Partenerul perfect- Capitolul 4

Prieteni

Cel din fața sa, care îl întrebase într-o manieră atât de seacă, încă îl privea cu suspiciune, în timp ce el îi răspundea privindu-l cu o ușoară tentă de amuzament, mascată sub o privire nonșalantă.

Ce putea să-i spună mai mult decât că era în aceeași încăpere cu el și că, asemeni lui, avea un motiv? Era doar un prizonier,  unul puțin mai norocos  privind din nou spre rănile colegului său de celulă.

– Dacă întrebi numele meu, îți pot spune că mă numesc Tom. Dacă te referi la cine sunt și ce caut aici, tot ce pot spune este că sunt vinovat. Și, din asta, se deduce că îmi recunosc și îmi asum fapta, îi răspunse cu o lejeritate care îl făcu pe celălalt să-l privească și mai suspicios.

B recunoștea că nu mai știa de cât timp era aici închis. În tot acest timp, întâlnise mai multe tipuri de oameni: unii care jurau că sunt nevinovați, alții care tăceau. Învățase să citească oamenii.

Iar cel ce-l privea acum, mai nonșalant decât toți ceilalți, părea că nu se potrivește decorului. Și, clar, nu înghițise răspunsurile sale.

Dar nu era problema lui ce făcuse colegul de celulă. Avea probleme mai mari de atât.

Așa că B, fără a mai adăuga nimic, își întoarse din nou spatele și privi în zare. Gardul înalt al curții îi arăta, dincolo de el, o lume largă: un peisaj cu coline, plin de verdeață și de copaci care își legănau ramurile sub adierea blândă a vântului.

Cât de mult și-ar fi dorit să simtă scoarța acelui copac sub palmă sau să-și întindă trupul în iarba moale…

Însă toate acestea rămâneau doar gânduri nebune, pe care le alunga adânc în minte.

Se întoarse și porni spre interior. Știa că nu putea să stea prea mult acolo.

Odată ajuns în celula sa, realiză că nu se putea bucura nici măcar de liniștea aceea: urma o nouă ședință cu directorul penitenciarului. Gândul îi lăsă un gust amar și pașii îi deveniră mai greoi.

Intră în celulă. Dacă altădată răsufla ușurat între acei pereți, azi simțea că acea cameră îl sufoca.

Se așeză pe marginea patului simțind bara rece de metal sub coapse și își aținti privirea spre papucii aproape rupți din picioare. Simți mișcare în stânga sa, semn că și colegul său se întorsese, iar zgomotul ușii de metal care se închidea îi strânse inima.

Nu știa cât timp va mai rezista abuzurilor la care urma să fie supus din nou.

Simțea cum viața i se strecoară printre degete.

Deodată, ușa metalică se deschise brusc. Tresări și ridică privirea.

– Ai o vizită, i se adresă gardianul, dar nu lui ci celui care era  în fața sa.

Privi înspre colegul său, care stătea deja în picioare, și se încruntă când îi observă privirea fixată asupra lui.

– Se pare că iubita mea a ajuns, auzi glasul colegului, fals vesel, contrazis de expresia chipului său.

B își mută rapid privirea pe gardianul care îl privea cu scârbă. Aștepta, poate, să fie și el anunțat de o vizită, dar când colegul său părăsi celula, urmat de gardian, iar ușa se închise, rămase privind spre ea, pierdut.

Poate domnul director găsise altceva mai important azi? Se agăța de speranță, dar o alungă imediat.

Știa că directorul nu renunța ușor. Fără răspunsul dorit, ședințele aveau să continue… până la moartea lui.

Se pierdu în gânduri. Nu auzi nici ușa când se deschise și se închise din nou.

Când intră în celulă, îl văzu pe colegul său, privind în jos, concentrat într-un singur punct, nebăgând în seamă revenirea lui în cameră.

Îl măcina curiozitatea. Ce ascundea? De ce era atât de important pentru director?

Își aminti ziua în care îl văzuse la cabinetul medical, întins pe un pat de metal, palid ca moartea, dar cu pieptul ridicându-se ușor. Fusese pedepsit, îi spusese

” Doctorul”. Atunci nu îndrăznise să întrebe mai multe, deși curiozitatea îl mistuia.

Acum, după două ore, îl găsea în aceeași poziție. Își mușcă obrazul de curiozitate.

– Nu te-ai mișcat deloc? întrebă, mai mult ca să spargă liniștea.

Celălalt tresări, ridicându-și brusc chipul spre el, cu o privire ușor confuză.

– Cât este ceasul? întrebă.

Tom ridică o sprânceană. Ar fi vrut să glumească, dar nu erau încă atât de apropiați.

– Probabil undeva după ora 18, răspunse, ridicând ușor din umeri.

Privirea colegului său se întunecă și mai mult.

– Azi nu au venit… rosti cu glas slăbit.

Tom îl privea atent, dar nu comentă nimic. Se îndreptă spre patul său, în timp ce colegul se întinse în patul de jos.

Se așternu liniștea peste ei, o liniște apăsătoare, plină de gânduri.

Unul se întreba ce avea de gând directorul, celălalt cum să înceapă o conversație.

În cele din urmă, somnul îi cuprinse pe amândoi.

Un țipăt brusc sfâșie liniștea.

-Nu, nu, nu…!

Tom deschise ochii larg și privi în jos, spre patul colegului său, văzându-l zvârcolindu-se în somn.

Coborî și puse o mână pe umărul lui, simțindu-i tremurul.

Colegului său îi trebui o secundă să realizeze atingerea. Tresări speriat și își deschise ochii atât de repede, încât lumea i se învârtea. Ochii îi erau încețoșați de lacrimi.

– Nu știu ce vreți de la mine! strigă, cuprins de panică, și îl lovi involuntar pe Tom peste mână.

Se opriră amândoi, privindu-se.

Tom observă pentru prima dată verdele pătrunzător din ochii colegului său, scânteind sub lacrimi.

Făcu un pas în spate, lăsându-l să respire.

Chipul lui B redeveni brusc rece și impasibil, ca și cum voia să ascundă orice slăbiciune.

– Cred că ai avut un coșmar, șopti Tom, ținându-i privirea intensă.

Sub acea privire grijulie, B simți cum o jenă adâncă îl cuprindea.

Nu-și amintea ultima dată când cineva își arătase îngrijorarea față de el.

– Da… rosti, mai mult pentru sine.

– Eu sunt aici pentru că am ucis fratele unui mare traficant de droguri, îl auzi brusc rostind.

B ridică sprâncenele, surprins. Colegul său se așezase pe marginea patului și vorbea cu o furie mocnită:

– Mi-au dat 30 de ani… ca și cum lumea e acum mai murdară fără el! Nemernicul mi-a băgat fratele mai mic în spital cu o supradoză… s-a stins la o perioadă scurtă.  Și eu putrezesc aici, iar mafioții primesc doar o palmă pe umăr! Cât de sucită e lumea asta? Suntem prea mici să vedem cât de adâncă e mizeria lor…

Privirea i se înnegură de ură.

B îl asculta în tăcere.

– Nu am prieteni aici. Până să ajung în celula asta, am fost sus, cu alți traficanți. Urmau să mă omoare… dar cineva a aflat de plan și am fost mutat aici. Observ că nu vrei să vorbești despre tine și nu insist. Dar se pare că vom petrece ceva ani împreună… și mi-aș dori să fim prieteni. Măcar timpul va trece mai ușor…

B închise ochii pentru o clipă.

Își aminti de vechii prieteni, cum casa lui era mereu plină de râsete și voie bună… acum… doar întuneric.

Niciunul nu venise să-l vadă. Înțelesese că prietenia dispare odată cu beneficiile.

Își ridică privirea spre cel care îl privea la rându-i. Rămăseseră așa, privindu-se.

Fără cuvinte, dar cu o căldură mută care plutea între ei.

– Sigur, rosti el simplu.

Un cuvânt mic, dar care, pentru amândoi, însemna enorm: un început de prietenie.

Un zâmbet slab, dar sincer, înflori pe chipurile lor.

În acel iad în care fuseseră aruncați, aveau să găsească, totuși, ceva frumos: o prietenie.