Partenerul perfect- Capitolul 2

Infernul

Își simți trupul ridicat brutal și, deși ochii îi erau încă închiși, știa exact cine sunt și ce avea să urmeze. Îi deschise privind în fața sa și își întinse mâinile așteptând acele cătușe de metal care, așa cum se aștepta, îi înfășurară încheieturile într-o clipă. Cel din fața lui, cu o privire plină de dispreț, îi puse repede acele cătușe grele, de care atârna un lanț ruginit. Imediat, simți cum și gleznele îi erau prinse în același mod brutal.

Gardianul își ridică apoi privirea spre patul etajat din dreapta lor. Automat, B privi și el peste umăr în acea direcție, întâlnind ochii larg deschiși de frică ai noului său coleg de celulă.

– Dacă nu vrei să-i iei locul, îți recomand să te uiți în altă parte! scuipă gardianul printre dinți, rânjind superior atunci când chipul din pat se retrase înspăimântat.

B își întoarse din nou privirea spre gardianul care își învârtea o scobitoare între dinți, privind spre el ca la un animal frânt. Atitudinea lui de superioritate și de dispreț nu îi mai stârnea niciun sentiment. Era obișnuit. O cunoștea. O simțise în fiecare fibră încă din prima zi aici. Acum nu mai conta.

Un gest brutal îl puse din nou în mișcare, târându-și pașii atât cât îi permiteau lanțurile grele. Mergea cu capul aplecat între cei patru gardieni, cu imaginea unui om condamnat la moarte, resemnat și gol pe dinăuntru.

Nu mai știa ce zi, ce lună sau ce an era. Uneori simțea că trecuseră decenii peste el, alteori doar câteva zile.

Ajunse în camera aceea rece și fu trântit pe scaunul de metal. Tresări la atingerea rece și își închise ochii pentru o clipă. Știa ce avea să urmeze. Mâinile îi fură desfăcute doar pentru a fi legate din nou în spatele scaunului, forțându-l să stea lipit de spătar.

În fața lui apăru el, același chip, aceeași privire de gheață.

Ochelarii îi cădeau ușor pe nas, iar când își aplecă capul, îl privi peste ramă cu o scârbă greu de ascuns. Un semn discret și gardienii îl înconjurară, devenind o fortăreață de carne și ură.

– Ne întâlnim din nou, B, rostise el rece, făcându-l pe cel încătușat să se cutremure.

– Sper că cele 30 de zile în carceră te-au ajutat să reflectezi mai bine la următorul tău răspuns.

Ecoul vocii sale răsună în încăpere, prevestind ceea ce urma.

– Unde sunt banii, B?

Aceeași întrebare, încă din prima zi.

B îl privi tăcut. În minte îi răsunau aceleași cuvinte pe care le spusese atunci: “Nu știu despre ce vorbiți”.
Durerea explodă brusc în stomac. Se prăbuși, tușind violent, aerul intrând cu greu în plămâni. Dar o mână brutală îl ridică din nou de păr.

– Șefu’, am impresia că-i place să fie bătut, chicoti gardianul cu un rânjet urât.

B ridică încet privirea. Știa adevărul: indiferent ce ar fi spus, urma bătaia. Nu mai era nimic de salvat.

– Răspunde, vierme! scuipă gardianul ridicând o bâtă cu bile metalice.

– Spune unde ai ascuns banii! Spune unde sunt cadavrele soției și băieților tăi, nenorocitule!

– V-am spus… nu știu despre ce vorbiți… Nu am omorât pe nimeni… rosti B cu un glas firav.

Loviturile se abătură iar, mai crude, mai nemiloase. Scaunul căzu cu totul sub greutatea trupului său inert. Simți cum ceva se rupea în brațul său – nu era prima data, iar sângele îi sări din gură pe podeaua murdară.

Îl băteau până aproape de moarte, apoi îl „reparau” doar ca să poată relua teroarea. Era iadul. Iadul în formă pură.

Încercase cândva să se roage, să plângă, să ceară milă. Acum nu mai avea decât un singur răspuns: nu știu.

– Minți, nenorocitule! Criminal infect, ți-ai omorât familia pentru bani! urlă din nou vocea plină de ură.

Privirea i se încețoșă. Simți cum ochiul i se umfla, cum sângele îi umplea gura. Apoi îl auzi pe cel din fața sa rostind rece:

– Duceți-l la infirmerie. Ne vom întâlni din nou, B …

Se simți ridicat brutal, incapabil să își susțină greutatea. Când îl apucară de mâna ruptă, scânci dureros, spre satisfacția gardienilor.

În infirmerie fu aruncat cu scârbă pe o targă. „Doctorul”, prizonier și el aici, îl privi o clipă șocat, apoi aprobă resemnat.

Doctorul îi tăie tricoul murdar și privi rana urâtă de pe braț.

– B, băiete, va trebui să reziști, rosti încet, băgându-i o cârpă în gură și introducând un furtun în brațul său.

Durerea îl făcu să se zvârcolească, dar știa că nu era loc pentru milă.

– Trebuie să scot sângele rău de acolo și să pun osul la loc. Știi că aici nu există anestezie, le place să te audă urlând, murmură doctorul în timp ce îi analiza chipul tumefiat.

B deschise cu greu ochii. Tavanul luminat orbitor îi apăru ca o fantomă.

-Te-ai trezit… îl auzi.

– Ai dormit opt zile. Nu te mișca prea brusc.

Doctorul făcu câțiva pași spre el.

– Nu arăți prea bine… timpanul stâng este fisurat, mâna am salvat-o de data asta, dar la următoarea fractură va trebui amputată. Ochiul a fost drenat cu ce am avut… inclusiv cu urina ta și cu puțin alcool sanitar.

B îl asculta în tăcere. De ce îl mai salva? De ce nu îl lăsa pur și simplu să moară?

– B, ar fi mai simplu să le spui adevărul. Oricum nu vei ieși vreodată de aici… i se adresă doctorul, dar B nu deschise ochii.

Ce să-i spună? În ochii tuturor, era un criminal. Un monstru.
Dar el… el nu își amintea.
Într-o zi, fusese fericit. A doua zi, era condamnat pe viață.

– Sunt nevinovat… șopti B cu ultimele puteri.

Doctorul îl privi tăcut.

– Știu, B … știu… Toți suntem nevinovați aici…

Se îndepărtă încet, lăsându-l singur cu durerea lui nemărginită.

Darci Sameul