Până la tine – Capitolul 6

Omul acela… era aceeași persoană cu care se culcase aseară.

Foarte înalt și zvelt, ochii lui erau negri, culoarea părului la fel.  Își schimbase hainele  față de noaptea trecută, făcându-l să arate ciudat. Purta un tricou alb ieftin, acoperit cu o jachetă de blugi cu pantaloni de aceeași culoare. Proprietarul acestor haine nu numai că era foarte înalt, dar arăta și arogant. Fața îi era foarte frumoasă și arătoasă și era fermecător chiar și acum când nu avea zâmbetul pe buze. Postura, mersul, hainele pe care le purta… din cap până în picioare acest bărbat arăta bine pe fiecare centimetru. Respira a bărbat și încă unul adevărat.  Saitharn încercă să găsească un motiv pentru înțelege apariția unui bărbat care părea a fi unul dintre partenerii săi sexuali temporari. Creierul lui se gândi brusc că poate provincia Chang Mai nu era chiar atât de întinsă pe cât credea.

Ochii lui limpezi, rotunzi scanau în secret chipul celui care stătea în picioare lângă el. Cu cât vedea mai clar, cu atât era mai sigur că acest bărbat era cel cu care, cu siguranță se culcase aseară. Chiar dacă băuse mult și unele lucruri deveniseră neclare, efectul alcoolului nu-i distrusese toate amintirile. Faptele care se întâmplaseră ieri seară, fragmentele senzațiilor când fusese posedat, gustul, atingerile și șoaptele răgușite persistau încă tare și clar în mintea lui și nu se evaporaseră.

– Pha Liang, m-ai zărit din mașină și ai coborât să mă vezi?

Cuvintele fetei fură suficiente pentru a evalua situația dinaintea lui. Cele două persoane se cunoșteau.

–  Da, am văzut că a avut loc un accident, așa că am coborât să verific în caz te pot ajuta cu ceva, Khun Prae.

Sila mințise.  Scosese o mare minciună deoarece nu găsise altă scuză. Aceasta era mai bună decât alta. Tot vorbind, se întoarse și se uită la Sedanul distrus.

– E așa de bine că ne-am întâlnit. Sunt încă șocată, Pha Liang.

Saitharn trebui să se forțeze din greu să nu-și arate uimirea, în primul rând pentru că știa că fata nu mai era șocată de această problemă. Accidentul se întâmplase cu mult timp în urmă și tocmai fusese adus ca referință. În al doilea rând… pronumele care se auzise din gura tinerei.

Pha Liang?[1]

Probabil că nu auzise bine, nu se putea ca acest bărbat să aibă o fiică vitregă atât de mare.

– Deci cum ai de gând să rezolvi asta, putem să lămurim?

–  Eu vreau ca această persoană să-mi plătească daunele. Un avans de 50.000 reprezintă un depozit pentru reparațiile auto, dar nu știu dacă îi are sau nu. Eu sunt grăbită pentru că am afaceri în oraș și acum trebuie să mă întorc să schimb mașina. Nu știu dacă voi reuși să ajung la timp.

Expresia ei de dispreț nu se pierdu. Tânăra avea  o față serioasă, privindu-l de parcă i-ar fi provocat probleme, alternând cu propriul ei ceas de mână până când Saitharn se simți puțin enervat.

Chestia asta era oare numai din vina lui?

– Ai vrea să mă ocup eu de această problemă?

– Este în regulă pentru tine?

– Dacă ai încredere în mine…

–  Am încredere în tine. Eu am încredere în Pha Liang.

– Atunci te rog, lasă asta în seama mea.

– Bine, te voi suna în curând, îți mulțumesc spuse Prae.

Era, ca și cum această Prae mulțumea unui om din cartier. Buzele mici ale lui Saitharn se strânseră tocmai când se pregătea să deschidă gura pentru a răspunde părții adverse. Nu-și revenea. Femeia pe nume Prae cedase și plecase atât de ușor. Saitharn nici nu credea că va mai vedea lumina de la capătul tunelului.

Își dădu seama din nou, când adversarul adevărat plecase, că persoana înaltă în picioare avea o expresie nemișcată pe față, fără să arate nicio emoție. Saitharn îl privea nedumerit.

El procesă în mintea lui:

Gândește-te la ce ar trebui să faci în continuare.

Dar părea că nu putea amâna discuția.

Sila deschise primul gura să vorbească.

–  Unde stai? Ai venit singur din oraș?

Cel care stătea în fața lui nu se mai obosi să-l privească. Silueta înaltă tocmai se mișcase, se plimbă în jurul mașinii, se aplecă, făcu un pas înainte și înapoi.

– Nu… am o mașină cu un șofer la hotelul Phu Saeng Dao situat la 6 km de aici.

– Ce hotel ? întrebă Sila pentru a se asigura că nu înțelesese greșit.

Sila se uită la persoana din fața lui în timp și stătea nemișcat, așteptând să audă răspunsul. Vremea caldă făcea ca celălalt să înceapă să transpire.

– Phu Saeng Dao.

– O alegere bună.

– Ce?

– Unde a plecat persoana care te-a condus până aici?

– S-a întors, răspunse Saitharn, deși nu prea înțelegea de ce cealaltă persoană întreba așa ceva.

– Iubitul?

Sila întrebase de fapt ce voia să știe în acel moment.

Mâna lui era ocupată să formeze un număr pe telefon. Trimise coordonatele lui Saeng pentru a  veni să-l iaă de aici. Se purta ca și cum întrebarea ar fi fost impusă. Nu fusese o întrebare importantă, contrar sentimentului a ceva ce-l făcea să simtă o mâncărime în piept.

 – Ce?

– Întreb dacă e iubitul tău, cel care te-a adus aici?

Mai jenat decât înainte, Saitharn  înghiți saliva din gât cu zgomot, iar ochii înfricoșați se întoarseră să se concentreze pe Sila. Nu că îi era frică, dar de fapt nu știa cum să-i răspundă, cum să se comporte. De când se născuse, nu mai fusese niciodată nevoit să se reîntâlnească cu un partener de o noapte. În această situație, oricine ar fi fost jenat.

– Nu, de ce întrebi?

– Întreb pentru că radiatorul mașinii s-a stricat și nu mai poate fi condusă. Las-o aici. Deocamdată, voi găsi pe cineva care să se ocupe de asta pentru tine.

Sila fusese succint și schimbase subiectul după ce primise răspunsul la întrebare.

Bărbatul înalt se întoarse și plecă spre mașina lui parcată nu prea departe, făcându-l pe Saitharn să se repeadă după el.

– Așteaptă…

– Dă-i cheile și urcă-te în mașină, ordonă bărbatul înalt cu o voce de adult care vorbea unui copil aflat sub tutela lui.

Cum Saitharn  nu voia să apeleze la fratele său geamăn, Sila era singura variantă care îi mai rămăsese. El dădu cheile mașinii lui Chakkrit care deja aștepta. Acesta luă cheile și deschise portiera, indicându-i că ar trebui să se grăbească și să urce în mașină.

– Va veni Saeng. Transferați bani în contul lui Prae… 50.000.

– Da, aprobă mâna sa dreaptă și închise portiera.

De îndată ce Saitharn intrase și se așezase ascultător în mașină, Krit nu știa ce avea de gând să facă Sila. Prin urmare, anticipă că din nou, probabil voia să se distreze cu acest partener, așa cum o făcuse noaptea trecută. Dar nu existase niciodată un alt partener sexual temporar cu care să se reîntâlnească. De cele mai multe ori se termina chiar foarte rapid, în câteva minute. De data aceasta probabil că nu va fi diferit…

……………………………………….

– De ce nu te-ai eschivat să ocolești mașina? Ai fi evitat accidentarea mașinii tale și a celeilalte persoane.

Atmosfera incomodă se domolise la scurt timp după ce mașina demarase.

– Era un cățel și mi-a fost teamă că îl voi omorî.

– Deci nu ți-a fost teamă că vei muri?

– Eram sigur că nu voi muri ci că voi fi doar rănit. Dacă ocoleam mașina aș fi intrat cu siguranță în el și ar fi  murit. Nu voiam să se întâmple asta.

Sila nu se putu abține să nu întoarcă capul să se uite la persoana care vorbise. Simțise ceva în vocea acelui băiat…

Era un sentiment care nu putea fi descris…ceva care nu putea fi explicat în cuvinte. Părea…trist.

– Cât despre bani…ți-i voi transfera repede înapoi, spuse Saitharn cu o voce calmă pentru a-și ascunde anxietatea care scăpase din frâu în acel moment.

În creierul lui, băiatul se tot gândea într-una, căutând o scuză pentru a-i spune lui Nuea Chong ceea ce se întâmplase. Erau un lucru destul de grav. Cu cât încerca mai mult să calculeze cheltuielile în capul său, cu atât devenea mai stresat. Costul reparației unei portiere la o mașină europeană se ridica, probabil, la sute de mii. Și care era și costul reparației mașinii pe care o împrumutase? Banii economisiți în contul său nu ar fi fost niciodată suficienți, pentru că nu știuse niciodată cum să economisească bani. Din timpuri imemoriale, nu se gândea niciodată la ei și îi folosea imediat cum îi avea, iar acum se simțea vinovat, dar era prea târziu.

– Îi ai?

Sensul întrebării lui nu era diferit de cel al întrebării femeii. Dar era ciudat. Felul în care fusese pusă probema era complet diferit. Poate pentru că enunțarea cuvintelor lui Sila nu intenționa să fie insultătoare, așa cum fusese în mod direct cea a fetei.

– Eu…

– Spune-mi sincer.

– În acest moment nu am, dar voi găsi repede și ți-i voi rambursa.

Saitharn nu se simțise niciodată atât de pierdut. Dacă ar fi fost el, cel din trecut, probabil l-ar fi sunat pe fratele său geamăn pentru a împrumuta bani, pentru a plăti sau ar fi sunat și le-ar fi spus părinților săi să aibă grijă de acest lucru. Câteva sute de mii de baht nu ar fi fost mare lucru și nu s-ar fi gândit prea mult la asta. Dar acum, pentru că știa bine consecințele ce le va suporta Wattanawanit cel tânăr, ezită să sune înapoi acasă. Saitharn nu voia să fie forțat să se întoarcă la Bangkok. Voia să rezolve el însuși această problemă importantă.

– Ai economii?

– Să spunem că voi găsi banii repede.

Băiatul evitase privirea lui, dar răspunsese la întrebarea provocatoare. Fața lui dulce se uita pe geam cu ochii îngustați pentru a acoperi tensiunea care se ridicase. Mintea lui era neliniștită .

– Tu nu mi-ai răspuns corect la întrebare. Am întrebat dacă ai bani economisiți sau nu.

– Ca să fiu sincer, nu am, fu nevoit să recunoască Sitar.

Pentru că vocea profundă a șoferului nu putea fi evitată, mâna stângă se strânse pe dosul mâinii drepte pentru a găsi un loc în care să evacueze frustrarea.

– Asta e tot ce voiam să știu. Lasă-mă să mă ocup eu de asta.

– Ha? Ce vrei să faci? sentința pe care o auzise îl făcu pe Saitharn să fie nervos.

El se întoarse dintr-o dată să-l privească pe cel de alături neînțelegând.

Sila nu-și luă ochii de la drum, nici măcar o clipă.

– Mă ocup eu de bani.

– De ce?

–  Ai probleme, te ajut, fu răspunsul de necrezut al lui Sila.

Sprâncenele lui Saitharn se încruntară și mai mult.

– O spui în ca și cum ai vorbi despre ceva foarte ușor. Îi ajuți pe toți cei care au probleme? Nu înțeleg. De ce?

– Sunt foarte bogat, tocmai din acest motiv. Acum ai înțeles? Sau ai alte opțiuni, alte soluții care sunt mai bune decât mine?

Întrebarea lui Pha Liang  îl atinsese cu adevărat , iar singura cale de ieșire pentru a avea bani acum era ori să apeleze la propriul său frate geamăn ori la acest bărbat. Dar nu era deloc alegerea pe care și-o dorea.

– Dacă nu răspunzi, înseamnă că nu ai altele, așa că iată-mă în fața ta.

– În schimbul a ce? Cu siguranță nu ai vrea să mă ajuți pe gratis, nu?

–  De ce? E așa de ciudat că doar vreau să te ajut?

– E ciudat pentru un străin, răspunse Saitharn.

– 50.000… pentru un străin nu este normal. Chiar dacă ești foarte bogat… asta e un pic prea mult.

– Putem noi doi să folosim oare în continuare cuvântul străin unul față de celălalt?

Sila nici măcar nu explică propoziția, dar gândurile sale se duseră înapoi la sentimentele de aseară. Se întoarse spre Saitharn. Obraji i se luminară dobândind o nuanță roșie, dar fața lui era însă lipsită de expresie. Asta nu însemna însă că va contracara căldura care era în creștere.

– Noi nici măcar nu cunoaștem numele celuilalt. Dar ne-am culcat și am…

– O să-ți accept ajutorul.

Îl întrerupsese cu o voce blândă, știind exact ce voia să spună propoziția celeilalte persoane. Ochii lui Sila se întoarseră spre persoana care stătea pe scaunul de lângă șofer. Zâmbi pe furiș din cauza gesturilor nervoase ale celui de lângă el.

– Dar vei primi repede banii înapoi. Lasă-mă să explic motivul. Mai întâi trebuie să accept ajutorul său.

–  Haide.

–  Ei bine, eu am bani care sunt investiți în locuri importante. Dar nu vreau să fiu chemat înapoi la Bangkok. Așa că acordul nostru este că îți voi returna banii în termen de 3 luni, dar…

– Dar ce?

– Dar dacă ți-e teamă că te voi înșela sau voi fugi… poți încheia un contract dacă ești îngrijorat.

– Înseamnă că după ce trec 3 luni, vei putea să-mi dai banii înapoi. Am înțeles corect?

De fapt, Sila nu era neliniștit pentru bani. Dar analizând din momentul în care îl cunoscuse pe acest băiat și până acum, din ceea ce văzuse, trebuie să fi fost un copil încăpățânat și răsfățat. Dacă ar fi spus sau promis că îl va ajuta gratuit, cealaltă parte, probabil că nu ar fi acceptat.

–  Da, e exact .

 – Atunci cum vei obține banii?

Mașina de lux se oprise în fața hotelului Phu Saeng Dao când rostise această întrebare.

Omul de lângă el tăcu la cuvintele pe care le auzise rostite de șofer. În timp ce se gândea la soluția care i se părea cea mai plauzibilă în acel moment pentru el însuși, rosti:

– Muncind…poate.

Cuvintele rostite drept răspuns fură indirecte și incomplete. Stai, dar știa? Asta, deși nu funcționase niciodată, cu munca normală ca oamenii normali, nu exista nici o modalitate de a câștiga sute de mii de baht în câțiva ani și cu siguranță nu în 3 luni. Cel mult, nu putea decât să prelungească timpul, să-și găsească o slujbă care să fie suficient de bine plătită pentru a-i rambursa banii cât mai repede. Apoi, poate, va putea să se întoarcă și să-i ceară ajutor lui Nuea Chon.

Ochii lui Sila scanară băiatul de lângă el. Tenul lui era strălucitor și corpul era zvelt și fin și știa că pielea lui era moale, pentru că deja o atinsese. Și putea spune doar privindu-l că, înainte de a fi genul de copil încăpățânat, probabil că nu muncise niciodată din greu. O singură privire fusese suficientă pentru a-și da seama că era un băiat de bani gata. Probabil din cauza unor motive personale, acest copil refuza să se întoarcă și să se bazeze pe meritele familiei sale.

– Și ce muncă ai de gând să faci?

– Păi… nu știu încă. Dar dacă te răzgândești și nu vrei să mă împrumuți, spune-mi doar și  voi înțelege.

Saitharn se gândi că acest om era doar un străin, chiar dacă împărțiseră patul împreună.

– Îți voi da 50.000 și costurile de reparație pentru cele 2 mașini.

– În schimbul a ce?

Părea la fel de precaut ca o pisicuță.  Ieșise să înfrunte lumea singur pentru prima dată și îl făcea pe Sila să râdă. Acest copil era ceva nou pentru el. Uneori părea dur dar se pare că avea încredere în oameni ușor. Dar, de fapt, nu era ceea ce părea, nu putea spune care unghi era real și care nu era real. Sau poate nu putea să spună nimic despre el.

– Corpul tău.

Vocea celui care vorbise sunase de parcă ar fi tachinat, chiar dacă buzele lui nu zâmbeau și el intenționa să se joace cu pisicuța asta pentru a se distra. Dar nu…totul fusese greșit.

– Nu e de vânzare. Dacă sunt fericit, ți-l dau. Nu trebuie să cheltuiești bani, dar dacă vrei să plătești, e treaba ta.

– Ești atât de…

– Am nevoie de bani. Dar cred că tu nu ar trebui să-i folosești pentru a-l cumpăra.

–  De ce?

– Eu am impresia că nu-ți lipsește nimic. Atunci de ce să irosești bani cumpărându-mi corpul? spuse persoana cu o expresie nedumerită, făcându-l pe Sila să zâmbească.

Era adevărat că nu-i lipsea niciodată nimic, dar adevărul era că îi plăcea să cheltuiască bani pentru a obține ceea ce își dorea.  Care era problema  pentru proprietarul hotelului Phu Saeng Dao?

– Nu știu.

– Atunci, acesta este motivul pentru care vrei să mă ajuți?

– Nu…doar vreau să te ajut…să zicem. Voi plăti cheltuielile. Voi aștepta 3 luni iar dacă nu-i rambursezi cu dobândă, atunci trebuie să fii de acord cu ceea ce ți-am cerut.

Sila explicase grăbit adevărul, înainte ca acest băiat să înțeleagă greșit și să se gândească la mai mult. Era adevărat, fusese atras de sexul acestui copil, dar motivul pentru care-l ajuta nu avea nici o legătură cu asta.

– Dacă așa stau lucrurile, ai de gând să scrii un contract cu suma împrumutată cu dobândă cu tot, pe care să-l semnez?

Sila recunoscu în gând că aproape se gândise la asta. El era obișnuit să fie înconjurat de oameni care cereau bani în schimbul a ceva.

– Nu e necesar, cât despre dobândă, nu știu dacă o vei putea plăti. Vrei să mă gândesc la asta?

De fapt, Saitharn își făcea griji în secret. Acesta părea un creditor sângeros, dar arăta ca un bărbat adevărat, deci era foarte departe de definiția vărsării de sânge.

– Ai atât de multă încredere în mine încât nu te temi că voi fugi cu datoria?

–  Chiar dacă fugi, am puterea să te găsesc.

Sila nu exagera deoarece Saitharn era client al hotelului Phu Saeng Dao. Să afli coordonatele clienților din propriul tău hotel nu era mare lucru.  Ce era așa de dificil?

– Da. Da. Dar îți mulțumesc din nou că m-ai ajutat, deși tot nu știu de ce ai făcut-o.

– Sunt foarte bogat, nu este un motiv suficient?

Răspunsul fusese enervant. Atât de enervant, încât gura ascultătorului se încreți și apoi strâmbă din nas.

Sila râse din toate băierile.

Fusese o expresie pe care tânărul nu se putuse stăpâni să o facă. Dacă ar fi fost altcineva, nu ar fi făcut niciodată așa ceva cuiva care tocmai îi împrumutase bani.

– Da, ești foarte bogat, dar îți mulțumesc inclusiv pentru faptul că te-ai oprit să mă ajuți. De asemenea, ai ajutat la medierea problemei. Dacă nu ai fi fost tu,  femeia aceea groaznică  nu m-ar fi lăsat în pace, își aminti Saitharn.

Comportamentul tinerei fusese infect. O mână îi venise în ajutor, bună sau rea. Ar fi putut să fie încă nevoiți să stea în soare până acum, chiar în același loc, dacă nu ar fi fost ajutorul lui Sila.

– Mueang Prae, tatăl ei este un politician celebru în Chang Mai. Familia ei deține o stațiune la poalele muntelui, la vreo 5 km de aici.

– Oh… Am crezut că ești…

Shaitarn închise gura când își dădu seama ce prostie se pregătea să spună, și încă una mare. El ezită și încercă să schimbe subiectul, dar Sila refuză să termine discuția. El își miji ochii spre tânăr întinzându-și fața cercetătoare pentru a-l privi acuzator.

– Ce ai crezut?

 – Nimic.

–  Vorbește sau voi percepe o dobândă.

– Am crezut că ești tatăl ei vitreg. Nu râde de mine, nu este că nu știu ce înseamnă „Pha Liang” în dialectul nordic, ci doar că în momentul acela eram încă năucit, încât nu puteam gândi corect, spuse Saitharn cu o voce joasă și dulce.

Fusese gata să-și ceară scuze într-o singură propoziție. Ochii lui rotunzi și limpezi izbiră ca un ciocan inima persoanei care îl privea cu interes, simțindu-se enervat pe sine, cu dorința de a-i răspunde.

– Nu am spus nimic încă. De ce ești atât de alarmat?

Sila coborî din mașină de îndată ce termină de vorbit. Picioarele lui zvelte intrară în holul hotelului. Băiatul fu nevoit să alerge din nou după el pentru a doua  oară în aceeași zi.

– Khun, nu sunt un iepure. Ai ceva de-a face cu asta? Ai afaceri pe aici? întrebă  Saitharn, pentru că văzuse că celălalt îl adusese aici, dar refuza să se întoarcă.

Sila nu răspunse. La întrebarea lui, Pha Liang se opri brusc din mers, făcându-l pe cel care îl urma să nu se poată opri la timp.

– Au!!… De ce te-ai oprit fără să-mi spui?

Chipul frumos se ciocnise puternic de spatele lat al persoanei din fața lui. Saitharn scoase un sunet mormăit în timp ce își ridică mâna pentru a își freca propriul nas.

– Tocmai mi-am dat seama că am uitat să-ți spun numele meu. Eu sunt Sila. Sila Wongwatcharapaisarn. Care e numele tău?

– Saitharn. Eu aș prefera să-ți spun Khun. Sila[2] sună prea greoi, spuse tânărul cu nerăbdare.

Sila nu îndrăzni să-l contrazică. Remarcase că celălalt refuzase să-i menționeze numele de familie. Ochii lui deveniră cercetători și încețoșați, concentrându-se pe vârful nasului tânărului care era roșu și pe ochii lui rotunzi și limpezi care parcă înotau în lacrimi. Părea un copil hărțuit, iar Sila parcă juca rolul unui adult răutăcios căruia îi plăcea să vadă copiii vărsând lacrimi.

Hmm… nu pot nega… copilul ăsta este foarte enervant.

– Bine, ce m-ai întrebat acum?

–  Am întrebat: ai vreo treabă pe aici? După ce m-ai adus, de ce nu te întorci?

Întrebarea lui Saitharn făcu ca expresia lui Sila să se schimbe pentru o clipă. Tocmai își dăduse seama că băiatul acesta încă nu știa că acest hotel îi aparține, dar Pha Liang încă nu se gândea să-i spună. Nu exista niciun motiv special, doar că nu voia să-i spună.

– Am de făcut comisioane și trebuie să muncesc, răspunse el neutru.

Nu era chiar o minciună, dar ascultătorul avea o expresie pe față, de parcă nu credea ceea ce auzise.

–  Cu siguranță nu poți fi angajat al hotelului…aici.

Cuvintele care veniseră de la băiatul din fața lui fură șocante. Acest lucru îl făcu pe proprietarul hotelului să-și încrunte sprâncenele, să-și bage mâna fină în buzunarul pantalonilor și să se aplece să se uite cu interes la fața persoanei mai tinere.

– De ce?

– Ei bine, nu pari deloc prietenos.

– Te-am ajutat atât de mult…nu par destul de prietenos?

Sila fu foarte amuzat de răspunsul primit. Expresia lui nu părea corectă, nu era prietenos… Îi plătea datoria, se ocupase de mașina lui stricată, îl adusese la hotel… era echivalentul cuvântului –„neprietenos”.

– Ești diferit de ei, adică personalul de aici e foarte amabil. Se apropie de client, zâmbește, dar tu nu, spuse băiatul.

Îi explica fără a fi nevoit să se gândească la consecințe.

Sila asculta. Răspunsul lui era ca și cum l-ar fi învinovățit. Se concentră în schimb pe complimentele din propoziție. Acestea fiind spuse, în calitate de proprietar, era foarte îmbucurător că un client lauda abilitățile personalului hotelului. Era o analiză bună.

– Care este rolul meu în acest hotel? Îți voi da o temă la care să te gândești mai mult. Trebuie să găsești răspunsul la întrebarea: ce job ai putea face aici pentru a câștiga 100.000 pe lună. Nu este ușor, știi asta nu?

Un avertisment din partea proprietarului hotelului, atașat poziției de creditor.

Această întrebare îl făcu pe Saitharn să gândească din greu. Nu câștigase niciodată bani de unul singur.

– Ai vreo sugestie? Ai putea la fel de bine să mă ajuți. Te rog să mă ajuți cât de mult poți.

O spusese indiferent. Cel puțin celălalt era din Chang Mai și îl putea ajuta la găsirea unui loc de muncă. Era mai ușor pentru el decât pentru un străin.

– Da, nu ești prost. Să mă gândesc ce aș putea face, dar astăzi am întârziat deja la muncă. Hai să vorbim mâine.

Sila îl întrerupse pe băiat înainte de a se întoarce și a pleca. Nu se opri deloc să asculte cuvintele tânărului.

– Oh… stai puțin… tu… Saitharn oftă în secret, scărpinându-și ceafa uimit de rapiditatea celeilalte persoane.

Credea că dacă venise, ar mai fi rămas un pic cu el. Dar voia să plece, deci plecase imediat. Nu avea niciun număr de telefon pentru a-l contacta. Atunci cum îl va găsi?

Saitharn chiar nu putea gândi corect.

După ce se despărți de Pha Liang, tânărul Saitharn nu mai putu să plece nicăieri. Nuea Chon sună o dată la începutul serii pentru a întreba despre viața lui zilnică înainte de a închide rapid, deoarece avusese apeluri multiple. Avea clienți și acesta era singurul lucru bun al zilei. Chiar dacă nu voia să-l accepte, adevărul era acela că nu putea să-l evite pe Sila Wattanawanich. La vârsta de 24 de ani, devenise deja o persoană cu datorii de sute de mii. Deci, Saitharn nu putu decât să întindă brațele și să-și frământe tâmplele din cauza stresului. Cu cât se gândea la fratele lui geamăn, care era obosit de muncă, cu atât se simțea mai rău. Nu voia să împingă povara către fratele său geamăn. Prin urmare, singura cale de ieșire era să se bazeze pe el însuși, așa că trebuia să se gândească la ce va face.

Ce voi face?… Asta e. Pe lângă faptul că sunt o povară și creez probleme, am făcut vreodată ceva bun?

Așa e…                                                                                                                                 

[1] În limbajul thai , comun înseamnă tată vitreg.Se pronunță Poo Lien

În dialect nordic e un titlu respectuos dat unui fermier (om de afaceri) extrem de bogat .

[2] Piatră