Până la tine – Capitolul 7

A doua zi de dimineață Saitharn fu trezit de bătai în ușă. În pijamale și cu o  cămașă cu decolteu larg, se îndreptă liniștit și somnoros, apoi se opri și stătu în fața ușii. Noaptea trecută, nu putuse dormi ca de obicei. În plus, îl durea capul pentru că ieri își folosise atât de mult creierul cu întrebări la care nu primise încă răspuns.

Cioc Cioc Cioc!

Bătăile repetate în ușă erau suficient de puternice încât să-l facă pe Saitharn să se trezească. Se simți un pic enervat. Buuun, cine era persoana care-l trezea odată cu găinile? Acum se gândea doar să deschidă ușa și să-l înfrunte pe cel care aștepta în afara camerei.

–Bună dimineața.

– … !!

Ochii lui limpezi se măriră când văzu chipul cuiva.

Sila Wongwatcharapaisarn, alături de mâna sa dreaptă, era flancat de alți doi subordonați. Stând în fața ușii camerei sale, Saitharn era incapabil să vorbească. Oricum, el fu împins înapoi  de persoana mai înaltă dar subordonații rămaseră afară,iar ușa fu închisă cu putere. Ochii cercetători îl priviră  pentru o clipă înainte de a da o comandă pe un ton sever.

– Du-te și îmbracă-te.

– De unde ai știut că sunt în camera asta?

– În primul rând, du-te și îmbracă-te decent și apoi vom sta de vorbă.

Cuvintele bărbatului înalt îl făcură pe Saitharn să se uite în jos și să se examineze.

Celălalt îi spusese asta, probabil, pentru că purta pijamale.

Stătea în picioare și vorbea așa cu un străin. Dar cine era el? Fără să îi spună în prealabil că va veni. Era chiar nepoliticos.

– Îmi plac dușurile lungi, ia-ți oamenii și pleacă.

Saitharn era pe cale să se întoarcă după ce îi spusese celuilalt să plece dar,  când văzu expresia goală a celui din fața lui, nu mai putu scoate niciun cuvânt.

De ce făcea o față atât de aprigă pe care nu o înțelegea?

– Du-te să te îmbraci cum trebuie, repetă Sila porunca lui Saitharn.

Acesta luă un prosop care se usca în colțul camerei și îl puse pe umăr. Fără să mai spună nimic, se întoarse în baie să aibă grijă de el, grăbindu-se pentru prima dată în viața sa, dar totuși dură 30 de minute.

Omulețul ieși din nou într-o ținută mai îngrijită, dar tot cu  cămașa de noapte decoltată pe el. Sila rămase nemișcat cu brațele încrucișate în colțul camerei pentru încă o clipă. Așteptă până fu sigur că proprietarul camerei chiar terminase de îmbrăcat, apoi se ridică să deschidă ușa pentru a-i lăsa pe Chakkrit și  Saeng să li se alăture. Chiar dacă pijamalele celuilalt aveau pantaloni lungi, cămașa avea un decolteu larg. Asta… era deranjant pentru ochi. Sila, pur și simplu, nu voia ca subalternii săi să fie confuzi.

– Deci, cum ai știut în ce cameră stau? Ai pus oamenii să mă urmărească, să afle despre viața mea?

Saitharn deschise discuția cu îndoială. Se uită cu precauție la persoana care invitase subordonații să se așeze pe scaune și în creierul lui își făcea tot felul de griji, întrebându-se dacă persoana era influentă sau nu.

– Și, te-ai gândit cum vei proceda?

–  Mai întâi ar fi bine să-mi răspunzi la întrebare, replică omulețul cu un ton de nemulțumire că întrebarea lui fusese ignorată.

Sila ridică din umeri și răspunse la întrebare nemulțumit, dar cu voce calmă:

– Nu e dificil pentru adevăratul proprietar al hotelului, nu-i așa?

Saitharn făcu ochii mari când auzi răspunsul. El se crezuse că acest tip era genul care avea buzunarele pline de bani și că era putred de bogat, dar nu se gândise niciodată că ar putea fi chiar proprietarul hotelului în care era cazat. Lumea era prea mică.

– Khun, să revenim la afacerea noastră, spuse el imediat, trecând direct la subiect.

După ce frustrarea lui, din cauza aspectului persoanei din fața sa dispăru, Saitharn își ajustă expresia la normal. În timp ce se uita la proprietarul hotelului, acesta scoase telefonul din buzunarul pantalonilor și i-l înmână.

Saitharn îl luă și rămase cu el în mână. Chipul frumos rămase tăcut după ce mătură cu ochii ecranul și citi conversația de pe chat care apărea în fața lui. Erau mesaje schimbate între Sila și tânăra Prae. Discuția principală era neinteresantă, era vorba despre bani, bani și iar bani. Tânăra Prae trimisese înapoi o factură de reparație care era exorbitant de scumpă, dar în conformitate cu prețul unei mașini europene. Pe acea fișă era menționată suma totală: 150000 de baht[1] în care erau incluse costurile de reparații și de vopsire. Alături era suma de bani care fusese transferată din contul lui Sila în contul tinerei. Aceasta primise, suma totală a taxei de reparație. Omulețul respiră adânc, trase aer în piept și izbucni  cu nemulțumire:

– De ce ar trebui să fiu responsabil de tot accidentul din moment ce două persoane sunt vinovate de acesta? Și apoi mai e și asigurarea…

– Mașina ei este asigurată, dar a ta, nu. Și, cel mai important: permisul tău de conducere a expirat[2]. Aceasta înseamnă că societatea de asigurări nu te poate proteja și pe tine, și pe cealaltă parte.

Adevărul din gura bărbatului mai în vârstă îl făcu pe Saitharn să ezite o clipă. Evident că nu știa nimic despre asigurarea mașinii, cât despre permisul de conducere…

– L-am găsit în mașina ta,  spuse subalternul lui Sila, întinzând un plic care conținea permisul de conducere cu care Saitharn era foarte familiarizat. Îl luă în grabă și îl deschise pentru a verifica mai întâi data pe partea din față. Ochii rotunzi străluciră de seriozitate când văzu afișat numărul datei care indica faptul că permisul îi expirase. Și încă de acum 3 luni. Fusese propria lui nepăsare…nu verificase cu atenție. 150.000 de baht era o sumă remarcabilă dar în ea nu era inclus costul reparației mașinii lui. Saitharn aproape că nu voia să se gândească la momentul în care prețurile reparațiilor celor două mașini vor fi combinate. Micuțul se așeză la capătul patului și se gândi la asta. Soluția rezolvării acestei probleme putea fi atât de simplă. Dacă se întorcea acasă și vindea o geantă de marcă, probabil ar primi banii înapoi mai repede. Dar nu credea că Nuea Chon ar fi fost de acord ca el să fie cel care se ocupă din nou de daune. Aceasta nu era soluția pe care și-o dorea deci, Nuea Chon cu siguranță nu va ști despre asta.

– Voi rezolva astăzi, mormăi Saitharn.

După ce se gândise o vreme, el își făcuse un plan în cap că se va duce singur să-și găsească de lucru în oraș. Prima persoană la care se gândise era Sip Tit, de la restaurantul unde mâncase. Chiar dacă nu-l cunoștea personal, celălalt era poate singurul prieten din această regiune.

–  Chiar așa?

– Da, mă duc să caut de lucru în oraș. Dacă ți-e frică să nu fug, pot să semnez mai întâi un contract.

– Și cum te vei duce în oraș? Ai mașină?

Cuvintele lui Sila îl făcură pe Saitharn să se simtă destul de enervat pe el însuși. El uitase să se gândească la acest lucru pentru că întotdeauna trăise o viață confortabilă și avea oameni care îl ajutau mereu să rezolve problemele, așa că gândirea lui era mereu superficială.

– Nu am.

– Deci, cum vei putea să te duci să găsești un loc de muncă?

– Nu știu încă, trebuie să încerc. Oricum trebuie să mă duc să găsesc și un nou loc unde să stau.

Saitharn  stătea pe marginea patului deprimat. El știa că nu putea rămâne aici deoarece trebuia să economisească bani, așa că această cameră pe care o avea în prezent nu era o opțiune care să îi satisfacă nevoile.

– Am o propunere… vei veni să lucrezi la mine. Îți convine?

Cuvintele lui Sila făcură atmosfera din cameră și mai tăcută decât înainte. Chakkrit se uită în secret la chipul stăpânului său. Ca subordonat, nu avea dreptul să nu asculte de părerile șefului care îi plătea salariul și îi oferea un loc de cazare. Dar pur și simplu nu se putea abține să nu se întrebe pe ce post îl va pune Pha Liang să lucreze.

– Nu am încredere în mine să-mi las datornicii să dispară din vedere, explică Sila, pentru ca toată lumea să înțeleagă.

Dar Chakkrit era întors pe dos și avea o nedumerire în minte. Pha Liang avea debitori peste tot, dar nu existase vreodată un moment în care acesta să se ofere să-i ajute, mai ales în acest fel în care o făcea cu acest Saitharn.

– Deci, ce muncă vrei să fac? întrebă tânărul.

După ce cântărise propoziția persoanei din fața lui, își spuse că oferta lui Sila părea cea mai bună alegere. Și era un mijloc bun pentru ca el să nu trebuiască să călătorească. În plus, putea să înceapă imediat să lucreze, nu? Nu era nevoie să stea și să caute. Chiar dacă nu știa ce fel de muncă va face, consideră că trebuia să fie o muncă cinstită. Propunerea era acceptabilă.

– Ce știi să faci?

– Să mătur casa, să fac curățenie, să spăl vasele, să spăl rufele, să fac grădinărit, să ajut la fermă, să gătesc, să fac contabilitatea, să o fac pe recepționerul.

– Poți să faci tot ce ai spus? rămase uimit Sila.

– Nu. Ceea ce am spus este ce nu știu să fac.

Saeng nu se mai putu opri din râs și exclamă:

 – Aoleu, tu nu știi să faci nimic!

Cu greu se opri din râs. Își drese rapid glasul și fața îi redeveni calmă. Se întoarse la expresia pe care o avea înainte când văzu că Chakkrit îi arunca o privire severă.

– Atunci împachetează-ți lucrurile și ne întâlnim jos. Kritt du-te și spune-i lui Vee că mă duc la fermă în dimineața aceasta și că mă voi întoarce aici după amiază.

Subordonatul se ridică de pe scaun dădu în cap în semn de recunoștință după ce ascultă ordinul.

În concluzie, dacă nu putea face așa ceva, trebuia să încerce multe lucruri, începând cu munca la fermă. Dacă va supraviețui, îl va convinge încet să lucreze la hotel.

–  Pha Liang, îl strigă mâna sa dreaptă, ceea ce îl făcu pe Sila să se oprească din mers.

Fața lui Chakkrit părea ezitantă în legătură cu ceea ce voia să comunice, până când, Pha Liang fu nevoit să-i spună:

–  Treci la subiect. Ce vrei să spui?

– Despre Khun ăsta, Saitharn…Pha Liang, chiar îl vei angaja la muncă la fermă, mă tem…

– Ce este? Te temi că Phu Saeng Dao este prea mic și nu este loc pentru el?

Chakkrit voia doar să avertizeze haosul care va urma. Nu era vorba că Phu Saeng Dao nu putea accepta noi angajați, doar că acel copil nu părea să știe să facă ceva. În plus, acest gen de muncă nu era ca și cum o bunică va pregăti o gustare. Și pe urmă, șeful îl accepta să lucreze și să îi plătească un salariu pentru a-și plăti propria datorie. Era extrem de ciudat.

– Dacă decid că vreau să cresc un pisoi, o fac. E vreo problemă?

Subordonatul lui Pha Liang își plecă ușor capul în fața stăpânului său.

– Nu, Pha Liang.

În acel moment Chakkrit începu să înțeleagă. Situația care apăruse deja, era un pic cam complicată. Dar el, subordonatul, nu trebuia să vorbească cu voce tare. Trebuia să asculte fără să se simtă supărat. Avea destulă treabă la care să se gândească. În orice caz, trebuia să se calmeze, să se prefacă, să închidă ochii și urechile și să urmeze ordinele.

– Nu e mare lucru, un angajat în plus, printre alți angajați.

– Da, Pha Liang.

Chakkrit își plecă capul pentru a accepta din nou ordinul.

Însemna că toate acestea trebuiau ținute secret, mai ales față de Khun Suphanuch, mama lui  Sila. Chakkrit așteptă până când Pha Liang plecă, apoi se întoarse și dădu ordine lui Seang.

Îl instrui să se prezinte la tânăra secretară a șefului, pentru ca ea să știe despre schimbarea bruscă a programului lui Sila.

–  Și dacă lui Khun Vee îi vine să întrebe ce e în neregulă cu Pha Liang? Și dacă lui Khun Davipa îi vine să întrebe de ce Pha Liang nu merge la hotel conform programului?

– Îi spui că este o mică problemă la fermă și că Pha Liang vrea să se ducă să vadă singur.

– Și dacă întreabă…

 – Nu întreabă, te ocupi repede de asta.

– Nu știu să mint, nu știu să mint, nu am mințit niciodată, să știi, gemu neputincios băiatul.

Saeng se temea de tânăra secretară a lui Khun Sila. Își amintea încă faza când trebuise să stea și să o asculte. Să se plângă ore în șir fusese extrem de intimidant.

– Asta e treaba ta. După primirea ordinului trebuie să îl gestionezi. Acum voi coborî și voi pregăti mai întâi o mașină pentru Pha Liang.

Fratele mai mare îl abandonă fără să acorde atenție expresiei tânărului.

Nu e mare lucru, un angajat, printre alți angajați.

Acele cuvinte sunaseră în gura lui Pha Liang ca o simplă respirație care trecea prin ceața dimineții. Chakkrit se uită la omulețul care trăgea o valiză mare în spatele stăpânului. Voia să se grăbească să-l ajute, pentru că pământul era denivelat, ceea ce făcea persoana lui mică și fragilă să se clatine. Saitharn fu pe punctul să cadă de mai multe ori. El și condițiile din jur nu făceau casă bună.

Chakkrit nu suportă asta și se îndreptă spre el, intenționând să întindă mâna și să-l ajute, dar când se întoarse și văzu ochii holbați a lui Sila, mâna care urma să atingă brațul alb se opri în grabă.

– Unde mergem? se plânse Saitharn.

– Mă doare brațul și simt o senzație de furnicături, se plânse iar micuțul om.

– Probabil că e rezultatul impactului accidentului de ieri. La început nu am simțit, dar acum că trebuie să car lucruri grele, durerea iradiază în întreaga zonă, e chinuitor de dureroasă și nu pot să fac efortul de a ridica lucrurile.

– Te duc în noua ta locuință. Ești obosit, vei reuși să lucrezi așa?

Saitharn își dădu seama de situația în care se afla, acum că cealaltă parte era cunoscută drept angajatorul lui. Nu ar fi fost corect ca el să-l ajute să ducă lucrurile dar era epuizat.

– Bine, doar mă plângeam, dădu din cap băiatul, lăsându-l pe proprietarul hotelului care era și proprietarul fermei să-l conducă.

Dacă ar fi fost în trecut, nu ar fi făcut niciodată așa ceva. Saitharn Wattanawanich nu era doar un copil care făcea prostii toată ziua. El era și încăpățânat și orgolios, iar acum avea din nou probleme și trebuia să se ocupe singur de aceastea

– Au!Ah!

– Ah!

– Fii atent!

Sila se repezi și trase de brațul celui care, fiind cu capul în nori, aproape că era gata să cadă într-o gaură din pământ. Valiza părea să fie mult mai grea decât persoana care o folosea. Prin urmare, pașii acestui omuleț erau instabili.

– Ce vrei să faci?…Stai…

–  Te voi ajuta să o cari mai repede, răspunse Sila într-un mod ironic.

Saitharn continuă să meargă și își spuse că poate va mai dura câteva ore bune până când vor ajunge la locul respectiv.

– Nu pot să o țin. Nu mă crezi. Nu vezi? Nu mai pot face nimic singur.

– Faci cum dorești, hai să mergem, spuse Sila.

Mergând spre casa din spatele fermei, aerul dimineții începea să devină fierbinte. Fotografiile și peisajele pe care le văzuse cu ochii lui  pe site-uri de recenzii erau cu adevărat frumoase și nu înșelătoare, dar nu avea suficient timp să se bucure de ele.

Trecură nu mai mult de 10 minute și se opriră. Erau în fața unei case mici de lemn. De fapt, distanța nu era așa de mare pentru oamenii care merg deja în fiecare zi la lucru pe câmp, precum Chakkrit și Sila. Dar pentru oamenii care erau sedentari, precum Saitharn, o distanță ca aceasta te făcea să gâfâi destul de mult.

–  Vei sta aici. Apa, curentul și chiria sunt deduse din salariu, dar nu vei avea aer condiționat și boiler. Sau poate vei avea un ventilator.

 – Cât salariu voi primi?

–  Nu te deranjează să întrebi despre munca pe care va trebui să o faci?

– Am nevoie de bani, trebuie să încep să lucrez acum, mormăi încet Saitharn.

Se uită scurt la casa din fața lui, apoi scoase un oftat. Nu era nici bine, nici rău. Casa era din lemn, nu avea etaj, de parcă ar fi fost făcută pentru o persoană care trăiește singură. Se putea să fie puțin dificil de trăit , deoarece nu exista nici boiler, nici aer condiționat.

–Salariul e  de 15000, 3 mese gratuite. Poți să mănânci la bucătărie și plătești apa și electricitatea ca toți ceilalți.

Saitharn crezuse întotdeauna că salariul minim pe economie nu avea legătură cu costul vieții. Un salariu de 15000 era prea puțin pentru a trăi dar, când se uita înapoi și se gândea la problemele lui era o opțiune mai bună decât oriunde altundeva. Cel puțin nu trebuia să plătească pentru mâncare, chiar dacă plătea cazarea. Cum ar fi putut da cu piciorul fermei Phu Saeng Dao?

– Mai ai și alte întrebări?

– Momentan nu am.

–  Bine, Kritt îți va da o ținută nouă în care să te schimbi.

– Ce are ținuta mea? Iar vrei să te impui? Îmi vei limita chiar și libertatea de a-mi alege hainele? Nu e prea mult? mormăi băiatul plângându-se.

– Bine.  Când vei începe să lucrezi, vei înțelege. Ia-ți lucrurile și puneți-le deoparte. Schimbă-ți hainele și grăbește-te.

– Mi-e teamă că nu e potrivit… Corpul lui  e atât de mic și de firav. Și e palid ca vârful unei  banane.

Chakkrit spusese toate acestea de teamă că acest tânăr nu se va putea descurca.

– Nu subestima potențialul tânărului pe care tocmai l-ai întâlnit. Copilul ăla nu a țipat încă deloc, doar s-a văitat.

La început, Sila crezuse că va vedea imaginea unei domnișoare care plângea, dar se părea că Saitharn avea un spirit de luptă mai aprig decât credea. Sila nu știa dacă acesta va fi capabil să se descurce sau nu dar el voia doar să-și îndeplinească propria dorință: să-și găsească pe cineva care să-i dea culoare vieții lui …pentru că se plictisea.

– Gata, am terminat.

Imaginea băiatului palid într-o cămașă cu dungi, o cămașă supradimensionată, cu mâneci lungi și o pălărie mare de paie cu boruri largi, cu curea sub bărbie, cizme de cauciuc și blugi decolorați, nu-l făceau pe  Saitharn mai puțin atrăgător. Părea însă ciudat, deoarece dimensiunea corpului său nu era în armonie cu hainele de pe el. Ca urmare, totul părea îngreunat.

Sila se uită la el și îl privi fără să vorbească.

– Hai, ce treabă vrei să fac? Nu te uita așa la mine. Știu că sunt amuzant.

– Ești amuzant.

Atât de amuzant încât, să porți astfel de haine e minunat.

Da, copilul ăla era cu adevărat genul în legătură cu care te poți înșela.

Nota traducătorului

Pentru cititorii de pe grup, un articol foarte frumos și bun făcut de Buburuza despre Phu Saeng Dao

https://www.facebook.com/photo/?fbid=10234253008767585&set=pcb.1649403839243023

[1] 3924 euro, echivalentul a 10 luni de salariu mediu

[2] Permisul de conducere thailandez este valabil pentru 2 ani. După acest timp șoferii sunt obligați să treacă din nou proba practică