Partenerul perfect- Capitolul 17

 Fotografia

Zâmbea forțat în timp ce întâmpina persoanele care intrau în sala mare de evenimente.

B fusese propus să țină discursul de deschidere și acum saluta părinții care veneau pentru această zi specială.

Dacă era ceva ce ura din tot sufletul, era exact asta: să fie în centrul atenției.

Îi observa pe ceilalți profesori cum se plimbau printre elevi și părinți, salutând și schimbând câteva cuvinte. Dar el căuta altceva, căuta două persoane pe care încă nu le zărise.

– Sunt aici? auzi vocea lui Tom în urechea sa și tresări ușor.

Se întoarse spre el și-l găsi mai bine dispus ca oricând, ținând un pahar de șampanie în mână. Privirea lui B se încruntă imediat.

– Se presupunea că nu trebuie să bem azi. Și nu… nu i-am văzut. Ceea ce e ciudat. Ea ar trebui să fie aici. E directoarea doar…  rosti agitat.

– Și te rog… nu te îmbăta, adăugă, împingându-l cu un deget în piept și aruncându-i o privire tăioasă.

Tom îi zâmbi larg și îi făcu cu ochiul, apoi își întoarse privirea spre un grup de părinți care se apropiau. Îi salută printr-o simplă înclinare a capului.

– Stai liniștit, iubitule. E doar de decor, spuse, referindu-se la paharul din mână. Apoi se îndepărtă ușor, pierzându-se printre invitați.

B îl urmări cu privirea și dădu din cap, dar cu un zâmbet mic pe buze.

Trebuia să recunoască: de fiecare dată când Tom îl alinta „iubitule”, o căldură i se instala în piept.

Iar acum… privindu-l mai atent, în costum, simțea acea căldură coborând și mai jos, până în vintre. Tom, îmbrăcat așa, era incredibil de sexy.

Fantezia se risipi brusc când în fața lui se opri un cuplu. Ridică repede privirea, surprins de felul în care era privit.

– Bună ziua, rosti femeia, zâmbind.

B o salută și el, înclinând ușor capul și ridicând paharul din mână.

– Bună ziua, bine ați venit! le spuse și le arătă zona cu scaune unde se așezau ceilalți părinți.

– Suntem părinții Adelinei și voiam doar să vă mulțumim. De când ați venit dumneavoastră la acest liceu, fiica noastră și-a îmbunătățit notele,  spuse femeia cu sinceritate.

Zâmbetul lui B se lărgi… de data asta sincer.

O știa pe Adelina din prima zi , timidă, retrasă, mereu în ultima bancă. Îi semăna cumva. Îl atinsese din prima clipă.

– Este un copil extraordinar, spuse cu căldură.

– Dar nu pot să-mi atribui vreun merit. Toate progresele sunt ale ei.

Le zâmbi politicos.

– Mă bucur să vă cunosc. Vă invit să luați loc alături de ceilalți părinți.

Cuplul îi mulțumi și se îndepărtă. Privirea lui B însă se fixă pe o siluetă cunoscută… Era Marc. Singur.

Susan tot nu apăruse. Ceva era straniu.

Se îndreptă rapid spre ieșire și îl zări pe Martin, conversând cu alți invitați.

– Salut, Martin!  spuse, apucându-l de braț și trăgându-l ușor într-o parte.

– Scuzați-ne puțin, adăugă în treacăt către cei de față.

– Martin… unde e Susan? Ar fi trebuit să fie aici prima, să întâmpine părinții!

– A primit un telefon de acasă în această dimineață,  îi răspunse Martin.

– A anunțat că întârzie puțin…

De acasă? repeta în gând B tot mai suspicios.

– Ok, mersi…  zise scurt și plecă în căutarea lui Tom.

Îl găsi într-un grup, râzând. Îi făcu semn să vină, apoi o luă înainte pe holul care ducea spre toalete. Când văzu că e liber, se opri și se întoarse.

– Ce s-a întâmplat, B?  întrebă Tom, apropiindu-se.

– Susan a primit azi dimineață un telefon de urgență „de acasă” și… nu e prezentă aici, spuse B cu un ton grav.

Tom îl privi câteva clipe, apoi își ridică privirea, cercetând zona.

– Crezi că știe cine suntem? puse întrebarea pe care B o evitase până atunci.

– Nu știu… dar nu ți se pare ciudat?

– Hai să plecăm. Ne-am făcut apariția, avem martori că am fost aici. Nu ne vor simți lipsa, spuse Tom, deja luându-l de mână și trăgându-l spre ieșirea din spate.

Ieșiră prin ușa din spate, cu pași rapizi și atenți. Tom îi făcu semn să o ia pe aleea laterală și, în doar câteva minute, se aflau afară din campus.

Scoase din buzunar o hârtie și citi prima adresă. Privi în jur, apoi ridică mâna să oprească un taxi.

– Hai, îi spuse lui B când mașina se apropie.

Se urcară amândoi în grabă. Tom îi dădu adresa șoferului, apoi se așeză mai bine pe bancheta din spate și îi prinse mâna lui B.

– Nu te mai gândi. Totul va fi bine, îl liniști, deși și în mintea lui încolțeau tot mai multe semne de întrebare.

Drumul trecu în tăcere. Când taxiul se opri, Tom privi spre clădirea impunătoare.

Plăti șoferul și coborâră.

– Se pare că domnul profesor de mate o duce bine în viață… rosti Tom ironic, analizând casa.

Își plimbă ochii în jur, căutând eventuale camere de supraveghere.

Când nu văzu nimic suspect, îi făcu semn din cap lui B și porni spre aleea ce ducea spre intrare.

– Poarta e deschisă, rosti B cu voce joasă, evident emoționat.

Tom o privi cu atenție.

Așteaptă aici B îi spuse și ocoli intrarea, dispărând în spatele unor brazi imenși.

B rămase singur. Simțurile îi erau în alertă. Avea senzația aceea cunoscută, apăsătoare… că ceva urmează să se întâmple.

O presimțire care îl însoțea încă de dimineață, de când deschisese ochii.

– Hai, e liber,  auzi vocea lui Tom.

Se întoarse rapid spre el și îl urmă până în dreptul unei uși laterale. Tom scoase două perechi de mănuși negre din buzunar și i le întinse.

– Pentru siguranța noastră, zise scurt, când îl văzu pe B ușor nedumerit.

B le luă, își puse mănușile și intrară.

Un hol îngust îi conduse până într-un living imens. Se opriră, analizând rapid spațiul. Tom îi făcu semn către o ușă laterală.

– Cred că acolo e biroul.

1. dădu din cap și îl urmă.

Tom apucă mânerul…încuiat…zâmbi scurt.

– Bingo…

Scoase din buzunar un mic portofel negru cu instrumente pentru deschis încuietori. B îl urmărea fără să spună nimic.

În doar câteva secunde, ușa se deschise.

– Încă mai descopăr lucruri noi despre tine,  murmură B închizând ușa în urma lor.

Tom nu-i răspunse. Era deja concentrat asupra biroului.

– Eu caut aici. Tu vezi ce e pe raftul acela cu dosare,  îi spuse, arătând spre o bibliotecă încărcată.

B se îndreptă spre raft, în timp ce Tom se așeză în fața biroului.

Laptopul era încă deschis. Se încruntă puțin, apoi luă un post-it și îl lipi peste camera web. Nu risca nimic.

Deschise sertarele, le analiză rapid, apoi puse totul exact la loc. Nu voia să lase urme.

Sertarele erau pline de fișe de examene, hârtii banale. Oftă. Nimic.

Dar o porțiune a biroului, unde stătea laptopul, era ușor desfăcută. Își duse mâna pe dedesubt și simți ceva dur.

Coborî. Sub birou, găsi o cheie, lipită.

O luă și privi spre B care citea atent un dosar.

– Ai găsit ceva? întrebă.

B ridică privirea, ușor dezamăgit.

– Nimic. Contracte, colaborări, fișe de elevi. Nimic interesant.

– Eu am găsit ceva.

Îi arătă cheia, iar B veni imediat.

– Pare o cheie de seif…spuse, studiind-o.

Își întoarse privirea roată în birou.

– Dosarele astea sunt doar de fațadă, murmură și se întoarse la raft.

Trase câteva dosare și apăsă pe spatele raftului  lemnul se desprinse.

Seiful era acolo.

– Se pare că am găsit întrebuințarea, zise ironic Tom.

B introduse cheia, se auzi un click, iar seiful se deschise. Înăuntru erau hârtii. Le luă pe toate.

Tom, însă, avea alt presentiment. Se întoarse iar la birou.

Își duse din nou mâna sub el, ciocăni ușor… și când auzi un sunet gol, se aplecă.

– Mai e ceva aici…  șopti pentru sine.

Apucă o bucată de lemn de la marginea biroului care căzu la picioarele lui, dezvăluind un sertar secret. Înăuntru erau tot hârtii, poze… și un pistol.

Apucă hârtiile și le citi. Irisul i se întunecă. Le împături rapid și le băgă în buzunarul pantalonilor. B era ocupat, nu văzuse nimic. Apoi ridică o poză. Și încremeni.

– B… rosti el răgușit.

B veni lângă el și Tom îi arătă poza, simți cum îl lovește un val de gheață. Mâinile îi tremurau. Gâtul i se usca.

– Nu… nu înțeleg…șopti.

– Cel din poză ești tu,  spuse Tom, pierdut.

– Tu… și Marc. Vă cunoașteți din trecut.

B îi smulse poza.

– Nu…rosti cu o voce rece. Nu îl știu pe Marc… dar îi știu pe cei de lângă el.

Privirea i se pierdu pe chipul din fotografie. El, în ziua nunții. În spatele său, Marc… și alți doi bărbați cunoscuți.

Apoi privirea îi căzu pe femeia de la brațul său. Rochia albă, zâmbetul larg… Soția sa.

Dar în fundal… o altă siluetă.

Întoarse poza. Cu degetul, îi arătă lui Tom.

– Susan.

Tom încremeni. Se uită atent. Totul devenea prea ciudat.

Scotociră repede în sertar și luă toate actele. Lăsară arma. Reconstituiră totul exact cum era.

Tom îi făcu semn să iasă.

– Mergem la Susan, spuse cu o hotărâre nouă în glas.

– Acolo sunt răspunsurile.

Darci Sameul