Partenerul perfect- Capitolul 1

Capitolul 1. Carcera

Pe podeaua rece și umedă, trupul său găsea o ciudată consolare. Începuse să se obișnuiască cu frigul pătrunzător, cu întunericul greu, de nepătruns. Îi deveniseră, la propriu, casă, viitor și singura formă de stabilitate.

Gândurile îl purtau mereu înapoi, la prima zi, la spaima și panica ce îi sfâșiaseră sufletul atunci. Își ridică trupul vlăguit din propria urină, fiecare mișcare trăgându-i un oftat mut de durere și își rezemă spatele osos de zidul umed, rece ca moartea.

Aproape că putea desluși fiecare cărămidă din încăpere, fiecare imperfecțiune a zidului, chiar dacă întunericul era mai dens decât propriul iad. Cunoștea fiecare centimetru din această închisoare, deși nu o văzuse niciodată scăldată în lumină.

Întunericul îi era familie. Îi devenise prieten și călău.

Dincolo de ușa grea de metal, pașii răsunau în ecouri sordide. În mintea lui, aproape instinctiv, începu să numere pașii. Un zâmbet slab, abia o umbră a ceea ce fusese odată, îi întinse colțurile buzelor crăpate – sau poate era doar o grimasă.

Uneori visa la un alt sine, unul care știa să râdă, să iubească, să viseze… Dar și acel gând era azvârlit în același abis întunecat unde fusese aruncat și el.

Așa cum intuia, era ziua aceea. Ziua 30.

Ziua în care fusese smuls din întuneric și împins în lumina cruntă a iadului.

Zgomotul de zăvor tras îi zgârie timpanele și, brusc, tot corpul îi tresări. Trei zeci de zile de tăcere absolută, rupte într-o secundă de haosul sunetelor brutale.

Își strânse pleoapele când o fâșie dureroasă de lumină i se înfipse în ochii nepregătiți. Simți cum mâinile brutale ale gardienilor îi smulg trupul de pe podea.

– Este ziua ta norocoasă, B, auzi vocea guturală, cu o ură viscerală.

O ură mai arzătoare chiar decât lumina ce îi invada retinele.

– Băieții au pus pariuri că te vei întoarce într-o săptămână, chicoti un alt gardian, iar râsetele lor umpleau aerul de dispreț.

– Ce dracu’ ai făcut acolo, B? Puți îngrozitor. Trebuie să punem furtunul pe tine, scuipă Howard, trăgându-și mâneca uniformei peste nasul încrețit de dezgust.

Îi făcu semn colegului său spre zona dușurilor – o cameră imensă, cu gresie albă pătată de ani de umezeală, cu țevi vechi ca niște oase ruginite. Fără capete de duș, doar robinete ruginite de unde țâșnea, dacă aveau noroc, apă caldă. Dar de cele mai multe ori, era rece ca gheața.

Gardienii îl lăsară să cadă pe pardoseala dură. Furtunul fu desfăcut cu gesturi grăbite, iar jetul de apă rece ca moartea îl izbi direct în piept.

Corpul lui slăbit, aproape transparent sub pielea palidă, începu să tremure violent, fiecare fibră protestând la agresiunea lichidă.

Între cei doi gardieni se iscă o discuție mormăită, nepăsătoare, ca și cum trupul acela, tremurând sub ochii lor, nu era decât un obiect lipsit de viață.

– Cred că e de ajuns, rosti unul dintre ei plictisit, și opri jetul.

Îl privi scurt, fără niciun fel de emoție, apoi îi făcu semn colegului să-l ridice.

– Nici gând, omule. E prea ud și eu n-am uniformă de schimb, spuse celălalt cu un rânjet scârbos.

– Băiete, va trebui să mergi singur până în celula ta. Nu vreau să mă ud, adăugă ironic.

Cu ultimele forțe, trupul acela vlăguit își împinse greutatea în palmele tremurânde, sprijinindu-se de gresia rece. Reuși să se ridice, cu apa șiroind din hainele murdare și ude, cu părul lipindu-i-se de față ca o mască grotescă.

Fără să scoată un cuvânt, fu împins înainte. Străbătură coridoarele reci, sub privirile batjocoritoare ale deținuților:

– B, bine ai revenit! strigă cineva dintr-o celulă, dar niciunul dintre cei trei nu răspunse.

Ajunseră în fața celulei.

Unul dintre gardieni descuie ușa grea, apoi o deschise larg.

– Azi ești liber. Mâine ai o vizită cu domnul director, adăugă ironic și izbucni în râs, știind ce oroare îl aștepta.

Camera era scăldată în întuneric dens.

Diferența față de celula în care stătuse 30 de zile era mică: un pat de metal și un WC turcesc în colț.

Privirea lui se mișcă încet, atentă. Cu pași greoi se îndreptă spre micul dulap șubred, de unde scoase o pereche de pantaloni uzați și un tricou aproape sfâșiat. Își dezbrăcă hainele îmbibate de apă cu gesturi lente, dureroase, și, cu un ultim efort, se îmbrăcă.

În cele din urmă, se prăbuși pe salteaua subțire de paie. Trupul său tremura necontrolat, nu doar de frig, ci și de epuizarea care îl storcise de orice scânteie de voință.

Privirea îi alunecă prin întunericul încăperii.

Un freamăt slab, o mișcare abia perceptibilă în partea dreaptă, îi atrase atenția. Ridică privirea și, pentru prima dată după ani, descoperi o altă prezență.

În patul de deasupra, cineva dormea. Respirația lină, adâncă, îi trăda somnul.

Prezența aceea străină îi părea aproape ireală. După atâta timp de solitudine, ideea de a împărți celula cu cineva părea deopotrivă absurdă și înfricoșătoare.

Un zâmbet amar îi umbră chipul. Camera lui…

Până la urmă, ce aveau de împărțit? Un WC, o celulă și poate, cine știe, o ultimă fărâmă de umanitate pierdută.

Își luă ochii de la noul său coleg și închise pleoapele grele.

Gândurile îl duseră la ziua de mâine, la chinurile care îl așteptau. Strânse pumnii slăbiți, dar nici măcar mâinile nu-i mai ascultau voința.

În tăcere, cu ultimele puteri ale minții, își făcu o ultimă rugăciune: ca ziua de mâine să îi aducă, în sfârșit, sfârșitul.