Partenerul perfect- Capitolul 25

Gemenii

– Vă mai amintiți numele celor ce au participat la „arestarea” dumneavoastră?

Mâinile i se lovesc zgomotos de masa de metal, iar un oftat adânc îi scapă din piept. Îl privea pe bărbatul din fața sa fără nicio expresie pe chip, corpul îi era amorțit de la orele petrecute în aceeași poziție, pe acel scaun metalic. Imediat ce Tom părăsise încăperea, B fusese scos și urcat într-o dubiță neagră, apoi adus aici , într-o cameră de interogatoriu care îi părea un nou labirint al neputinței.

– Mă întrebi de ore bune același lucru, și eu îți răspund mereu același lucru!  izbucni iritat.

–  Nu știu numele lor… În acea perioadă eram pierdut, copleșit de durerea gândului că soția și copiii mei sunt morți, m-am trezit luat pe sus și aruncat într-o închisoare, purtând eticheta de criminal.

Oboseala și furia se amestecau în vocea lui, un amestec greu de disociat. Interlocutorul îl studia în tăcere, apoi își mută privirea spre geamul mare din spatele lui B acoperind aproape tot peretele. Observă beculețul roșu care se aprinde și se stinge de două ori, se întoarce apoi înapoi spre el.

– Ok, domnule Kreess. Este suficient pentru azi. Va veni un coleg să vă ducă în camera dumneavoastră.

B își ridică o sprânceană, surprins.

– Cameră? Nu sună mai potrivit „celulă”? rosti cu ironie amară, simțind cum îi pulsează sângele în tâmple.

– Nu sunteți arestat, domnule Kreess,  îi explică agentul calm.

–  Dar nici nu vă putem lăsa liber. Viața dumneavoastră este în pericol, iar pe lângă dorința de a descoperi adevărul, siguranța dumneavoastră e o prioritate. În această clădire aveți la dispoziție o cameră  și vă asigur că nu seamănă cu ceea ce ați cunoscut în închisoare.

B se încruntă…ușa se deschise și înăuntru intră Carl, însoțit de un bărbat necunoscut.

– Îi puteți arăta domnului Kreess unde va locui temporar, spuse agentul.

Carl intră primul și făcu semn celuilalt să rămână pe coridor.

B se îndreptă spre ușă fără să-l privească pe Carl.

-B, așteaptă puțin îl opri Carl, vocea lui pierzându-se într-o rugă.

– Nu am nimic de vorbit cu tine. Nici cu tine, nici cu amicul tău, rosti sec, deschizând ușa și dând de bărbatul care îl aștepta.

– Sunt gata să mergem, spuse rece.

Agentul înclină din cap și îi făcu semn să-l urmeze pe coridorul tăcut….

Ușa se deschise, iar Tom își întoarse privirea către bărbatul care îl chestionase pe B. Lăsă dosarul gros pe masa din stânga lor și, fără un cuvânt, privi prin geamul transparent către camera unde rămăsese Carl.

– E extrem de furios, îi auzi glasul lui Doren.

– Nu cooperează deloc, șefu’.

Tom se întoarse ușor spre el, încruntat.

– E doar rănit, Doren, rosti apăsat  așezându-se pe scaun cu un oftat greu.

În acel moment, ușa se deschise din nou și Carl se alătură lor. Doren îl privi câteva secunde și, printr-o scurtă mișcare a capului, indică spre Tom că e momentul pentru discuția promisă.

– Am aflat unde sunt băieții, spuse Carl, iar Tom își ridică imediat privirea, încordat.

– A fost greu, pentru că ea i-a ascuns bine în toți acești ani, departe de ea, se pare că au făcut școală acasă, dar de anul trecut, unul dintre ei a intrat într-o olimpiadă de matematică.. așa am putut da de ei.

Un zâmbet slab apăru pe chipul lui Tom.

– E inteligent, ca tatăl lui, șopti cu o mândrie sinceră în voce.

Carl continuă să vorbească…

– S-au întors în oraș de opt luni, locuiesc într-o casă în zona de lux a periferiei… O casa mai izolată de restul, de parcă ar ascunde ceva acolo, în voce i se putea citi ironia.

– Dar ea… ea e încă un mister. Nu a fost văzută, nimeni nu știe nimic de ea.

Tom își încordă maxilarul.

– Nicio apariție în preajma lor?

– Nu. Dar… am descoperit un fir din urmă. Acum 23 de ani, într-un orășel izolat, Hertos, un bărbat a raportat că soția lui a dispărut,  odată cu o mare parte din averea lui. Scenariul identic, casă devastată, urme de sânge, lipsă totală de poze sau documente. Doar o singură fotografie a scăpat, cea din portofelul lui de la nunta lor.

Carl deschise tableta și afișă poza respectivă.

– Uite-o..  spune-mi dacă ea este?

Tom o apucă, o studia atent, apoi scoase o poză din dosarul de pe birou , cea găsită în casa lui Marc.  Compară ambele chipuri și se convinse.

– Ea e… Și-a făcut mici operații estetice, dar e ea.

Se întoarse spre Doren:

– Pune poza în algoritm. Carl, tu ocupă-te de urmărirea tiparului trecutului ei, vreau să știu tot.

– Tom, Doren, ascultați-mă, interveni Carl cu seriozitate.

– Am pus o poză cu ea și în lista de urmăriți.

Tom aprobă din cap, dar vocea îi deveni mai moale:

-Tu mergi și spune-i lui B.

– Tom, el nu ascultă pe nimeni, îi replică Carl, reamintindu-i ceea ce știa deja.

-Pe mine mă urăște , șopti Tom, cu privirea pierdută.

– Pentru că ți-a fost prieten, interveni Doren, fără menajamente.

– Ai fost singurul în care a avut încredere.

Tom oftă, trăgând aer adânc în piept.

– Am lucrat ani de zile sub acoperire. Am fost implicat în sute de misiuni, nu m-am atașat de nimeni. Dar când am ajuns în acea închisoare, când l-am văzut pe el…

Se opri o clipă.

– În port, după ce v-am scos de acolo, ne-ai rugat să-l testăm, continuă Doren.

– Te-am lovit , iar el s-a zbătut să te elibereze….Era clar, el te iubea deja.

– Eu m-am îndrăgostit primul, rosti Tom, cu amărăciune.

-… și  am pus toată operațiunea în pericol.

Se ridică, îndesă tableta sub braț și porni spre ușă. Doren îl opri, punându-i o mână pe braț.

-Tom… Ești cel mai bun agent. Dar ești și om, nu lăsa dragostea asta să te distrugă. Noi suntem aici. Orice decizie vei lua, vom fi în spatele tău. Nu e o slăbiciune că îl iubești.

Tom își lăsă capul în pământ câteva secunde.

– El nu mă va ierta, dar dacă nu pot avea dragostea lui, o să-i dau înapoi viața.

Ieși din cameră cu greutate știind că va trebui să fie iar în fața lui, știind că B nu mai dorea să fie în prezența lui…dar trebuia să afle ultimele descoperiri….cel puțin asta îi era scuza …

Se opri în fața acelei uși, acum teama se instalase iar în sufletul său…dar își ridică mâna și bătu de doua ori.

B deschise ușa încet și privi spre bărbatul care stătea în fața sa, perfect drept. Acel albastru senin, care altădată îi aducea liniște, i se părea acum rece și întunecat. Își ridică o sprânceană și strânse din maxilar la vederea lui, ar fi vrut să-i trântească ușa în față, dar corpul său refuza să se miște. Era prea încordat, prea prins în propriul conflict.

– Am informații noi, îl auzi pe Tom rostind, intrând în cameră fără să aștepte permisiunea. Trânti ușa în urma lui și rămase cu spatele , studiind scurt încăperea.

– Ai cinci secunde la dispoziție, după care vreau să dispari, îi spuse B cu voce joasă, rece, aproape metalică. Își încrucișă brațele la piept, gata să înfrunte orice ar urma.

Tom se întoarse încet și-i întâlni privirea. Chipul său trăda oboseală, dar și determinare.

– Carl ți-a găsit băieții, rosti cu o voce domoală, întinzându-i  tableta.

B reacționă brusc, îi smulse tableta din mâini și privirea îi deveni sticloasă în doar câteva secunde. Degetele îi treceau încet peste ecran, imaginile derulându-se una câte una, ochii i se umplură de lacrimi instantaneu, iar buzele i se deschiseră într-un zâmbet slab, tremurat, ce părea că i se frânge pe chip.

Tom îl urmărea, îl privea pierdut, absorbind fiecare expresie, fiecare reacție. Chipul acela frumos, zâmbetul care îl distrugea din interior, acea privire verde care îi dădea sens, îl iubea și poate mai mult ca niciodată.

– Sunt aici în oraș de câteva luni. Oamenii mei îi supraveghează zi și noapte, spuse cu glas blând.

– Unul dintre ei a intrat într-o olimpiadă de matematică…

B înțepeni, zâmbetul lui se adânci pentru o clipă, recunoscând cu mândrie acel detaliu, Tom continuă.

– Ea… ea le-a organizat școala acasă, au 17 ani acum. Locuiesc într-o casă mare, la marginea orașului, doar cu o bucătăreasă și un șofer. De când i-am descoperit, speram că va apărea și ea, dar nu a fost văzută deloc în preajma lor.

– Pot să-i văd? întrebă B fără să-și ridice privirea din tabletă.

Tonul i se înmuiase, dar nu și postura,  aceea rămăsese tensionată.

Tom se întoarse brusc spre el.

– Dacă îți dorești asta, da. Doar că trebuie să ții cont că au trecut 13 ani… S-ar putea să nu te recunoască…

B oftă adânc….Închise tableta și i-o întinse înapoi, tăcerea dintre ei se transformă în presiune. Apoi, Tom scoase din tabletă o altă imagine  o fotografie veche, alb-negru, în care apărea o femeie alături de un bărbat necunoscut.

– Este o fotografie de acum mai bine de 20 de ani, cu ea și fostul ei soț. Te poți uita? Să ne confirmi dacă este într-adevăr ea?

B îi aruncă o privire tăioasă și coborî apoi ochii spre imagine. Când se opri asupra chipului femeii, un val de furie îi întunecă trăsăturile.

– Ea este, rosti scurt.

Și atât de rece, încât vocea păru să înghețe aerul din cameră….

– Ea este nenorocita…repetă..

Tom înghiți în sec, nu replică.

– Ce se întâmplă acum? întrebă B în timp ce pașii săi începeau să se plimbe agitați prin cameră, ca și cum ar căuta un punct de echilibru pe podeaua instabilă a propriei existențe.

– Băieții vor rămâne sub supravegherea noastră, ca măsură de protecție. Carl a pus poza ei în sistem, vom construi un tipar, vom descoperi fiecare faptă a ei, fiecare urmă.

– Acel bărbat… fostul ei soț… trăiește? întrebă B, întorcându-se brusc spre el.

– Da.

– Vreau să vorbesc cu el, ceru, cu acea hotărâre în privire pe care o avea doar când știa că nu va ceda.

– B, eu cred că… încercă Tom, dar se opri imediat când B. ajunse aproape de el.

– Prea puțin mă interesează ce crezi tu, ce vrei tu! îi scuipă cuvintele.

– Și pentru tine sunt Domnul Kreess, agent 0, rosti cu o ură controlată.

– Nu mai am încredere în tine și, indiferent cât vei încerca, pentru mine ești mort….ești doar un mijloc de a-mi recupera viața. După asta, nu vreau să mai știu de tine…. Niciodată.

Tom închise ochii pentru o clipă, simțind cum fiecare cuvânt al lui B era o lovitură în pieptul său…Se întoarse spre ușă…dar se opri.

– Orice ai crede tu, orice ai simți, nu voi contesta. Ai dreptate… rosti cu voce joasă, dar apăsată.

– Dar niciodată… niciodată să nu mai spui că te-am folosit. Dragostea mea pentru tine a fost reală.

B îl privi direct, iar privirea sa era acum o sabie ascuțită, strălucind în verdele acela înfricoșător de calm.

– Ce relevanță are iubirea ta dacă  a fost bazată pe o minciună? Ai procedat exact ca ceilalți din trecutul meu, ai folosit iubirea ca să mă înlănțui cu iluzii. Ai omorât acea parte din mine care te iubea mai mult decât propria viață, în ce mă privește, totul a murit în clipa în care brațele mele ți-au părăsit trupul.

Tom înclină capul, înfrânt.

– Îmi pare rău, spuse simplu.

Deschise ușa și plecă, lăsând în urmă nu doar camera, ci tot ce avusese vreodată cu el.

Tot ce-i rămânea acum era promisiunea tăcută de a-i reda viața. Fără iubire.

Fără drept la iertare.

Numai cu durerea ca misiune finală.