Partenerul perfect- Capitolul 3

Capitolul 3. Tovarășul

Ochii i se plimbau leneși prin acea cameră pe care o cunoștea ca pe singura locuință căreia îi putea spune casă. Revenise în celulă de două zile și de atunci, tot ce putea face era să stea întins în pat. Privirea lui se agățase de câteva ori de persoana străină cu care împărțea acum spațiul, urmărindu-i gesturile și tabieturile. Uneori i se părea că îl privește înapoi, curios, alteori cu teamă, însă poziția trupului și felul în care mergea și se comporta îi sugerau că acel coleg de celulă era mai mult decât dorea să pară.

– Este ora mesei, îi auzi într-un final vocea.

Era prima oară de când fusese adus aici când i se adresa și își aruncă privirea în direcția lui. Nu îi răspunse, ci încercă să își dea seama cine era cel care îi invadase, cumva, spațiul.

Când observă că era studiat, străinul își duse privirea spre cel ce zăcea întins în pat. Chipul îi era plin de vânătăi, iar unul dintre ochi atât de umflat încât nu puteai descifra nici culoarea, nici modul în care privea înapoi. Mâna dreaptă îi era bandajată și legată cu o cârpă murdară în jurul gâtului. Era ciudat cum stătea acolo, mut, fără să scoată niciun sunet de durere, deși rănile îi trădau suferința. Celălalt își mută privirea spre ușa de metal când auzi pașii gardienilor venind cu prânzul.

Ușa se deschise cu zgomot, iar doi gardieni intrară, trăgând după ei un cărucior vechi în care zdrăngăneau castroanele de metal.

– V-am adus mâncarea, prințeselor, auzi vocea unuia dintre ei și își ridică privirea în ochii săi întunecați.

Îi întinse un castron, întorcându-se apoi spre cel întins în pat.

-B, tu nu primești mâncare azi. Se pare că domnul director te pedepsește, îi spuse râzând. Apoi, lăsară ușa deschisă:

– Aveți voie o oră la aer, îi anunță și plecară spre următoarea celulă.

Cel care rămăsese în picioare privi dezgustat terciul din castron, o stare de vomă punând stăpânire pe el. Înghiți în sec.

– Ar trebui să mănânci ceva, să-ți recapeți puterile, spuse în timp ce își întorcea privirea spre colegul său.

– B te numești, nu? De la ce vine? Ben? Brandon? Benny? începu să înșire nume.

– Uite, ar trebui să mănânci tu. Eu sunt bine. Încă nu mi-e foame. Plus că azi primesc vizita iubitei mele și sigur îmi aduce ceva gătit de mama, zâmbi și așeză castronul pe scaunul de metal pe care îl trăsese lângă pat.

Cel plin de răni îl privi scurt, apoi își întoarse atenția spre castron. Închise ochii, încercând să se ridice cu greutate. Când îi observă efortul, colegul său îl apucă delicat de brațul sănătos și îl ajută să se așeze.

-Mulțumesc, îi auzi vocea răgușită, slăbită.

Bărbatul se îndreptă spre robinetul ieșit din zid și turnă o cană cu apă, pe care i-o întinse.

– De ce faci asta? întrebă privind spre cana întinsă spre el.

– Nu mă cunoști.

Totuși, apucă cana și bău. Gâtul îi era uscat și apa îl răcori. Nu mai știa când mâncase ultima dată. Privirea îi căzu iar pe castronul cu terci. Lăsă cana și, cu un gesturi aproape mecanice, apucă lingura și începu să mănânce, fără să îi pese de gust.

– După rănile tale îmi dau seama că încarcerarea ta aduce cu sine pedepsele despre care tot auzeam vorbindu-se. Nu știu ce ai făcut și nici nu mă interesează. Dar nu cred că cineva merită așa ceva, îi auzi din nou vocea.

Își opri mâna în aer, ținând lingura. Își ridică privirea spre el, apoi, fără un cuvânt, continuă să mănânce.

Nu simțea nevoia să explice nimănui nimic. Nici trecutul său, nici pedeapsa.

Terminând, lăsă lingura în castron, luă cana și o goli. Apoi se sprijini de rama metalică a patului și, cu greu, se ridică în picioare. Se îndreptă, fără un cuvânt, spre ușa deschisă și păși afară.

Coridorul era plin de deținuți. Se strecură printre ei, tăcut. Avea nevoie să iasă la aer. Nu își amintea ultima dată când văzuse cerul.

Pași se auziră în urma sa. Se opri brusc și întoarse capul. Bărbatul acela îl urma, zâmbind strâmb. Nu înțelegea de ce. Își întoarse din nou privirea și își continuă drumul.

Ajunse în curtea interioară. Când razele soarelui îl loviră, își închise ochii și inspiră adânc. Sunetul naturii îi aducea un strop de alinare. Pentru o clipă, putea să își imagineze că e liber. Dar știa bine că era doar o iluzie.

Nu avea să iasă de aici niciodată.

– Azi e mai frumos, zilele trecute a tot plouat, îi auzi din nou vocea.

Își strânse ochii și mai tare, încercând să anuleze orice alt zgomot, să se lase pătruns doar de aerul curat și de adierea vântului.

– Vrei să ne așezăm pe o bancă? îl întrebă celălalt.

Se întoarse de această dată cu totul spre el și îl privi. Statura sa era impunătoare, cu umerii lați și postura dreaptă. Pielea de pe brațe era curată, iar tricoul pe care îl purta era impecabil, în contrast cu hainele lui murdare și ponosite. Observă barba scurtă, puțin neîngrijită, semn că nu se bărbierise de câteva zile. Tenul îi era curat și alb. Ochii… ochii îi erau de un albastru limpede, asemenea cerului de mai devreme.

Privirea îi era sigură, deși chipul părea să exprime frică. Dar nu era așa. Privindu-l atent, înțelegea că acel om nu cunoștea frica.

Îl studia tăcut, încercând să înțeleagă cine era.

– Cine ești? auzi propria sa voce rostind întrebarea.

Pentru o clipă, un zâmbet abia schițat apăru pe chipul celuilalt  și dispăru atât de repede, încât părea să fi fost doar o iluzie.