă se gândea cum s-o îmblânzească pe fată. Nu-l putea suna pe Nuea Chang așa, nitam-nisam. Nu voia să-l îngrijoreze doar pentru atât. Saitharn simțea că era deja băgat într-o problemă destul de complicată. El însuși era o problemă care crea mereu probleme, probleme care nu ar fi fost niciodată rezolvate dacă nu s-ar fi bazat pe propriul său frate.

…………………………………………………………………

– De ce ai încetinit? îl  întrebă Sila Wongwatcharapaisarn pe cel mai apropiat subaltern al său cu nedumerire.

Ochii săi negri nu renunțară însă la citirea raportului din mână. Lui Sila nu îi plăcea să lucreze pe iPad, deși vremurile se schimbaseră mult mai mult decât înainte. Era o preferință personală care nu putea fi explicată de nimeni.

– Se pare că a avut loc un accident de mașină, Pha Liang, raportă Chakkrit. Lăsați-mă să vă informez despre situație de pe drum.

Puse hârtiile înapoi în dosar și ridică ochii pentru a privi pe geamul mașinii. Aceasta se apropia din ce în ce mai mult de locul accidentului. Și dintr-o dată văzu o siluetă fragilă a cuiva, cu un păr auriu care strălucea în bătaia soarelui, cu o piele albă și cu o siluetă subțire. Fața fină și dulce a acestuia îl făcu pe Sila să-și oprească ochii asupra lui și să-l privească intens.

– Kris…parchează mașina.

Frumoasa Maserati se opri. Subordonatul ascultase ordinul vocii profunde a șefului. Chakkrit era puțin nedumerit, dar pentru că lucrau împreună de mult timp, tânărul știa că în acest moment nu se cuvenea să întrebe nimic.

– Deci, de ce taci? Nu-ți poți permite, nu?

Vocea persoanei din fața sa continua de parcă nu mai voia să se oprească. Saitharn ar fi ripostat, dar nu voia ca problema să se accentueze. Își dădea seama că în acest moment era persoana care nu avea nimic de a face cu nimeni. Singura modalitate de a rezolva lucrurile, de a repara haosul, era să se întoarcă și să ceară ajutor familiei. Dar…

 Are datorii de la 15 ani și doarme atât de târziu. Ce-o să ne facem? Cum o să-și câștige existența dormind? Nu poate continua să cheltuiască banii părinților așa…

Așa e… n-ar fi suportat…chiar nu putea să facă asta…dar ce altă cale avea?…

– Crezi că mă vei păcăli așa ușor? Ai să vezi tu ce…Pha Liang? Pha Liang…

Mâna delicată a lui Saitharn se pregătea să apese pe telefon și să-l sune pe fratele său geamăn, dar se opri când femeia care stătea în fața lui avu o expresie ciudată și își schimbă atitudinea în secunda următoare. Vocea care țipa, care scotea invective  și care se agita, se preschimbă într-una dulce ca mierea.  Parcă cineva ar fi sărit brusc și i-ar fi pus o mască pe față. Băiatul își încruntă sprâncenele înainte de a se întoarce să caute motivul acestei schimbări. În mijlocul luminii soarelui care strălucea pe fața lui, el rămase fără cuvinte.

Ce simțea el acum când întâlnise privirea proprietarului cu ochi de onix care se uita la el?

Omul acela…era aceeași persoană…cu care…se culcase aseară.

[1] Ouă în dialect thai nordic

[2] Sufix politicos pentru a pune capăt unei propoziții rostite de oamenii din nordul Thailandei

[3] Mulțumesc. Călătorie plăcută– în dialectul nordic.