Până la tine – Capitolul 8

La Phu Saeng Dao, o singură persoană era cea care decidea ce va face cealaltă persoană. Era mai presus de ceea ce se spunea de obicei.

Serios, gândește-te la asta doar ca să te distrezi: dacă de fiecare dată la fermă ar veni oameni noi, atunci Sila ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru ca ei să înceapă lucrul. Atunci Khun Davipha s-ar plânge până când urechile i-ar fi amorțite, din cauza pierderii eficacității muncii și a sistemului de implementare.

-Sawasdee Krub.

Băiatul cel tânăr părea stânjenit în timp ce se apleca pentru a-i saluta pe toți. Din fericire, niciunul dintre muncitori nu avu nici o expresie de îndoială sau de îngrijorare. Erau interesați doar să-și continue munca.

– Această zonă a fost deja arată și solul nu e prea secetos. Nu este nimic dificil de făcut. A mai rămas de verificat solul și de îndepărtat resturile. Trebuie doar să smulgem buruienile și ierburile. Dacă nu facem asta cum trebuie, când vom planta un nou câmp de legume, toate acestea vor apărea la suprafață.

Mâna dreaptă a lui Sila explica treaba muncitorilor de la fermă. Noul copil al lui Phu Saeng Dao asculta. El dădea din cap, în timp ce proprietarul fermei încă stătea de pază, nu departe.

Băiatul oftă din toate băierile. Pe fața lui se vedea o oboseală pe care nu o mai arătase până atunci.

Nu apucase încă să înceapă munca și era deja foarte obosit?

Sila râse la expresia pe care băiatul nu și-o putuse stăpâni. Saitharn se întoarse să se uite la Sila. Chipul frumos al lui Pha Liang se schimbă într-o secundă. Luă o expresie calmă și rece, ca și când nu ar fi fost niciodată vesel înainte.

– Nu avem niciun ajutor?

Saitharn nu știa cum să spună, dar credea că pentru o zonă atât de mare ar trebui să existe mașini care să ajute mai mult decât folosirea brațelor umane. De aceea, se decisese să întrebe.

– Nu.

Persoana care răspunsese la această întrebare nu era Chakkrit ci proprietarul fermei. Mâna dreaptă se uită la șef cu îndoială și surprindere, ca de obicei.

La fermă exista o mașină de plivit dar se stricase, așa că a trebuit să o trimită să fie reparată la garaj și mai dura câteva zile până să vină înapoi. În acest timp munca trebuia terminată pentru a nu întârzia planul de semănare. Dar de ce Pha Liang spusese că nu exista?

– De ce? Nu poți fără?

– Nu, înțeleg. Pot să încep munca acum, Khun Krit? spuse Sitar, scuturându-se de sentimentul de ezitare.

Cu statutul lui de angajat nu trebuia să fie arogant. Salariul de 15000 de baht poate că nu era suficient pentru a scăpa de datorii, dar era mai bine decât nimic. Important era să înceapă să câștige bani. După aceea va găsi mai multe căi de ieșire.

– Khun Saitharn, trebuie mai întâi să ai o greblă.

– O greblă? Ce este…care…ce…este o greblă? întrebă el cu voce dulce, murmurând nesigur.

Un deget mic arătă spre uneltele care aveau un mâner lung cu mai mulți dinți ascuțiți de oțel la capăt, pe care le țineau muncitorii.

– Ei bine, astea sunt. Vino să-ți dau una, spuse Chakkrit zâmbind îngăduitor către tânăr.

Sila își încrucișă brațele peste piept și se uită la persoana care îl urma pe cel mai apropiat subordonat. Avea un sentiment ciudat, dar nu putea explica ce este. Simțea mâncărimi și furnicături în tot corpul, mai ales spre abdomenul inferior. Se hotărî să îi urmeze.

– Pha Liang! strigă Saeng care tocmai li se alăturase, pentru a-l opri pe Sila.

Băiatul de 20 de ani părea fără suflare și abia se mai ținea pe picioare, ca după un marathon. Pha Liang trebui să se oprească și să se întoarcă.

– Ce e, Saeng?

– Ei bine, am vorbit cu Khun Davipha. Ea m-a informat că trebuie să te întorci înainte de ora 11:00. Da, astăzi, Khun Davipha are ceva despre care ar dori să vorbească cu tine la hotel. E vorba despre bugetul pentru crearea unor zone de cazare suplimentare.

Saeng aruncă o privire către șeful care îl asculta, dar ochii îi erau ațintiți asupra băiatului acela frumos. Saeng fu jenat, voia să deschidă gura și să întrebe dacă Pha Liang ascultase ce-i spusese, dar inima lui nu era suficient de curajoasă.

– Mda… înțeleg, mă întorc acum.

Răspunsul lui fu suficient pentru a ușura grija lui Saeng.

Își aplecă repede capul și se uită la ceas, care arăta că era aproape ora 10:00.

– Saeng, tu rămâi aici să ajuți. Nu este nevoie să mă urmezi până la hotel. Dacă aveți probleme, sunați-mă.

Acesta fusese un ordin. Deși Pha Liang îi crease o suspiciune tânărului, fratele său mai mare îl educase să nu vorbească sau să pună întrebări. Îi fusese interzis să întrebe despre lucrurile în legătură cu care era curios.

– Da…Pha Liang.

– Krit, ne întoarcem la hotel.

Saeng nu terminase de răspuns încă și picioarele lungi ale lui Sila făcuseră stânga-mprejur deja. Numai că destinația nu era mașina, ci locul în care se afla băiatul frumos.

– Da, Pha Liang.

Chakkrit se îndepărtă.

Frumusețea dulce care era ocupată să-și pună mănușile de lucru, se întoarse să se uite la fața lui Pha Liang cu un zâmbet care reflecta tinerețea.

Pha Liang se oprise și îl privea cu ochi fermecați.

Chakkrit veni în fugă.

– Pha Liang, e timpul să mergem, altfel vom întârzia.

– Du-te și pregătește mașina.

Sila se uită la tânărul care tocmai termina de pus mănușile. O mână era deja îmbrăcată iar Saitharn era pe cale să o pună și pe cealaltă.

– Nu pot să o pun, mâinile îmi sunt fierbinți și transpirate.

Persoana care vorbise nu-și ridică privirea. Pha Liang era în picioare lângă el și îl privea. Bărbatul alb făcea o față nemulțumită din cauza mâinilor umede. Fața lui dulce era aplecată de parcă ar fi cugetat la ceva important.

Se întâmplă fără să-și dea seama.

– Nu, dacă nu le porți, vei face bătături în timp ce lucrezi.

Cu o mână puternică apucă mănușa și îl ținu de mână pentru a o pune la loc. Sila observă că mâinile omulețului erau foarte mici. Vârsta de 24 de ani pe care o știa de pe fața permisului nu părea deloc legată de corpul celuilalt și de chipul tineresc. Arăta ca un copil care era încă la școală. Chiar și pentru universitate părea prea tânăr. Chakkrit clătină din cap din cauza a ceea ce vedea. Nu doar el fusese cel care privea, aproape toată lumea din această zonă avea ochii ațintiți asupra proprietarului fermei. Un copil nou misterios.

Chakkrit își amintea încă bine cuvintele stăpânului.

Nu e mare lucru… un angajat printre angajați.

N-ar fi mare lucru…dar Pha Liang nu se comporta normal.

– Mulțumesc.

 – E în regulă, tocmai te-am văzut încercând s-o pui și arăta aiurea.

Era adevărat ce spusese Sila. Poate pentru că mănușile îi erau destul de mari, mult mai mari decât dimensiunea reală a mâinilor.

Saitharn își scutură de mai multe ori mâinile. Nu se simțea în apele lui.

Se întoarse spre proprietarul fermei, care era încă lângă el în picioare și spuse.

– Deci… nu trebuia să te duci la muncă?

Sila nu răspunse pentru că știa că trebuia să se întoarcă. Trebuia să se ducă să se ocupe de propriile sarcini de lucru. Se întoarse la mașină unde Chakkrit deja îl aștepta.

– Mă duc să-l chem pe Saeng.

– Nu am nevoie de el astăzi. Lasă-l pe Saeng să stea aici și să ajute până vine mașina de plivit. Timp de  câteva zile, munca va fi mai lentă.

– Atunci lasă-mă să recrutez muncitorii de pe câmpurile de bumbac pentru a ajuta mai întâi aici. Acest teren așteaptă să fie semănat.

Chakkrit era îngrijorat pentru această muncă și oferea opțiuni care păreau benefice.

– Nu e nevoie. Doar Saeng este de ajuns.

– Da, Pha Liang.

Chakkrit tăcu după  ce urcă în mașină și reveni la zona hotelieră. Nu era sigur dacă Saeng putea ajuta la arat și la plivit dar se pare că scopul lui Pha Liang nu era acela pe care îl credea. El nu știa dacă îl lăsase intenționat  pe Saeng să rămână și să ajute. De cine avea mai exact grijă?

De dimineața târziu până după-amiază târziu, fu momentul în care Saitharn învăța să muncească. Aflase cum să se adapteze la noul lucru cu grebla și fusese mai greu decât se așteptase. Deși avea mănuși de pânză pentru a absorbi frecarea cu unealta, nu ajutase la nimic. Cu cât exersa mai multă forță, cu atât Saitharn se simțea mai obosit și îl dureau foarte mult încheieturile mâinilor.

– Te simți bine?

– E în regulă, bolborosi omulețul ca răspuns către tânărul de lângă el.

Tocmai își aminti numele celui care îl învăța…se numea Saeng sau Saenglah, nu? Acesta știa multe lucruri, în ciuda faptului că era cu mulți ani mai tânăr.  De când plecase de acasă până acum, Saitharn aflase cât de norocos era că se născuse într-o familie care avea de toate. Chiar dacă fuseseră momente când se simțise singur, nu trebuise niciodată să se lupte cu lipsa banilor.

– Dacă nu o poți face, spune-mi, zâmbi sincer băiatul de lângă el care era ca un spectator.

Era profund invidios pe Saenglah. Celălalt era mai tânăr decât el, dar corpul lui era înalt și zvelt și părea foarte senzual când lucra.

– Saeng, se pare că pentru tine e ușor, îl lăudă el în timp ce privea înapoi.

Expresia lui îl făcu pe Saeng să ofteze în secret. Arăta ca un copil care tocmai învăța să meargă.

– Am lucrat așa de când eram copil. De mic, m-am mutat cu P’Krit. El este cel care m-a învățat.

–  Chiar sunteți frați?

– Nu, mama mea era sora mai mică a mamei lui Krit, dar ea a murit, nu am tată și pe nimeni altcineva, așa că P’Krit și mama lui m-au adus să locuiesc aici cu ei.

Povestea tânărului sună tristă în inima lui Saitharn. Fiecare rămas bun este întotdeauna dureros, mai ales atunci când trebuie să plece și să nu se mai întoarcă niciodată.

Așa cum fusese când pierduse pe unul dintre cei mai buni oameni din viața lui…

– E ceva în neregulă? întrebă tânărul când văzu că micuțul om tăcuse câteva minute.

Saitharn clătină din cap în semn de negare înainte de a-și îndrepta din nou atenția asupra sarcinilor de lucru pe care trebuia să le îndeplinească.

– Dacă ești obosit, te poți odihni un pic.

– Nu, e în regulă, nu vreau să mă odihnesc, spuse Saitharn.

Nu că nu ar fi vrut, dar nu voia să profite de ceilalți. Saeng se uită la băiatul frumos cu o expresie energică și un zâmbet. El își spuse sincer că nu visase niciodată să mai vadă chipul atât de frumos al persoanei pe care o văzuse cu o seară înainte. Dar indiferent de ce se întâmplase, era într-adevăr foarte frumos.

Saitharn nu știa ora exactă când se termina munca. Îi urma doar pe ceilalți și se simțea un pic pierdut. Puțin după apusul soarelui, orele de lucru se terminară. Era un noroc că ziua de astăzi nu fusese foarte caldă și nici umedă. Era un pic înnorat, nu fusese o perioadă însorită altfel el însuși n-ar fi supraviețuit.

………………….

Pentru cină, Saeng îl luă pe noul muncitor al fermei la bucătărie. Munca grea arsese energia corpului, consumând-o complet. Dar apetitul lui Saitharn funcționa pe invers. Oboseala îl făcuse să nu mai simtă foamea.

– Khun Saitharn, ai mâncat foarte puțin.

– Te rog să-mi spui P’Tharn. Acum suntem colegi de muncă, spuse Saitharn în timp ce se ridica punând deoparte preparatele cu orez.

Saeng simți că această persoană era bună și prietenoasă, ceea ce-l făcu să zâmbească bine dispus.

–Da, P’Saitharn. Ai mâncat doar jumătate din farfurie și ești deja sătul?

– Sunt sătul și obosit, vreau să mă odihnesc.

-Ești bătrân, spuse Saeng pe un ton glumeț.

Apoi se oferi să-l conducă acasă, pentru că era trecut de miezul nopții și-i era teamă ca Saitharn, care nu era obișnuit cu locurile, să nu se rătăcească.

– Saeng, de ce muncitorii merg în direcție opusă? spuse Saitharn când îi văzu pe muncitorii de la fermă, plecând să se întoarcă la casele lor.

Nici unul dintre ei nu mergea în direcția reședinței sale. Locuia singur, nu mai exista o altă casă în jurul zonei. Saeng nu răspunse imediat, neștiind dacă ar trebui să vorbească. De fapt, această casă era reședința secundară a lui Sila. Acestuia îi plăcea să vină aici să mănânce și să doarmă, să studieze și să supravegheze oamenii de la fermă. Nu era luxoasă, dar trebuia să recunoască…era cea mai confortabilă zonă de cazare. Aici nu trebuia să împartă baia cu alte persoane și nu venea nimeni să te deranjeze.

– Ce e în neregulă Saeng?

– Acolo sunt casele muncitorilor. Tu locuiești de cealaltă parte. Acolo este plin, așa că Pha Liang mi-a cerut să te aduc aici.

Saeng  știa că  stăpânul nu mințise în totalitate și și-o asuma. Îl adusese pe Saitharn pentru a locui într-o casă separată. Nu era din cauză că locuințele muncitorilor erau pline deci, ce alt motiv ar fi putut fi?

– Ziua de lucru s-a terminat.

Cuvântul „Pha Liang” îl făcu pe Saitharn să se gândească la chipul acestuia. Fusese oarecum surprins că Sila dispăruse dimineață și nu revenise.

Dar apoi își dăduse seama că acesta avea acolo statutul de șef, fiind proprietar al fermei, pe lângă faptul că era și proprietarul unui hotel, așa că nu avea de ce să fi rămas cu el.

– Mulțumesc foarte mult că m-ai condus până aici, ne vedem mâine.

Temperatura nopții scăzuse mult pentru vremea din munți. Saitharn îi zâmbi tânărului său coleg și Saeng zâmbi și el, fără să vrea și se întoarse să plece la hotel.

– Bine, ne vedem mâine la ora 08:00.

Nu știa dacă va putea veni sau nu, dar și-ar fi dorit să revină.

Saitharn dădu din cap înainte de a își duce trupul obosit înapoi în casă. O singură lumină moale din tavanul camerei oferea confort încăperii și ilumina întreaga zonă a casei. Înăuntru erau doar electrocasnice, un dulap, un birou de lucru, un pat și un ventilator. Era și o baie chiar lângă dormitor.

Deoarece briza nopții era rece, Staitharn nu dădu drumul ventilatorului. Un fenomen nou pentru vârsta lui de 24 de ani era că voia să facă un duș cât mai repede. De când se născuse dușul nu dura mai mult de 10 minute la el. Frigul îi făcea să tremure puțin buzele frumoase. Acum că se afla aici, înțelegea ce însemna a face o baie lungă.

După baie silueta sa subțire îmbrăcată într-un tricou se apropie de pat și se lăsă să cadă. Se încovoie în pătură în poziție fetală. Era obosit și încheieturile îl dureau până la punctul de a fi enervat. Trecuse prima zi de muncă și fusese foarte greu dar el dovedise că o putea face, poate nu bine, dar o făcuse până la capăt. Își spuse că nu fusese chiar atât de rău. Își răsuci corpul și căscă. Era somnoros iar pleoapele i se simțeau brusc grele. Singura nevoie pe care o simțea acum era să doarmă…să se odihnească…

…Ce se întâmplă?…

Ochii rotunzi și limpede se deschiseră brusc. Persoana care era pe cale să adoarmă, se trezi ridicându-se și căutînd din ochi sursa sunetului care fusese atât de tare încât era îngrijorat. O creatură putea în secret să se afle în orice parte a camerei. Și dacă era cazul, el probabil că nu va putea dormi pentru că ura gecko[1]. Dar nu-l văzuse încă.

Cioc, cioc, cioc!

!!!

Saitan fu surprins de bătaia puternică din ușă, intercalată cu tăcerea. Palmele erau albe și umede de sudoare, ochii limpezi se uitau când la ușă când în tavan, cu prudență. Saitharn nu știa cine venise în acel moment, dar spera că îl va ajuta mai mult sau mai puțin.

…

Sil fu surprins când tânărul deschise brusc ușa. Fața celuilalt era palidă și privirea lui nu părea normală.

– Ce s-a întâmplat?

– Tu… intră aici…

Palma mică a lui Saitharn îi prinse brațul puternic și-l târî cu forța până în mijlocul camerei.

Sila ridică surprins din sprâncene. Mirosul parfumului tânărului se răspândise în toată încăperea. Mirosea la fel ca în acea noapte, dar arăta diferit.

– Tu… vru să întrebe Pha Liang.

Dar nu fu sigur ce propoziție trebuia să folosească pentru că palma mică ținută la baza brațului, îl făcea să se gândească la mai mult și mai departe.

– Mă poți ajuta? mormăi tânărul în timp ce mergea târând persoana mai înaltă după el.

Sila văzu pielea albă care ieșea din tricou, ceea ce-l excită. Era doar o pată mică albă și totuși de ce se simțea fierbinte dintr-o dată?

– Ai auzit asta?

Din cauza nervozității, vocea aproape că nu i se auzea, era agitat.

– Lasă-mă să te ajut, da?

– Te rog ajută-mă, repede!

Comanda abia se încheiase și Sila trase de talia subțire în timp ce exercită presiune pentru a-l face pe Saitharn să se întoarcă spre el. Apoi, înaintând încet, îl împinse spre patul mic. Gestul îl făcu pe Saitharn să fie confuz încât Sila fu nevoit să întrebe cu curiozitate:

– Ce facem? Te duc în pat sau te va durea spatele, spuse Pha Liang cu o expresie ciudată.

El credea că Saitharn va fi epuizat din prima zi de muncă, dar ia uite, acest copil era mai curajos decât credea. I se oferea lui după o zi atât de epuizantă.

 – Stai… ăăă… cu ce vrei să mă ajuți?

Palma lui mică se mișcă pentru a împinge pieptul puternic pentru a-i opri acțiunile. Corpul care se frecase de cel al lui Sila în acel moment provocase destule neînțelegeri.

– Păi…nu mă lași să te ajut?

– Ce tot spui? Hei eu am vrut să te rog să mă ajuți să-l alung pe tipul ăla…animalul ăla…uite…acolo…gecko…

Îi era extrem de frică de gecko, nu avea niciun alt motiv să explice asta decât cuvântul frică.

– Vrei să spui că m-ai tras repede aici să alung un gecko?

–  Da’ la ce te gândeai?

Băiatul dădu din cap, își miji ochii și privi nedumerit la bărbatul înalt care continua să-l împingă spre pat. Saitharn lipi o mână de pieptul lui Sila și îl împinse delicat pentru a păstra distanța față de corpul lui.

– Tu… ai rostit o grămadă de cuvinte ambigue.

–  Te gândești la astfel de lucruri la această oră?

– Păi tu ești cel care…

Știa că era atras de el, dar nu era momentul.

[1] Gecko seamănă cu șopârla, dar are o formă mai plată și are un fel de ventuză la capătul fiecărui picioruș. Își poate schimba culoarea ca un cameleon.E insectivoră.