Partenerul perfect- Capitolul 24

Întors în infern

Se simțea așezat pe un scaun, iar durerea din încheieturi îl ardea acolo unde cătușele îi strânseseră carnea. Nu își ridică privirea. Doar ochii i se odihneau pe picioarele goale, iar gândurile erau un haos tăcut.

Știa că nu fusese dus departe, nu părăsiseră clădirea, deși nu se mai afla în apartamentul lor. Gândul acesta îi împinse din nou lacrimile spre marginea ochilor, dar îi închise strâns și își reprimă orice urmă de emoție. Nu….nu avea să plângă. Nu mai voia să fie slab, nu în fața nimănui și mai ales, nu în fața lui.

Când își deschise din nou ochii, observă un pahar cu apă întins spre el, ridică ușor capul și îl privi pe bărbatul din fața sa.

– Carl, rosti zâmbind amar.

Celălalt își scărpină ceafa, părând nesigur ce să spună, dădu ușor din cap spre paharul cu apă, iar apoi trase un scaun și se așeză în fața lui B.

B îl privi scurt, dar privirea i se golea din ce în ce mai mult, se întoarse cu capul și cercetă camera. Era tot în acea încăpere unde, cu câteva ore înainte, Marc îi adusese. Îl zări pe acesta stând într-un colț, discutând cu doi bărbați.

– N-a avut altă opțiune, îi auzi vocea lui Carl.

Se întoarse brusc spre el și în privirea aceea se aprinse un foc rece.

– Nu, rosti apăsat….Nu vreau să știu nimic.

Carl oftă, ridicând din umeri, și tăcu.

În încăpere intrară alți trei bărbați. Carl se ridică de pe scaun și păși spre ei. B îi urmărea atent, încercând să își dea seama cine erau. Toți purtau haine negre, fără ecusoane sau semne.

– Agent, se auzi din nou vocea lui Carl.

Privirea lui B se ridică, concentrată pe bărbatul care tocmai intrase….era diferit de ceilalți, purta costum, iar când se întoarse spre el, B observă insigna FBI atârnată de un lanț la gâtul său. Închise ochii, încercând să își controleze respirația, dar sunetul pașilor care se apropiau îl făcu să își încordeze maxilarul.

– Domnule Kreess, i se adresă calm bărbatul,

– Mă numesc Doren Keen, sunt agent special FBI. Aș dori să vă informez cu privire la situația dumneavoastră.

B scoase un râs scurt, amar.

Ce ironie!!….el era singurul care își cunoștea cu adevărat situația. Nu bărbatul acela îmbrăcat la costum care îl privea de parcă ar fi avut lumea la picioare.

– Îmi cunosc situația, replică rece.

– ..mult mai bine ca tine…

Voia să spună mai mult, dar își aruncă  privirea spre Carl și asta îl făcu să se întoarcă spre ușă….Se blocă.

În pragul ușii stătea el, ochii se întâlniră….secunde reci …apoi întoarse privirea.

Îl simți apropiindu-se și își mușcă obrazul pe interior, nu înțelegea de ce îl chinuia cu prezența lui. Dacă și-a făcut datoria și l-a predat, atunci ce mai căuta aici?

– Doren, desfă-i cătușele, porunci o voce pe care B o recunoștea prea bine.

Strânse și mai tare maxilarul. Privea din nou în pământ, refuzând să-l întâlnească în ochi. Nu voia să-l vadă, nu voia să-l simtă aproape.

Simți cum i se eliberează mâinile și le așeză în poală, privind urmele roșii lăsate de cătușe. Văzu apoi pantofii care se opriră în dreptul picioarelor sale și ridică brusc privirea….

Tom se așeză pe scaunul din fața lui. Îl privea….în ochii lui se citea acea amețeală a vinovăției, a rușinii, a durerii. Își îndreptă spatele, dar tremurul îi trăda efortul.

– Vei fi… începu Tom.

Dar nu mai apucă să termine pentru că pumnul lui B îl izbi direct în față, trântindu-l la podea cu tot cu scaunul. În secunda următoare, B fu prins brutal de câțiva dintre bărbați și împins la pământ.

– Lăsați-l! strigă furios Tom.

– … ieșiți afară….

Într-o clipă, acei bărbați îl eliberară, iar B fu tras în picioare. Privirea îi căzu pe agentul FBI care, fără un cuvânt, părăsi încăperea alături de ceilalți…observa cum Marc fu și el condus afară, cu cătușele puse…

– Va fi dus pentru a fi chestionat, se auzi vocea lui Tom.

B nu răspunse, se aplecă, își puse pantofii in picioare, apoi așeză la loc pe scaun.

Tom ridică și el scaunul care se prăbușise și se așeză….doar atunci ridică privirea spre B… și îngheță când îi întâlni din nou privirea…

În ochii săi nu mai era nimic.

Tom stătea privind spre el cu obrazul dureros, dar parcă nici nu-l mai simțea….durerea cea mare era în fața lui.

– Nu mă interesează ce se va întâmpla cu el, rosti într-un final B cu voce răgușită, dură.

Tom,  își făcu din nou curaj să vorbească.

– B…

Dar B se ridică brusc, cu furia cuprinzându-l.

– Nu mă interesează nimic! Orice vei spune acum e egal cu nimic pentru mine!

Trupul îi tremura, vocea i se frângea, dar nici nu încerca să-și ascundă slăbiciunea…o lăsa să se reverse.

-Te-am rugat… Te-am rugat de atâtea ori să fii sincer cu mine…

Vorbele i se spărgeau în glasul tremurat, și lacrimile i se rostogoleau pe obraji.

– De ce ai făcut tot acest circ? De ce m-ai făcut să… să-mi pese atât de mult de tine? Spune-mi, nemernicule, de ce?!

Cuvintele se sfârșiră într-un urlet stins, înăbușit de palmele cu care își acoperise fața. Trupul i se zguduia în hohote de durere.

Tom nu se mișcă. Îl privea, simțind cum inima i se sparge în mii de cioburi.

Mâinile îi tremurau necontrolat și le duse peste chip, ca și cum ar fi vrut să-și șteargă toată povara de pe față.

– Numele meu este Thomas Rohan. Sunt agent sub acoperire, gradul zero. Lucrez pentru serviciile secrete de 15 ani.

Glasul îi era clar, dar încărcat de durere. Nu se uita la B nu mai putea.

– În urmă cu doi ani, agenția a primit informații despre cazul tău. Erau ciudate, incomplete, am început să investigăm dar cu cât săpam mai adânc, cu atât totul devenea mai… dubios. Niciun act, nicio dovadă că tu ai fost încarcerat oficial.

Se opri pentru o clipă, înghițind greu.

– Apoi, acum câteva luni, un informator din închisoare ne-a transmis că ești acolo. Am intrat și eu sub acoperire. Trebuia să te cunosc. Să aflu cine ești.

Își coborî capul. Vocea i se frângea.

– Nu era în plan să… să simt ce am ajuns să simt.

B își ridică privirea, verdele acela fermecător nu mai avea lumină…Era doar gheață.

– De ce ai lăsat să ajungem aici? întrebă…De ce ai lăsat să facem tot ce am făcut unul cu altul?

Se ridică în picioare, cu trupul plin de furie.

-Cât de bolnav poți fi?

Tom se ridică și el.

-Ce s-a întâmplat între noi… n-a fost în plan.

-Atunci ești doar bolnav.

Tonul lui B tăia ca lama.

– M-am îndrăgostit de tine, rosti Tom aproape șoptit, cu o durere care-l îngenunchea pe interior.

B tresări ca lovit de un glonț.

– Îndrăgostit?! se auzi, urmat de un râs amar.

Îndrăgostit…

Respira greu, își strângea pumnii. Făcu un pas spre Tom, dar se opri și închise ochii.

– N-am simțit niciodată iubire până la tine, m-ai făcut să vreau să fiu lumină pentru cineva…M-aș fi sacrificat pentru tine, fără să clipesc…

Deschise ochii.

-Toate bătăile, toate umilințele și anii pierduți… toate au fost mai ușor de suportat decât ce mi-ai făcut tu.

Vocea îi era tăioasă. Privirea, sfâșietoare.

– Privește-mă bine. Ține minte chipul ăsta, chipul bărbatului pe care l-ai omorât.

Tom simțea cum cade în gol. Cu fiecare cuvânt rostit de B ceva în el murea.

-Toată viața mea a fost doar chin, continuă B aproape șoptind.

– Iar tu… tu mi-ai fost ultima lovitură.

Își ridică privirea și-l fixă.

– Nu vreau să te mai văd niciodată.

Se întoarse, se așeză din nou pe scaun, fără să mai rostească vreun cuvânt.

Ușa se deschise și Carl apăru în prag.

Tom nu spuse nimic, nici nu mai putea. Trecuse pe lângă omul pe care îl iubea cum nu crezuse că e capabil și îl pierduse pentru totdeauna. Asta era moartea lui. Și o accepta.

Fără să mai privească în urmă, trecu pe lângă Carl.

Afară, singur, în tăcerea cea mai grea, își ridică ochii spre tavan.

— Te iubesc…

Un șoaptă în vânt, pentru nimeni. Pentru totdeauna.